Actorii sînt copiii mei, trebuie să le acord toată protecția, să îi scot în lume și să îi văd fericiți

Mereu aflat în spatele scenei, dincolo de atenția directă a publicului, regizorul Aurel Luca a fost creierul și inima Teatrului Ludic încă de la formarea sa, în 1978. Generații întregi de studenți au venit și au plecat din Casa de Cultură a Studenților, unde teatrul își are casa, dar singura constantă a rămas el. A rezistat prin toate perioadele grele ale comunismului, în care cenzura era literă de lege, iar cultura marginalizată. A trecut peste toate greutățile alături de studenții care s-au uitat către el pentru îndrumare. Astăzi a ajuns să se bucure de ampla deschidere internațională pe care a adus-o Revoluția, culminînd cu intrarea Teatrului Ludic în Asociația Mondială de Teatru Amator, în 1993. Aurel Luca are o reputație de cîștigător, fiind recunoscut în Iași că echipa coordonată de el nu a plecat niciodată de la un festival fără o distincție. Acum, după atîția ani, cele peste 450 de premii cîștigate la festivaluri naționale și internaționale sînt cartea de vizită a sa și a copiilor săi, Teatrul Ludic și studenții. Pentru învățăceii săi are sentimente paterne și de multe ori și-a neglijat familia pentru a fi alături de ei și să se întîlnească zi de zi, la Ludic, locul care a ajuns să-i fie casă.

Cu ce așteptări ați pornit la drum atunci cînd ați înființat Teatrul Ludic?

Am înființat Teatrul Ludic pen­tru că așa a vrut destinul care este, la rîndul său, un concept teatral. Eu veneam dintr-o zonă cu foarte multe multe experiențe emoțio­na­le legate de arta dramatică. Totul vine din formația foarte umanistă, foarte artistică, pe care am avut-o, din lecturile mele, din faptul că m-am jucat în mod serios tot timpul, chiar și acum, la bătrînețe. Deci lu­crurile sînt foarte explicabile, dar pasiunea a fost și este în continua­re puternică. Nu am făcut niciodată din regie o activitate de funcțio­na­re. Am fost tot timpul prins de pasiune, de patimă pentru a face regie de teatru. În mod special am dorit să fac regie de teatru cu studenții, pentru că i-am simțit de cînd eram eu de vîrsta lor că sînt oameni care se pot exprima mai liber, care pot încerca exprimări foarte deschise, se pot cunoaște, își pot exprima perso­nalitatea, caracterul lor mult mai ușor. Își pot echilibra și disciplina emoțiile, pentru că ei sînt oameni care comunică mai bine cu cei din jur. Am făcut teatru pentru că am simțit că mă ajută să supraviețu­iesc într-o societate pe atunci destul de strictă, cenzurată. Simțeam dorin­ța să lupt prin manieră artistică îm­po­triva acelui regim care era cu totul nemilos. Mai ales studenții erau su­pravegheați la nivel de facultate, de universitate. Spectacolele mele de atunci, de la începuturi, erau vi­zio­nate de Comitetul de Partid și pri­meau BT, adică bun pentru ti­par. Nu puteam scoate niciun spectacol dacă nu primeam aprobare de la comitetele de partid și de cenzură.

Ați dorit să lucrați cu studenții și pentru că ați simțit opoziția împotriva regimului comunist mai puternică în rîndul lor?

Sigur, erau studenți care aveau personalitate, multă cultură și care își doreau să schimbe relația cu pro­fesorii, cu societatea. De aceea mulți dintre cei din generație cu mine au devenit oameni foarte importanți. Mă refer la George Șerban de la Ti­mișoara, coleg de facultate cu mine, care a lansat proclamația de la Ti­mi­șoara, lansînd din balconul Uni­versității din București această atitudine de a combate comunismul. Am avut colegi care, pînă la la ur­mă, s-au exprimat artistic sau politic, fiind oameni care aveau un spirit polemic. Erau oameni care lucrau și noaptea tîrziu la aceste spectacole pe care le promovam noi în acea perioadă. Ca mediu de activitate, studenții erau foarte ușor de provocat la această activitate tea­tra­lă fiindcă, pe atunci, teatrul în­semna ceva. Nu era o facultate ca­re să nu aibă o trupă de teatru. Și tea­trul studențesc încerca experimente și avea exprimare cu totul deose­bi­tă față de cei care erau profesioniști și care erau mai strict supra­vegheați de sistem.

