Criminalii în serie mor înainte de a se naște

Motivele pentru care ucid se împart în patru categorii: viziuni, misiuni personale, hedonistice și nevoia de putere sau de control.

De obicei, cînd apar la buletinele de știri, sînt acele persoane pe care vecinii le descriu ca fiind liniștite și prietenoase. Fiecare dintre ele au însă cîte un secret ascuns mai bine decît un fulg de zăpadă pierdut prin tundra înghețată. Sînt inteligenți și își calculează cu mare atenție fiecare pas înainte de a acționa. Cîteodată păstrează suveniruri, îndeplinesc tot felul de ritualuri sau trimit scrisori către presă și poliție cu scopul de a stîrni atenția și de a se face cunoscuți. Pentru ei, regulile sociale urmează un alt tipar. Iar atunci cînd zidurile propriilor fantazii îi copleșesc, nu mai ies in casă ca niște oameni, ci ca niște ucigași în serie.

În cărțile de criminalistică ale FBI –ului (Federal Bureau of In­ves­ti­gations), un ucigaș în serie este descris ca fiind persoana ce comite o serie de două sau mai multe crime, cu o pauză între ele. Mo­tiva­ția principală a acestora este de a obține o satisfacție la nivel psihologic, victimele avînd adesea ceva co­mun, cum ar fi ocupația, cu­loa­rea pielii, orientarea sexuală sau vîrs­ta.

De asemenea, aceștia se pricep în a se ascunde și de regulă sînt ultimele persoane la care te-ai aș­tep­ta să găsești un cuțit ascuns la brîu. În peste jumătate din cazuri, ei au avut parte de o copilărie mar­ca­tă de abuzuri emoționale, fizice sau sexuale, săvărșite de către un mem­bru al familiei. Astfel, fără să fi cunoscut o relație armonioasă în fa­milie, criminalii își crează de mici o nouă realitate în care aceștia simt că pot evada. Potrivit psiho­logilor, ei își transformă realitatea într-o fantezie, unde concepte precum binele și răul sau empatia față de cei din jur se dezvoltă deformat. Iar în cele din urmă, diferența dintre vis și realitate este separată în capul acestora doar de către un fir de ață.

Sînt desigur și excepții de la re­guli, iar persoane cu o viață de succes încalcă premeditat prima poruncă, așa cum este și cazul jurnalistului macedonian Vlado Ta­nes­ki. După 20 de ani în care și-a construit o carieră prolifică de ziarist fiind specializat pe crime, Taneski a căzut de cealaltă bari­ca­dă, fiind arestat în 2008 pentru că a omorît trei femei. Acesta a fost prins după ce în articolele sale exis­tau informații despre res­pec­ti­vele crime de care numai polițiștii aveau cum să le cunoască, cum ar fi că victimele erau găsite imobilizate cu cablul de la telefonul fix.

Cardinalele răului

După aceleași manuale ale FBI-u­lui, motivele pentru care cri­mi­na­lii în serie ies să ucidă se împart în patru categorii: viziuni, misiuni personale, hedonistice și nevoia de putere sau de control. Ucigașii din prima categorie sînt și cei mai vul­ner­abili din punct de vedere psi­hic, aceștia spunînd de cele mai multe ori că Diavolul sau alte en­ti­tăți de acest gen sînt cele care i-au comandat să iasă la „vînat”. De e­xemplu, David Berkowitz, sau „Son of Sam” (n.r.: Fiul lui Sam) du­pă cum mai este acesta cu­nos­cut, crede că un demon, ascuns în corpul cîinelui vecinului său i-a or­do­nat să comită mai multe crime. A­cesta a ucis în vara lui 1976 șase per­soane și a rănit alte șapte, bă­gînd spaima în inimile locuitorilor din New York. Cazul său a devenit foar­te cunoscut după ce în anul res­pectiv a trimis mai multe scri­sori la poliție și către presă, în care amenința că valul său de omoruri abia începe, însă a fost prins la scurt timp după aceea. Ca răspuns la popularitatea pe care o cîștigase, oficialii din New York au schimbat legea și au introdus un set de re­guli, fiind recunoscute ca „Legile fiului lui Sam” ce le permiteau să-i rețină toate cîștigurile generate de Berkowitz prin vînzarea poveștii sale către editori. Astfel, criminalii nu se mai puteau îmbogăți din po­pu­laritatea crimelor săvîrșite. Pu­țin mai tîrziu, legi asemănătoare au fost fondate și de către restul sta­telor.

