Țiganii și trecutul, în globul de cristal

Fie c-au venit din Nord-Vestul Indiei sau din Pakistan, țiganii au reușit să se împînzească în mai multe zone, o mare parte dintre ei aflîndu-se, astăzi, în Europa. Reușind să supraviețuiască parcă printr-o joacă, folosindu-se doar de ceea ce le-a fost dat nativ, țiganii au format o adevărată cultură în jurul lor bazată pe o tradiție compusă, ca un puzzle, din mai multe piese. Așa au ajuns negustoria cu cai, lăutăria sau ghicitul în globul de cristal să aducă bani în casele oamenilor și, fără să-I lase să-și schimbe obiceiurile, să-i ajute să pună bazele unei comunități greu de ignorat.

Lungul drum al semnificației termenului de „țigan” a străbătut timpul pînă astăzi, tocmai dintr-o regiune istorică a Asiei, numită Fri­gia. Pe-atunci, „atsigani” în­se­mna „de neatins” și era o carac­te­ris­tică a membrilor unei secte creș­ti­ne. Ei considerau că existau pe pămînt lucruri cu care dacă ar fi in­trat în contact sau pe care dacă le-ar fi văzut, ar fi putut să-i pîn­gă­rească. Astăzi, țiganii s-au în­de­păr­tat de semnificația termenului original și, în dicționare, după o scur­tă căutare, ai să afli că „sînt membri ai unei rase rătăcitoare, de origine hindusă, care trăiesc din îndeletniciri precum împletitul coșurilor, comerțul cu cai sau ghi­ci­tul viitorului”.

Europa în care-au fost vînați

Țiganii au ajuns în ținuturile a­ra­be, turce și, în cele din urmă, și în Europa, după anul 1100, cînd ar­matele care apărau gruparea lor, a­flată în Nord-Vestul Indiei și Nord-Estul Pakistanului, a fost în­frîn­tă în luptă și s-au văzut nevoiți să migreze, împreună cu familiile lor. Limba lor, păstrată de ei cu sfin­țenie pînă astăzi, și dată mai de­parte din generație în generație, a căpătat influențe din toate țările pe care le-au parcurs, de-a lungul vre­mii. Cînd au ajuns în Armenia, ți­ganii s-au despărțit în trei gru­puri – unii au mers spre Nordul Mării Negre, unii spre Sud, pînă în Egipt și unii spre Vest, spre Im­pe­riul Bizantin. Cei din urmă sînt și cei care, mai apoi, s-au răspîndit în E­uropa și șederea lor îndelun­ga­tă în Imperiul Bizantin a dus la pre­zența atîtor cuvinte din limba greacă, în limba țigănească de as­tăzi.

Prima reacție a țărilor eu­ro­pe­ne față de țigani a fost, în mare par­te, una de respingere. Astfel, în mai multe țări, țiganii erau numiți „a­ducători de ciumă” și erau a­cu­zați de vrăjitorie. Unele dintre mă­su­rile luate față de ei s-au dovedit, însă, a fi extreme, cea mai întîlnită fi­ind așa-numita „vînătoare de ți­gani”. Pornită din Germania, a­ceas­ta s-a extins, treptat, și pe terito­riul unor alte țări. Un exemplu concret este Austria, unde printre do­cumentele păstrate s-a găsit un bon de plată, din anul 1737, care a­ră­ta că venitul unui „vînător de ți­ga­ni” dintr-un sat era de 52 de co­roa­ne, echivalentul a 7 fripturi, 6 mă­suri de vin și o cantitate în­des­tu­lătoare de pîine.

O altă vînătoare nimicitoare a avut loc, tot în acele timpuri, și în Da­nemarca, unde arhivele atestă moar­tea a 260 de țigani. Ororile nu se petreceau fără sprijinul legii, în­tru­cît aceasta interzicea botezarea, în­mormîntarea sau uciderea fără judecată a celor care făceau parte din „rasa rătăcitoare”.

Călăii fără vină

În țările române, țiganii au fost recunoscuți la început ca fiind robi bo­ierești, domnești sau mă­năs­ti­rești, printre meseriile lor numă­rîn­du-se cea de fierar, aurar, spo­i­tor, cîntăreț sau chiar ghicitor. Pe lîn­gă toate acestea, țiganii au mai a­vut, însă, o meserie rară, dar care a marcat, pe alocuri, istoria Româ­ni­ei – cea de călău.