Ați văzut începerea unei eventuale revoluții prin actul cultural?

Aproape toată cultura, nu nu­mai teatrul, a stat tot timpul într-o perioadă de criză. Această perioa­dă de criză a convenit foarte mult acestor manifestări artistice. Le-a convenit pentru că se justifica atitudinea și revolta, pentru că eram în criză. Și în criză sîntem și azi.

Jocul ludic este esența teatrului. Dacă ai renunțat la joc, ai renunțat și la starea de copilărie, de a te întîlni cu fericirea

Ați avut un eveniment din viață care v-a ghidat spre această meserie sau pasiune, cum îi spuneți dumneavoastră?

Cred că totul a plecat din lectura unor scriitori. Eu am copilărit la Bacău în apartamentul unde lo­cu­iam cu părinții. S-a deschis în apartament o bibliotecă de cartier, cum era sistemul atunci, astfel de biblioteci fiind deschise în anumi­te cartiere, în unele locuințe. Am trăit într-o lume a cărților. Am stat mai mulți ani în starea asta de biblio­te­că și biblioteca înseamnă deja un prie­ten foarte fidel.

Inițial, la fondarea sa în 1978, Teatrul Ludic a avut denumirea de Vorba, dar a fost modificată din cauza cenzurii. Cum a fost aleasă a doua denumire?

Formația mea filosofică a propus aproape singură această titu­la­tură, care înseamnă din capul lo­cu­lui joc, joacă, dar într-o atitudine fundamentală. Este un joc complex, un joc pe care aproape fieca­re om îl are, depinde cum și-l păs­trea­ză. Es­te o atitudine socială ca oricare din­tre coordonatele unei per­so­nali­tăți. Dacă ai renunțat la joc, ai renunțat și la starea de copilărie, de a te în­tîl­ni cu fericirea. Jocul lu­dic este esen­ța teatrului, iar teatrul ludic este un pleonasm. Pe de o parte e foarte bine, că ele amplifică starea de joc și de teatru. De asta spun că este o denumire care este preafericită.

„Prefer să apară noi tineri, fără experiență, pentru că sînt mai ușor de cunoscut și mai ușor de așezat într-o distribuție.”

În prezent, aveți în palmares peste 450 de trofee la festivaluri naționale și internaționale, toate cîștigate cu ajutorul unor actori amatori. De ce ați ales lucrul cu studenți, și nu cu profesioniști?

Începutul a fost foarte simplu, pentru că pe vremea cînd am în­ce­put să formez studenții, să-i determin să vină la Ludic, nu exista Fa­cultatea de Teatru de la Universi­ta­tea de Arte „George Enescu” din Iași. Pe atunci erau foarte pasio­nați, dar nu aveau această posibilitate de afirmare. Au venit ei spre Lu­dic, iar pe atunci selecția era foarte du­ră, pentru că erau foarte mulți care doreau să își exprime pasiunea. Nu erau nici prea multe posibi­li­tăți să te distrezi. Pe toți cei care vin la Ludic eu îi numesc neprofesio­niști, pentru că nu cîștigă din treaba as­ta. Foarte mulți, după ’90, au plecat și au ajuns mari regizori, mari actori. Pînă și Daniel Busuioc, care este directorul artistic al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, este cel care și-a făcut cei cinci ani de facultate la Ludic și foarte mulți în străinătate. Mai mult, în ziua de astăzi nu recomand nimă­nui să facă Facultatea de Teatru, chiar îi blochez s-o facă.

De ce?

