Rezidenții fac gărzi pe banii lor și tratează pe parafa coordonatorilor

Chiar dacă în Occident, în țări precum Germania sau Spania, rezidenții, începînd cu anul al II-lea, pot prescrie singuri rețete și pot efectua mai multe proceduri fără îndrumători, în România aceștia pot acționa doar în cazuri minore. Pe lîngă acest fapt, rezidenții acuză sistemul pentru departajarea pe bază de punctaj de la examen, ceea ce, spun ei, nu reflectă în mod real calitățile de medic, însă profesorii încă mai cred în sistemul examenului scris în detrimentul celui prin interviu. Chiar și unele sarcini cerute de Carnetul de Rezident sînt imposibil de realizat, deoarece nu există suficienți pacienți anual în România care să aibă nevoie de acea manevră nici măcar pentru un singur rezident.

În funcție de punctajul obținut la examenul de rezidențiat, absolvenții facultăților de Medicină din România își pot alege domeniul în care să se specializeze. Departajarea se face însă în funcție de punctaj, iar astfel, chiar dacă unii au obținut punctajul cerut pentru o anumită specializare, nu ajung să o practice deoarece alții cu o notă mai mare au ocupat locul primii. În funcție de preferințe, studenții pot alege să își facă rezidențiatul fie pe un post, ceea ce înseamnă că după terminarea stagiului vor fi angajați acolo, fie pe un loc, însemnînd că, după rezidențiat își vor căuta singuri un loc de muncă.

Monitorizarea rezidenților este îngreunată de lipsa carnetelor

În România, atît examenul de rezidențiat cît și rezidențiatul se desfășoară conform reglementărilor din Ordonanța 18 din 29 august 2009 privind organizarea și finanțarea rezidențiatului. Pe parcursul rezidențiatului, absolvenții sînt coordonați de medici specialiști din spitalul în care au fost repartizați. Coordonatorii ar trebui să-i monitorizeze în așa fel încît, la finalul stagiului, tinerii să completeze toate cerințele din Carnetul de rezident.

Acest carnet este, conform Ordonanței 18 din 29 august 2009, un „document cu caracter obligatoriu, netransmisibil, în care este consemnată activitatea de pregătire teoretică și practică, reprezentată de baremul de manopere, proceduri, tehnici diagnostice și terapeutice”. De asemenea, coordonatorii ar trebui să aibă și ei un caiet asemănător, denumit Caiet de monitorizare a pregătirii rezidentului, însă acesta a fost printat doar în 2009. „De ani de zile nu s-a mai revenit la caietul în care coordonatorul să confirme că într-adevăr studentul a completat acele cerințe. De trei ani și jumătate de cînd sînt prorector nu am văzut aceste caiete, fiecare notează într-un carnet, într-un dosar. Instituția înscrisă în ordonanța din 2009 ca fiind cea care să producă aceste caiete a dat faliment”, a declarat prof. univ. dr. Luminița Smaranda Iancu, prorector Studii Postuniversitare și Formare Profesională la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași (UMF).

Din cauza lipsei Carnetului de rezident, în unele cazuri rezidenții nu au de unde să facă rost de parafe pentru a completa cerințele. „Este un barem, dar cine știe de el? Dacă nici noi, rezidenții, nu știm, de unde să știe îndrumătorii? Spre exemplu, îndrumătorul meu nu este cadru didactic, deci nu știe de fiecare dată să-mi explice toate medicamentele, formulele, diagnosticele”, a declarat un medic rezident la Institutul de Psihiatrie „Socola” din Iași. De asemenea, rezidentul a mai adăugat și faptul că la unele module pe care le studiază trebuie să meargă la conducerea spitalului pentru a cere o parafă care să ateste completarea baremului cerut prin lege. „La începerea acestui mandat am propus ca universitățile să aibă dreptul de a multiplica prin editura lor aceste caiete, dar nu a avut răsunet această propunere. Cred că ministerul ar trebui să reintroducă acest caiet pentru a fi în conformitate cu legislația curentă”, a declarat prof. univ. dr. Luminița Smaranda Iancu.

Astfel, fără un barem printat, rezidenții nu pot fi monitorizați eficient, chiar dacă coordonatorii încearcă să-i implice în cît mai multe proceduri. „Atunci cînd sînt manevrele din barem în clinică, ca responsabil, le dau rezidenților, dar în limita pacienților disponibili”, a declarat asist. univ. dr. Oana Sîrbu, medic specialist în medicină internă la Spitalul Universitar „Sf. Spiridon” din Iași. Numărul de pacienți care au nevoie de o anumită procedură sau de un anumit tratament diferă chiar de la o lună la alta, exceptînd cazurile unui accident sau unei calamități. „Să zicem că ai de realizat de 30 de ori o anumită procedură, dar nu sînt 30 de pacienți în tot anul care să aibă nevoie de acea procedură. Depinde de patologia pe care o avem. Diferența există chiar între anumite perioade din același an. Încercăm să oferim șansa tuturor rezidenților pe care-i avem în subordine, dar se întîmplă să nu fie nevoie de o anumită manevră un timp mai îndelungat”, a mai spus asist. univ. dr. Oana Sîrbu.