În multe documente istorice, se găsesc descrieri ale țiganilor că­lăi, mare parte dintre ele rezu­mînd caracteristici precum „gros și mare la trup” sau „avea o pri­vi­re de te vîra în friguri la cea dintîi căutătură”. Printre cele mai celebre povestiri cu călăi, se numără cea a călăului Alexandru cel Rău, cel care trebuia să-l execute chiar pe Mihai Vi­tea­zul. Do­cu­men­te­le spun că în mo­mentul execuției, țiganul, fost rob al domnului, l-a privit pe Mi­hai Viteazul și „intimidat de fi­gura cea im­pu­nă­toa­re a le­pădat se­cu­rea și-a rupt-o la fu­gă”. A­lă­turi de Ale­xan­­dru cel Rău stă a­min­­ti­­rea și ul­ti­mu­lui călău al Mol­do­vei, Ga­vril Bu­za­tu. Tot ți­gan, a­ces­ta a ui­mit is­to­ria prin fap­tul că după ultima sa e­xe­cu­ție, s-a re­tras și a decis să-și sfîr­șească via­ța la Mă­năs­tirea Se­cu, după ce s-a și călugărit.

O altă catego­ri­e rară de țigani întîlnită în a­ce­le vremuri era re­prezentată de țiganii domnești, care aveau o în­de­letnicire mai rară – erau cu­le­gă­tori de aur. Ei lucrau primăvara, după topirea zăpezilor și obțineau aurul prin spălarea nisipului și pie­trișului a­dus din munți. Fiecare aurar trebuia să plătească un im­­po­zit, care consta într-un dram de aur, plă­­tit anual.

Negustorii de cai și muzica

Pricepuți la tocmit, țiganii au învățat, cu tim­pul, cum să cîștige bani și din lucrurile la ca­re se pricepeau. Avînd un stil de viață libertin, mereu aflați pe drumuri, caii erau un important element din viața lor, care-i ajutau să se în­trețină. Așa au ajuns să-nvețe cum să trateze proprii lor cai și, mai apoi, cum să-i vindece și pe cei ai oamenilor din satele în care locuiau.

Ei au început, încetul cu încetul, să cumpere caii bolnavi găsiți prin sate la prețuri foarte mici, să-i vindece și, mai apoi, să-i vîndă la pre­țuri mult mai mari. Așa au devenit cunoscuți pentru ne­gustorie și pentru harul de-a se tocmi.

Harul de-a se tocmi nu era singura lor meserie na­ti­vă. Cea mai cu­nos­cută din­tre toate a fost și a ră­mas, pînă în ziua de as­­tăzi, cîntatul. Mu­zi­cie­nii ți­gani ca­re cîntau pentru regi și îm­pă­rați sînt amin­tiți în multe dintre iz­voa­rele is­to­rice. Ei au fost în­tot­dea­u­na cei che­mați la nun­ți, fes­ti­vități sau alte ceremo­nii și, astfel, prin fap­tul că erau buni în ceea ce făceau, re­ușeau să ob­ți­nă a­nu­mite pri­vi­legii pe care alt­fel nu și le-ar fi putut imagina și de care nici măcar ță­ranii români din sa­te­le de la țară nu se bucurau.

Viitorul din palmă

Învățînd să se folosească de lu­cru­rile din jurul lor pentru a-și spo­ri veniturile, țiganii n-au lăsat să sca­pe imaginea pe care oamenii și-o for­maseră despre ei. Niște stră­ini ciudați, misterioși – ei au tre­cut de mul­te ori drept vrăjitori, fiind a­cu­zați de lucruri de care nu se făceau vinovați.

Știind însă să a­tra­gă lu­cru­rile de partea lor, ți­ga­nii au transfor­mat misterul într-o me­serie – așa că au început să ghi­ceas­că. În globuri de cristal, cu ajuto­rul numerologiei sau folosindu-se de cărți de tarot – viitorul prindea tot felul de forme care stăteau, de fi­ecare dată, la mîna și imaginația ți­ganului.

Toate modalitățile de ghicit se bazau, de fapt, pe abilitatea lor de-a citi caracterul omului. Cu­nos­cîn­du-i trăsăturile și intuind ceea ce-și dorește, țiganul reușea să-i facă pe plac, spunîndu-i acestuia tot ce­ea ce-și dorea să audă. Ceea ce, deseori, rămîne neștiut este că există o regulă care spune că niciodată ghi­ci­torii țigani nu folosesc ghicitul între ei, oriunde s-ar întîmpla, într-un colț al lumii, în care vi­i­torul poate fi spus cu ușurință la colț de stradă.