Pentru că în țară termină facul­tăți de profil aproape 3.000 de tineri, iar foarte mulți dintre aceștia ajung să se rateze. Doar trei-patru dacă se realizează, le-a pus Dumnezeu mî­na în cap. După ce faci o facultate, poți să încerci să te joci puțin cu teatrul. Și generațiile care au venit aici au devenit, de la un an la altul, din ce în ce mai subțiri, ca pre­gă­ti­re, cultură generală. Selec­ția a de­ve­nit mai ușoară. Pe vremuri era o treabă foarte grea, foar­te serioasă. Dar unii dintre cei care vin se împlinesc și fac teatru cu adevărat.

Cum vedeți profilul unui actor tînăr și foarte bun în ceea ce face?

Trebuie să fie foarte pasionat și să fie ajutat de destin. Orice actor mare din lumea asta începe cu ace­lași text: ,,am avut norocul că m-am întîlnit cu acel cineva”. Sînt foarte mulți actori foarte buni, dar nu se întîlnesc cu acea personalitate care să îi ajute.

Dar pe dumneavoastră cum vă influențează colaborarea cu persoane tinere și neexperimentate?

Dat fiind faptul că, în fiecare an, îi invit la o preselecție, prefer foarte mult să apară noi tineri, fără experiență, pentru că sînt mai ușor de cunoscut și mai ușor de așezat într-o distribuție. Ei vin nepre­gă­tiți la nivel de tehnică de vorbire, de mișcare, știu foarte puține lucruri despre corpul lor, despre manifes­ta­rea tăcerii în teatru, despre re­zo­nanță și registru vocal. Și atunci îmi place foarte mult să îi formez, să îi fac să se descopere pe sine. Foarte mulți nu cred că vor putea face performanță în teatru. Și încet, încet, cînd se descoperă, își dau sea­ma ce posibilități, ce valoare pot avea.

Vedeți teatrul ca pe o descoperire de sine?

Categoric da. Orice pregătire a unui rol înseamnă de fapt un blocaj, care este ca un zid între cel ca­re este regizor și cel care este actor. Cînd acest zid cade, actorul se de­blo­chează și replica devine foarte ușor de influențat artistic. Dar pî­nă cînd nu cade această cortină, lu­cru­rile merg destul de greu. După aceea începe colaborarea foarte fru­moasă.

Ce plusuri și ce minusuri are teatrul neprofesionist față de cele profesionist?

La nivel de lucruri pozitive, cei de la teatrul neprofesionist sînt mai proaspeți, își trăiesc emoțiile cu ade­vărat. Nu sînt funcționari la stat, așa cum sînt actorii profesioniști. Cei care vin aici sînt studenți fericiți, pentru că Teatrul Ludic, cu deschi­de­rea sa internațională, iese foarte mult în afara țării. Recent ne-am întors din Canada. Sincer, cu re­gret o spun, dacă Teatrul Național a ieșit pînă la Chișinău li se pare o ieșire internațională.

Dacă nu venea Revoluția, Ludicul nu mai exista, studenții erau deja chemați la Securitate

În teatrul Ludic, totul este pe bază de voluntariat. Cum ați vedea cultura românească în viitor dacă mai mulți oameni s-ar decide să își pună imaginația și creativitatea în asemenea activități?

Pe mine mă bucură în mod deo­sebit că voluntariatul a luat am­ploa­re atît de mare și că este privit ca un fel de vechime în muncă. La nivel artistic și cultural este foarte mare nevoie de partipare la voluntariat, pentru că cei care o fac în mod gratuit, fără a primi un sprijin financiar, dovedesc că au un ca­racter și o personalitate deose­bi­tă.

Spuneați la un moment dat că Teatrul Ludic se identifică cu imaginea și profilul personal. În acest caz, cum v-ați putea descrie?

Teatrul Ludic este copilul meu, care a evoluat și a trecut de la naș­tere prin toate etapele, ajungînd la o zonă de mare maturitate. Am sa­crificat foarte multe din zona fami­liei, a multor persoane foarte dragi. Le-am oferit foarte puțin timp, pentru că viața, destinul și toată copilăria mea s-au legat de Teatrul Ludic. El a fost în centrul atenției.

