Tîrgul de licențe Episodul II: Situația

Un profesor universitar recunoaște că a vîndut lucrări de diplomă. „Nu am luat bani decît dacă studentul a considerat el că trebuie să dea ceva”, declară cu nonșalanță acesta. Plata pseudoștiinței se negociază ca la talcioc. Dacă săptămîna trecută v-am prezentat care sînt posibilitățile unui student de a sări peste partea anevoioasă a elaborării unei licențe, în această săptămînă ne-am propus să aflăm ce a determinat apariția cererii unui astfel de serviciu.

Pentru traficul de lucrări de diplomă, vina bate ba din Europa de Est cu mentalitatea ei comunistă, ba dinspre Bologna, după cum susțin dascălii înșiși. Cheia de aur a unei afaceri înfloritoare este o lege proastă, de care descurcăreții să profite. Generația licențelor copiate a apărut odată cu dispariția reglementărilor privind realizarea și structura acestora. Cei care practică un astfel de „troc” consideră că sînt perfect justificați chiar de sistem.

Aderarea României la sistemul de învățămînt universitar de tip Bologna a dus la reducerea ciclului I de studii cu un an. Multor studenți, anul lipsă le creează impresia că nu au suficient timp pentru elaborarea unei lucrări de licență. Astfel că, pentru a scăpa de un stres, unii aleg drumul cel mai scurt: cumpărarea unei licențe de-a gata.

Acuzația

Ioana a terminat în 2008 Facultatea de Bioinginerie Medicală din cadrul UMF, la specializarea Balneofiziokinetoterapie și Recuperare. A primit nota opt pentru lucrarea de diplomă.
„Eu una mi-am procurat licența gata făcută de la un profesor, așa cum au făcut mulți dintre colegii mei și am studiat-o un pic ca să văd despre ce e vorba. Alții care au muncit un semestru întreg și s-au zbătut, au luat 6,7,8”, afirmă ea. Întrebată fiind de ce a ales această variantă, a explicat prin faptul că „îți lua mai puțin timp, nu trebuia să stai o vară întreagă să te documentezi, să studiezi cazuri, și așa mai departe”. În plus, pentru cei 500 de lei plătiți profesorului, aceasta a putut să-și ridice diploma de absolvire, care îi permite să se încadreze în piața muncii ca absolvent cu studii superioare, avînd un salariu mai mare decît cei care nu și-au finalizat studiile.

Un alt argument adus de Ioana în favoarea procurării tezei a fost acela că nu se gîndește să practice vreodată meseria asta, „pentru că m-a dezamăgit total facultatea și profesorii te prosteau să dai acolo”. Ioana afirmă în încheiere că „în momentul în care am dat licența a fost un scandal în facultate. Toți cei care erau în comisie făceau fețe – fețe, adică știau că profesorul acela face treaba asta. Erai obligat într-un fel să ți-o cumperi. Dacă nu de la el, de la alții, că toți făceau treaba asta. Probabil că cei din comisie erau deranjați de acest fapt pentru că nu venise nimeni la ei. Tema pe care am avut-o eu, s-a cumpărat de-a lungul timpului de mai multe persoane. Așa că s-au făcut o grămadă de bani cu licențele”.

Replica

Contactat telefonic, profesorul de la care Ioana afirmă că și-a cumpărat lucrarea de dilpomă, a susținut că nu a făcut niciodată comerț cu astfel de lucrări. Profesorul pune vina perpetuării acestui fenomen în cîrca studenților: „lor le convine, vin, dau banul, iau lucrarea, pleacă, și cînd ajung în fața unei comisii, habar nu au ce scrie în teză. Dar eu bani nu am luat de la nimeni. Că am primit mici atenții, o sticlă de whisky, un mic cadou, asta a fost altceva, că au vrut studenții să dea. Dar nu m-am dus eu la ei să le zic «dă-mi suma aceasta, poftim lucrarea!». Ei spun cu totul altceva, asta este pentru că așa vor ei”.

În ceea ce îi privește pe îndrumătorii care recurg la astfel de mijloace, profesorul este de părere că o fac pentru un ban în plus, în vreme de criză. În ciuda dezmințirilor precedente, profesorul a făcut totuși o dezvăluire: „eu dacă am făcut-o, n-am făcut-o pentru bani, am făcut-o sincer și dezinteresat. Nu am luat bani decît dacă studentul a considerat el că trebuie să dea ceva. Că nu i-am spus eu, vino și dă-mi bani ca să-ți dau lucrarea”.

Nu putem fi siguri dacă într-adevăr a comis astfel de fapte. Cert este că, în urma unor acuzații venite din partea conducerii UMF, în disciplina pe care profesorul o predă, nu se mai dau lucrări de licență. Conversația cu îndrumătorul se încheie cu o rugăminte din partea sa: „spuneți-i studentei cu pricina că tot eu am învățat-o ce să zică la prezentare”.