Cît despre ucigașii în serie ce se cred că au o misiune, aceștia vor de regulă „să scape lumea” de o anu­mi­tă categorie de persoane, cum ar fi homosexualii, prostituatele sau persoanele ce aparțin unei religii diferite. Din categoria motivelor he­donistice fac parte majoritatea psi­hopaților. Pentru ei, scopul cri­mei este unul cît se poate de sim­plu și de primar. Și anume, să-și provoace o plăcere la care ajung doar atunci cînd iau viața cuiva.

Iar în final, despre cei care ca­ută puterea și controlul, cri­mi­na­liștii americani spun că de cele mai multe ori au fost abuzați în co­pi­lă­rie și au crescut cu un sen­ti­ment de neputință. Acești cri­mi­nali în se­rie își abuzează de multe ori sexual victimele, pentru ei fiind un ri­tual prin care-și afirmă do­mi­nația. Aici se încadrează și Ted Bun­dy, u­nul dintre cei mai cu­nos­cuți și brutali criminali americani. Băr­ba­tului nu-i era frică să iasă la vînat în spații publice în toiul zilei, avînd nu­me­roa­se modalități prin care reu­șea să cîștige încrederea cuiva. De­seori acesta își învelea brațul într-un ghips fals, și ruga tinerele să-l ajute să care ceva pînă la ma­și­nă. Aici, acesta scotea o bară din oțel ascun­să prin autovehicul, și le lovea cu ea după cap.
După ce a reușit să evadeze din pușcărie de două ori, Ted Bundy a fost prins în 1978 în Florida, unde a primit trei sentințe cu moartea. Aici, acesta a mărturisit că a deca­pitat mai multe dintre victimile sa­le cu un fierăstrău, păstrînd cape­te­le ca pe niște trofee în casa sa. De ase­me­nea, obișnuia să viziteze cor­pu­rile fără viață alături de care pe­tre­cea numeroase ore, le machia și rea­li­za acte de necrofilie pînă ce des­com­punerea cadavrelor îl forța să plece.

Spintecătorul

Primul ucigaș în serie al vre­mu­rilor moderne este probabil și cel mai cunoscut din toate timpu­ri­le. Locuitorii din zona de est a Lon­drei din 1888 erau obișnuiți cu vio­len­ța, iar condițiile în care tră­iau re­flecta că trăiau într-una dintre ce­le mai sărace zone. Deși con­di­țiile erau deja vitrege, în iar­na anului respectiv o serie de crime au fost atît de brutale încît au atras atenția întregii lumi. „Sem­nă­tu­ri­le” pe care le-a lăsat pe cor­pu­rile găsite aproape fără organe i-au dat și un nume: Jack Spintecătorul.

În cele trei luni cît a fost activ, lon­donezul a ucis cel puțin cinci femei pe care după ce le golea de sîn­ge, cu o precizie aproape chi­rur­gi­cală le extrăgea organele pe care le păstra ca trofee. După ce își stra­n­­gula victimele, bărbatul își com­­ple­ta ritualul ce însemna să cio­­pîr­țeas­că gîturile victimelor sale pînă a­proa­pe de decapitare. Tot o­ra­șul a fost cuprins de frică și mă­ci­nat de suspiciuni cum că vecinul lor ar putea fi asasinul. Deși po­li­țiștii au avut numeroși suspecți, a­ceș­tia nu au reușit niciodată să-l prindă, închizînd cazul în 1892. Astăzi, mai sînt criminaliști, care-și spun „Ripperologiști”, ce înceară să-i descopere identitatea lui Jack, um­bra sa dăinuind peste paginile a zeci de cărți, filme, sau chiar per­soa­ne care încearcă să-l copieze.

Mulți sînt de părere că apariția ucigașilor în serie se datorează vre­mu­rilor în care trăim, a industriei media parșive sau a schimbării pa­ra­digmei sociale spre care ne îm­pinge tehnologia. Însă, astfel de cri­minali au existat aproape din­tot­dea­una. Și dacă e să smulgem pu­tre­zi­ciu­nea din pămînt, ne vom da sea­ma că de cele mai multe ori, uci­gașii cresc asemeni victimelor care a­jung să le facă, doar că pe interior.

Modus Operandi reprezintă tot procesul pe care ucigașul l-a dus la îndeplinirea unei crime, plecînd de la ademenirea victimei, pînă la modul în care scapă de cadavru.

Acum doi ani, un canadian a încercat să imite crimele din serialul de televiziune „Dexter”.

Cele mai multe victime le-a comis columbianul Luis Garavito, care deși a fost condamnat pentru 138, este suspectat că ucis peste 400 de persoane.