Baremul se găsește online, dar unele cerințe nu sînt realizabile tocmai pentru că, atunci cînd au fost concepute, nu au fost adaptate la nivelul României. La nivel tematic, baremul este în conformitate cu prevederile UE, dar, după cum s-a observat în ultimii trei ani, spitalele din România nu au, la momentul de față, nici infrastructura necesară pentru a realiza acele proceduri cerute în barem, nici suficienți pacienți. „Cum să cer eu studenților la cardiologie să facă fiecare cîte 40 de explorări cardiologice cînd în toată țara nu sînt atîția pacienți care să aibă nevoie de acea manevră? Statistic vorbind, la nivel național nu sînt atîtea cazuri adunate cît se cer unui singur student”, a menționat prof. univ. dr. Luminița Smaranda Iancu.

Aceste plîngeri nu au împiedicat Ministerul Sănătății să mărească perioada de rezidențiat pentru cîteva specializări, printre care și psihiatria. „Generația următoare va face rezidențiat de cinci ani la psihiatrie, dar abia după ce au mărit perioada s-au întrebat cum să umple acel an în plus, ce cerințe să adauge baremului”, a precizat un medic rezident la Institutul de Psihiatrie „Socola” din Iași. Acesta a adăugat și faptul că, fiind în ultimul an de rezidențiat, are competențe în toate domeniile psihiatriei – „voi fi un fel de enciclopedie, dar problema e că, în sistemul românesc, unele module sînt necesare indiferent dacă-mi aleg un anumit segment”. În România, specializările nu sînt delimitate atît de bine ca în străinătate, unde absolvenții pot alege să se specializeze pe o anumită categorie de vîrstă sau pe o anumită boală, spre exemplu pe medicină pentru bătrîni, pentru schizofrenici sau pentru copii.

„Nu ar trebui să ne adaptăm la forma de examinare occidentală”

Examenul de rezidențiat diferă de la o țară la alta, în Germania, spre exemplu, absolvenții avînd de dat un interviu la instituția în care vor să își urmeze stagiul. Această formă de examinare permite identificarea abilităților empatice, a echilibrului psihic sau a deviațiilor patologice ale candidaților, comportamente ce nu pot fi observate într-un examen scris.

„Nu cred că ar trebui să ne adaptăm la forma interviului pentru că este o chestiune subiectivă, iar în România nu avem experiența interviului”, a declarat prof. univ. dr. Luminița Smaranda Iancu, spunînd că abia după ce se face această selecție în funcție de cunoștințele teoretice, îndrumătorii de rezidențiat au ocazia să vadă dacă acești candidați au șanse să devină buni pe specializarea lor sau să-i ghideze către o alta. „Unii își dau seama de asta după cîteva săptămîni, am avut cazuri. Punctajul le-a permis transferul”, a mai adăugat prorectorul.

Chiar dacă există practică pe timp de vară, rezidenții din România beneficiază de puține ocazii în timpul facultății în care să poată comunica și să relaționeze cu pacienții. Astfel, deși există un birou de consiliere și orientare profesională la UMF, studenții spun că nu-l pot consulta pînă nu văd cu ochii lor ce înseamnă specializarea pe care vor să o aleagă – „în facultate mi-a plăcut mult cardiologia. Am mers în practică vara la cardiologie, am învățat, am avut punctajul necesar, dar n-au mai fost locuri pentru că au avut alții punctaj mai mare decît mine”, a declarat un medic rezident la Radiologie.

Pe de altă parte, prof. univ. dr. Luminița Smaranda Iancu spune că cei care se plîng de metodele de examinare sînt cei care nu și-au dat interesul în facultate sau sînt cei care au ales facultatea la insistențele părinților. „Timp de trei ani de zile am participat la aceste repartiții și am văzut studenți care aveau liste cu jumătate din specializările puse la dispoziție, ceea ce e imposibil deoarece abilitățile necesare în chirurgie diferă de cele medicale, paraclinice sau de laborator”, a completat prof. univ. dr. Luminița Smaranda Iancu.

În Spania, rezidenții sînt aproape independenți

Sistemul de examinare din Spania este destul de apropiat celui din România. Are loc un examen la nivel național pentru toți absolvenții, în urma căruia se face o medie între nota de la examen și media obținută în cei șase ani de facultate. Această medie constituie nota finală pentru a lua postul. La fel ca în România, studenții își aleg specialitatea și instituția în ordinea mediei.

La început, rezidenții sînt repartizați unui medic și încep să facă tot ceea ce se face în spital, de la internări, probe, externări, pînă la a vedea și consulta pacienți. Responsabilitatea crește pînă în momentul în care rezidentul ajunge independent în munca lui. Pentru a preveni eventualele abuzuri de putere ale medicilor, există și un responsabil la nivel de spital care urmărește tot ce se întîmplă cu rezidenții, toate procedurile pe care le fac și toate tratamentele pe care le prescriu.