Îndrumători de pași greșiți

Astfel de cazuri, după cum susțin profesorii înșiși, trebuie atîrnate de gîtul coordonatorilor de licență. Activitatea acestora nu este normată în grila de salarizare la unele facultăți, iar la altele diferă numărul de ore pe săptămînă trecut în contractul de muncă. Astfel că se poate ajunge la o lipsă de motivație de ordin financiar, din partea cadrelor didactice, care nu mai urmăresc originalitatea lucrărilor prezentate de studenți. Prof. univ. dr. ing. Mircea Dan Gușă, prorectorul pe activitate didactică al UTI, susține că „pînă în momentul de față o analiză la mai multe lucrări nu s-a făcut. Ne bizuim pe buna credință și pe profesionalismul cadrelor didactice, dar s-ar putea să nu fie așa peste tot”. De aceeași părere este și prof. univ. dr. Dinu Airinei, care afirmă că „pînă la urmă membrii comisiei de licență sînt puși să evalueze din punct de vedere științific o lucrare, nu să facă poliție”.

Prof. univ. dr. Traian Mihăescu consideră că este la latitudinea cadrelor didactice dacă își fac meseria cum trebuie: „sînt îndrumători și îndrumători, așa cum sînt studenți și studenți. Unii se mai țin de ei, se întîlnesc, alții nu. Și eu am refuzat unele teze. Am avut studenți care nu veneau la întîlniri și la final veneau cu lucrarea. Dacă el nu lucrează și el nu vine să vadă cazurile, cum să apară la final cu un rezultat?”.

Cel mai drastic însă în această privință rămîne prof. univ. dr. ing. Alexandru Sălceanu, care consideră că greșeala cea mai frecventă, care duce la apariția practicilor de cumpărare a licențelor în rîndul studenților, este cea a profesorilor îndrumători. Afirmația este justificată de faptul că aceștia din urmă dau teme de proiect greoaie unor studenți, fără să ia în seamă faptul că, la nivelul spațiului european cu care tindem să ne aliniem, ciclul de licență este unul de masă.

Alba neagra cu Bologna

Dacă unii aruncă vina pe noua structură, alții îi iau apărarea. „Sistemul Bologna oferă un interval foarte scurt pentru realizarea proiectului de licență, care îi poate da peste cap pe unii studenți. Desigur, acolo unde există valoare, se poate, dar nu toți reușesc să se adapteze la acest proces sistematic de redactare a unei lucrări”, este de părere prof. univ. dr. ing. Alexandru Sălceanu, purtător de cuvînt al Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” (UTI) din Iași.

Spre deosebire de acesta, prof. univ. dr. ing. Nicolae Seghedin, director al Departamentului pentru Evaluarea și Asigurarea Calității al UTI este de părere că „nu procesul Bologna a îngreunat în vreun fel redactarea licenței. Dimpotrivă, chiar a ajutat. În timp ce înainte studenții aveau un semestru întreg la dispoziție și intrau într-o stare de relaxare, acum, pentru că au o zi pe săptămînă dedicată lucrului, aceasta îi face să fie în priză, să lucreze ritmic, în timpul semestrului.

Deci nu procesul în sine este de vină, acest fenomen se întîmplă de mult timp”. Faptele par să îi dea dreptate celui din urmă, cel puțin pe jumătate. Fenomenul datează într-adevăr de foarte mulți ani, însă în ceea ce privește timpul dedicat lucrului, situația nu stă deloc așa.

Bianca și-a lăsat teza pe ultima sută de metri. A terminat cursurile Facultății de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) din Iași în 2008, iar licența a realizat-o în ultimele două săptămîni: „cred că am fost un student normal, foarte puțini sînt cei care o fac din timp, în tihnă. Cei care își cumpără licența o fac fie din lene și comoditate, fie din nepăsare. Sau sînt cei care într-adevăr n-au timp, deși nici asta nu o scuză – își zic că dacă se poate, de ce nu?”.

Mentalitate învechită în sistem defect

Într-o vizită în Statele Unite ale Americii, prof. univ. dr. Dinu Airinei, decanul Facultății de Economie și Administrarea Afacerilor (FEAA) a UAIC – domeniu în care lucrările scoase la vînzare pe internet abundă, conform dosarului publicat în numărul trecut al revistei – a ridicat problema studenților care copiază: „ei s-au uitat foarte nedumeriți la noi. Cum adică să copieze studentul? La noi nu se întîmplă așa ceva. Dacă se întîmplă, respectivul este marginalizat de colegi, și ei sînt cei care atrag atenția. Nu ești serios, n-ai venit să înveți, ai venit să furi. Pe cînd în estul Europei nu există ideea asta”.

