Vioara Stradivarius și pianul, tango la Palatul Culturii

Intrarea în sala Hendri Coandă a Palatului Culturii din Iași arată, sîmbătă seara, ca intrarea într-o sală de teatru rusesc, la care ai fi putut ajunge numai teleportat printr-un portal către lumea aristocrată. Doamne cu rochii lungi, multicolore, cu sclipici și volane și domni eleganți – cu toții își caută locuri într-o parte sau alta a sălii, în care scaunele au fost așezate cuminți în rînduri parcă interminabile. E puțin trecut de ora 18.30 și „Stradivarius la Palat” pare să fi scos din casă toți specialiștii, amatorii sau curioșii strînși în inima tîrgului să asculte ceea ce se prezintă din pliantele împrăștiate în mîinile oamenilor ca fiind un „Recital extraordinar” susținut de „Duo Stoica”.

„Ce brunețel e!”, îi spune chicotind o doamnă cu părul ușor grizonat, îmbrăcată în verde-pal, domnului din stînga ei, care-și face loc printre cei doi băieți așezați în fața lui, să tragă o ocheadă către scenă. „Ei, da’ e frumos!”, îi răspunde doamnei și-și plimbă degetele peste marginile pălăriei pe care-o are rezemată pe genunchi. Răzvan Stoica, violonistul așteptat să dea startul recitalului, își face loc pe scenă. E-mbrăcat în alb, zîmbește și privește în jur cu ușoară modestie. În mîini are vioara Stradivarius „The Queen”, cîștigată, conform prezentărilor, „de Răzvan, în urma competiției Stard Prize, de la Salzburg, unde a avut 170 de contracandidați”. Vioara datează din 1729 și la Răzvan a ajuns, spune el, din anul 2008. Scena însă nu îi aparține lui în întregime, ci și Andreei Stoica și pianului său. Răzvan și Andreea sînt frați și, susținînd frecvent concerte împreună pe marile scene ale lumii, au ajuns să fie cunoscuți simpli, prin titlul de „Duo Stoica”.

Recitalul începe după cuvintele sfioase ale lui Răzvan cu Sonata pentru vioară și pian numărul 7, a lui Ludovic Van Beethoven și continuă cu I Palpitti, a lui Paganini. Publicul nu scoate niciun murmur și, numai cînd Răzvan ridică arcușul de pe vioară și degetele Andreei încetează să se mai plimbe peste clape, dă startul unor runde neîncetate de aplauze. Cînd programul de sală se sfîrșește, doamnele cochete, cu pălărioare mici decorate cu pene, prinse pe tîmple, nu vor să-și stăpînească aplauzele. „Atunci, nu putem să încheiem seara altfel decît cu un tango” spune tînărul și, astfel, începe și adaosul muzical surpriză, pregătit de cei doi frați. Momentul, desprins parcă dintr-un musical autentic, te face să vrei să nu se mai termine și, atunci cînd sala strigă „Bravo!” aproape la unison, te găsești zîmbind, mulțumind instrumentelor și-artiștilor că n-au încetat să existe.