„Există un barem, dar nu se ține cont de el, ci se ține cont de cît de bine aplică rezidenții ceea ce trebuie să facă. Adică pe listă scrie să fac o internare, dar nu scrie că trebuie să îi explic pacientului ce medicamente să ia și de ce. Bun, nu e scris, dar trebuie să știi să explici asta. Medicii nu țin cont de listă, dar urmăresc un oarecare program, adică unui rezident de anul I nu pot să-i dau să facă procedura asta, dar pot să-i dau o alta”, a declarat Zizi Cojocariu Catruță, medic specialist în alergologie, medic primar de familie și profesor asociat la Universitatea din Navarra.

De asemenea, a adăugat și faptul că odată ce rezidentul a văzut doctorul prescriind un tratament în primul an, din anul următor îl poate prescrie și fără acordul medicului coordonator – „medic deja ești, ai făcut facultatea, ai luat un examen național. La început ești îndrumat, dar apoi, mai ales în urgențe, nu poți avea încă un doctor cu tine. Atunci se întîmplă chiar să fii singurul doctor care vede un pacient, pentru că medicul responsabil este, la rîndul său, ocupat cu un alt caz”, a completat Zizi Cojocariu Catruță.

Dreptul la parafă în România îl au doar coordonatorii

În România, rezidenții nu au aceeași independență, ei putînd doar să vorbească cu pacientul, decizia tratamentului rămînînd la latitudinea medicului coordonator. „Domeniul meu presupune și relaționarea cu pacientul, dar nu pot să iau vreo decizie fără ca medicul îndrumător să știe. Uneori punem diagnosticul la comun, dar niciodată singur”, a declarat un medic rezident în anul al IV-lea la Institutul de Psihiatrie „Socola” din Iași. „La o urgență, cînd nu e medicul în preajmă, sau în cazurile ușoare, banale, poți prescrie medicația pînă ajunge doctorul, dar la cele mai serioase e răspunderea coordonatorului, nu faci nimic fără el”, a mai completat și un rezident la cardiologie pediatrică.

Dacă rezidenții vor să facă un stagiu de practică în străinătate, ei trebuie mai întîi să susțină examenul în România, să intre într-o clinică, iar după un timp vor putea primi o invitație într-o anumită instituție din altă țară. Dacă o acceptă, coordonatorul din România le oferă o recomandare, prorectoratul UMF dă un aviz favorabil, iar Ministerul Sănătății aprobă transferul. „Cînd se duc acolo își întrerup rezidențiatul, iar cînd revin trebuie să aibă dovezile cu privire la practica făcută acolo și este numai la îndemîna ministerului să echivaleze ce a făcut acolo cu practica din România”, a declarat prof. univ. dr. Luminița Smaranda Iancu. Acest proces de transfer este valabil și între spitalele din țară, atunci cînd rezidentul consideră că poate învăța mai multe despre un modul într-un spital din București, decît într-unul din Iași, spre exemplu.

În Spania, la fel ca în România, rezidenții fac și gărzi, atît în serviciul de specialitate, cît și gărzi la urgențe, generale. Gărzile rezidenților români nu sînt plătite, spre deosebire de cele ale rezidenților din Spania. „Ar trebui plătite gărzile rezidenților pentru ca ei să fie mai responsabili și mai deschiși să învețe. Atîta timp cît n-au nicio responsabilitate, cît totul cade în răspunderea mea, ca medic coordonator, unii își permit să lipsească și să nu învețe tot ceea ce au nevoie pe viitor. Trebuie trași la răspundere pentru fiecare parafă din barem”, a declarat asist. univ. dr. Oana Sîrbu.

De asemenea, prof. univ. dr. Luminița Smaranda Iancu a menționat faptul că cerințele ar trebui revizuite de către comisia specială de la Ministerul Sănătății în funcție de statisticile aplicate la nivel național, nu la nivelul țărilor din Vestul Europei. „De doi ani încoace nimeni nu mai face o tematică plecînd de la medicina românească din secolul trecut, ci pornind de la modelul european. Dar trebuie adaptat, pentru că așa dăm în scris că au făcut toți 40 de explorări cardiologice și ei fac numai patru”, a completat profesoara.

Un rezident de la Institutul de Psihiatrie a spus că și-ar fi dorit să fi avut parte de mai multă instruire în privința informațiilor oferite. „S-a încercat asta prin cîteva cursuri, dar mult mai puține decît aș fi avut eu nevoie. Sînt colegi de-ai mei care n-au parte de un coordonator înțelegător”, a completat rezidentul. Și alți rezidenți spun că, deși se pune accentul pe practică, ar mai avea nevoie de unele module de cursuri pentru a-și definitiva cunoștințele în specializarea aleasă, însă vor ca acele module să fie trecute în carnetul de rezident. Altfel, trebuie să meargă la conducerea spitalului pentru a obține parafa care să ateste că au completat modulul.

Sursa foto:
www.cotidianul.ro
www.romaniatv.net
www.brainsconsulting.ro
sanatateabuzoiana.ro