Sistemul devine un alt factor care încurajează fraudarea susținerii tezei de licență. Corectitudinea a devenit „alternativa”: studenții de la noi ajung să privească procurarea unei lucrări de final ca pe un lucru firesc. „Dacă sistemul este prost, merită să fie fraudat. Nu merită să fie fraudat un sistem care dă niște prime pentru dezvoltare corectă. Dacă sistemul este prost și face din lucrea de diplomă ceva de rutină, fără importanță, aici trebuie să intervenim”, este de părere și prof. dr. Traian Mihăescu, prorector pe domeniul studiilor universitare (licență și master) și evaluării academice la Universitatea de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” (UMF).

O teză de licență nu are rigori clare trasate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, putînd fi prezentată în orice formă. Însă îndrumătorii de licență, la latitudinea cărora se află structura unei lucrări, au rămas din inerție la formula clasică, cu introducere, metodologie, partea practică și concluzii. Prof. dr. Traian Mihăescu consideră că sistemul actual de susținere a lucrării de finalizare a studiilor este depășit, rigid și prea stresant pentru student.

Acesta mai afirmă că totuși la Facultatea de Medicină a UMF, procentul celor care își procură tezele de licență este mic din pricina numărului pacienților care trebuie urmăriți, lucru care este greu de inventat. Însă se arată îngrozit de cifrele de la alte universități ieșene: „la altă facultate, nu spun care, am aflat dintr-o discuție recentă că, că în urma unei cercetări serioase a rezultat că 80-90% dintre lucrări sînt copiate”.

Prof. univ. dr. Dinu Airinei, consideră că este și o problemă socială: „noi trebuie să schimbăm o mentalitate. Nu cartonul trebuie să fie cel care dă un anumit statut, nici social, nici profesional, ci competențele dobîndite în timpul celor trei ani. În statele occidentale, angajatorul întreabă aplicantul ce știe să facă. Eu zic că e și o problemă de educație. La noi se trage încă de pe vremea comunismului, în care patalamaua era cea importantă”.

Diploma ștampilată de minister este pînă la urmă singura care conteză. Valoarea ei se măsoară în numărul sticlelor de whisky pe care studentul este dispus să le ofere profesorului îndrumător.

***

Hoții de idei, negustori cinstiți

În procesul de vînzare-cumpărare al lucrărilor de licență intervine și nerespectarea dreptului de autor. Încălcarea acestui drept reprezintă, din punct de vedere juridic, o infracțiune. Deși există o lege în acest domeniu încă din 1996, aceasta pare să nu fie respectată de cei care comercializează astfel de lucrări. Tezele de licență intră sub protecția dreptului de autor în calitate de lucrări cu caracter științific, iar conform legii, pedeapsa maximă poate ajunge la 15 ani de închisoare, sau la o amendă de 25.000 de lei, în cazul obținerii unor avataje financiare în urma distribuirii de materiale „piratate”. Cu toate acestea, cei care scot la vînzare lucrări care nu le aparțin, nu se tem de nimic.

În atare condiții, prof. univ. dr. Dinu Airinei consideră că „e o realitate faptul că la noi și în Europa de Est, legea dreptului de autor nu se respectă. Ea există, dar nu protejează deocamdată pe nimeni”. Decanul FEAA susține că un rol îl joacă și centrele de copiere. În momentul în care studentul vine cu o lucrare pentru a o imprima, centrul își păstrează o copie, pe care în sesiunea următoare o scoate la vînzare. Astfel, unui student care vrea să-și procure o licență gata făcută, îi poate fi pusă la dispoziție o întreagă listă cu titluri din care să-și aleagă. „Noi sîntem în proces cu o astfel de firmă, încă de anul trecut. Am făcut plîngere, dar n-am primit nici un răspuns. Nu știu ce se poate face împotriva acestor centre. Sînt niște pedepse destul de dure, dar nu sînt aplicate”, concluzionează prof. univ. dr. Dinu Airinei.

Ionuț este angajat la un astfel de centru de multiplicări. Întrebat fiind dacă poate oferi o lucrare de licență în Marketing a răspuns răspicat: „nu fac așa ceva, Doamne ferește! Vrei să mă bage în pușcărie?”. După care a continuat pe un ton scăzut: „eu le fac de acasă. Fac o copie pe calculator de pe stickul clientului sub pretextul că altfel s-ar bloca, o pun pe un CD ca să nu rămînă la firmă și apoi o iau acasă. Eu lucrez numai pentru prieteni. E criză, toți trebuie să mănînce ceva. Ție ți-o las la 200 de lei”.

Ioan STOLERU

Alex VARNINSCHI