Visele adolescenților iau forma unei pisici verzi

Șase tineri plini de energie îi invită pe ringul de dans pe adolescenții care au venit să vadă piesa de teatru „Pisica verde”. În camera amenajată în Sala mare a Teatrului „Luceafărul” din Iași, pe 3 decembrie, de la ora 19.00, a început spectacolul realizat după piesa „Pisica verde” scrisă de Elise Wilk. În regia lui Bobo Pricop, cu scenografia realizată de Irina Moscu, un nou tip de spectacol, cel „silent disco”, este pus în scenă la Iași. Nicio persoană nu are voie să intre în sală fără o pereche de căști prin care ascultă tot jocul scenic al actorilor. Piesa a fost inclusă pe lista producțiilor care vor fi vizonate de juriul Uniunii teatrale din Romania pentru a decide dacă va fi selectată să facă parte din Gala UNITER 2016.

„Pisica a apărut pentru prima dată în Carrefour, pentru trei se­cunde”, povestește Dani (Dragoș Maftei) în timp ce stă așezat pe un cub luminat cu alb. În căști, vocea puternică se suprapune peste o me­lodie cu ritm electrizant care îi fa­ce pe majoritatea adolescenților ve­niți la spectacol să danseze în mij­locul scenei. Dani are un hanorac gal­ben și este singurul personaj care vede pisica verde și asta doar cînd simte nevoia să evadaze din lumea reală. Felina este cea care îl trimite pe tînăr într-o lume imaginară, în ca­re tatăl său nu îi mai fură ba­nii economisiți cu greu pentru o bici­cle­tă, doar pentru a cumpăra bău­tură.

Pe lîngă Dani, încă cinci perso­naje își spun versiunea proprie a unei întîmplări, fără să interacțio­neze prea mult unii cu ceilalți, ci a­leg să se confeseze direct publicului. Toate personajele se află în a­ceeași încăpere, în clubul
Periferia, fiecare întîlnindu-se la un moment dat, măcar pentru cîteva clipe. U­nii se cunoșteau destul de bine.

Vrăji de adolescent

Această pisică verde este mai mult o întruchipare a nevoii adoles­cenților de a crede în ceva. De exem­plu, Flori (Camelia Dilbea), o fată ca­re se uită într-un punct fix şi expe­rimentează orice ritual vrăjitoresc sperînd că dorințele sale o să devi­nă realitate. Auzise că dacă va coa­se un nasture furat de la un mort de haina băiatului pe care îl place, acesta îi va răspunde la sentimen­te. Povestește în timp ce dansează că a făcut asta, dar nu s-a întîmplat nimic, însă nu a încetat să creadă în vrăjitorii și superstiții.

Printre gîfîieli, fum și lumini ca­re își schimbă culoarea în funcție de starea de spirit a celor șase ac­tori, sînt transmise mai multe me­saje. „Dacă îți imaginezi ceva des­tul de puternic, începe să existe”, în­cearcă să îi convingă zîmbind Da­ni pe tinerii care nu au mai mult de 15 ani și care dansează pe scena nu foarte înaltă. „Înainte să mori trebuie să trăiești”, este un alt me­saj care trebuie să ajungă la urechile adolescenților. Toate acestea sînt suprapuse pe un fond muzical care, la fel ca luminile, se schimbă în funcție de starea de spirit a po­ves­titorului. Cu căștile pe urechi, po­vestea este credibilă, dar fără ele se aud doar zdupăielile și vocile stinse ale actorilor, care aleargă de colo-colo pentru a menține mereu atenția publicului. Liceenii pre­zenți caută de fiecare dată din priviri per­soana care vorbește, iar atunci cînd o găsesc, o ascultă fără să se miște sau să facă zgomot.

Fata cu căciulă roșie

În Clubul Periferia sînt și Bi­anca (Ioana Corban) și Roxana (Car­men Mihalache). Bianca are pe cap o căciulă roșie tricotată, iar pe tricoul alb pe care îl poartă este im­primată o pisică verde cu ochelari de soare.
Dani, fascinat de felină mai mult decît de fată, o întreabă to­tuși pe Bianca dacă merge la o plim­bare cu mașina. Pentru el era pri­ma dată cînd stătea atît de apro­a­pe de o fată, dar ea era cu gîndul doar la Robert (George Cocoș) ca­re abia dacă o băga în seamă. El era fascinat de pisica verde, de fa­ta amețită de votcă și de țigările pe care le fuma una după alta.
În schimb, ea voia doar să ple­ce a­casă. „I-am spus că vreau să mer­gem acasă”, povestește fata. „Mi-am dat seama ca nu o s-o las să mai ple­ce”, spune băiatul de cea­lal­tă parte.

***

Muzica electro s-a oprit, adoles­cenții nu mai dansează și își găsesc cîte un loc pe cuburile din club sau pe scenă. Toată lumea pare tristă. „Nimeni nu a văzut-o cînd a plecat”, spune cu o voce disperată Ro­xana.
Cu glas distant, parcă de pe altă lume Flori povestește că nu a „mai vorbit cu ea de atunci”. Mo­da­litatea prin care sînt alternate re­plicile și persoanele creează dina­mism, iar de aceea nu se simte lip­sa muzicii. Spectatorii nu își dau jos căștile, ci urcă volumul la maxim pentru a asculta în continuare ce situații și-au imaginat personajele și cum trec peste dragostea neî­m­părtășită, plecarea tatălui sau furtul unor produse dintr-un magazin.