„Am început să citesc cărțile de la final spre început. Cauza foarte importantă este că lumea e cu fundul în sus și atunci pînă și cărțile e bine să le citești de la final.”

Sînteți de aproape 37 de ani regizor în sediul de la Casa de Cultură a Studenților. Care au fost cele mai grele perioade, care aproape că v-au făcut să renunțați?

De renunțat nici nu se pune pro­blema. Sigur, începuturile au fost cele mai grele, pentru că repertoriul a fost impus. Ce se juca atunci, mă refer la spectacole și la montaje literare, toate erau cu dedicație, cu imagine. Trebuiau să aibă un me­saj foarte clar, să fie dedicat celor care ne conduceau pe atunci. Stă­teai cu un fel de frică și de spaimă, să nu cumva să se întîmple să fii luat în vizorul autorităților. Ceea ce s-a întîmplat. Cu siguranță, da­că nu venea Revoluția, Ludicul nu mai exista, pentru că deja studenții care veneau erau chemați la Secu­ri­tate. Dădeau săptămînal explica­ții, se simțeau mereu amenințați că vor pierde facultatea. Eu eram che­mat la rectorat de autorități, să dau și eu explicații. Lucrurile deveneau din ce în ce mai stresante. Foarte mulți studenți au renunțat. Toți îmi spuneau același lucru: ,,domnule Luca, nu de noi au nevoie, de dumneavoastră. Noi sîntem ame­nin­țați, dar trebuie să dăm expli­ca­ții despre dumneavoastră.”

Ați fost efectiv vînat?

Dacă nu mă prindea Revoluția atît de repede, cred că aveam zile­le foarte numărate. Sigur, trăiam și eu cu frică, dar nu am cedat. Am continuat să mă exprim foarte li­ber. Lucrurile au luat amploare la un festival la Craiova, unde am jucat Octavian Paler – „Jocul minciunii și al închipuirii”. Octavian Paler era într-o perioadă în care își aruncase carnetul de partid. Spec­ta­colul a fost aproape de a fi anulat, am fost amenințat că se trage cortina. Eu nu am renunțat. După acest nefericit eveniment, în presa din străinătate și mai ales din Fran­ța au apărut materiale cu conflictul dintre autoritate și Teatrul Ludic.

Ce vă ține acum alături de studenți?

Ei sînt actorii mei, care se ex­pri­mă așa cum doresc eu, așa cum îi învăț eu. Sînt copiii mei și atunci trebuie să le acord toată protecția , să îi scot în lume, să îi văd fericiți, pentru că asta mă interesează. Tea­trul Ludic este cea mai bună facultate.

Care este relația dumneavoas­tră cu prezentul, cu tehnologia?

Din păcate, pot să spun că nu sînt în relație foarte bună cu teh­no­logia. La nivel de internet știu cele mai simple elemente de comunicare. Sînt un retardat în materie de tehnologie. Spun asta pentru că nu am nici măcar un telefon mobil. Sînt un om care refuză dintr-o stare de libertate foarte puternică acest obiect care este foarte util, re­cu­nosc. Dar cred că m-ar stresa foar­te mult. Vreau să rezist fără telefon mobil.

Ați spus că reușiți să găsiți talen­tul în cele mai neașteptate locuri. Care a fost cea mai mare surpriză pe care ați avut-o la o preselecție?

Surprize au fost foarte multe. Oamenii veneau foarte pregătiți, foarte mobilizați. Au fost actori care au rămas 15-16 ani aici, după ce au terminat facultatea, și care au jucat în spectacole memorabile. Le am foarte bine prezente în min­te. Uneori, cînd stau singur la Lu­dic, parcă bîntuie pe aici fantoma lor. E foarte greu să stai singur, pentru că vin parcă din toate col­țu­r­ile, vorbesc și prezintă personajele spectacolului.

Fiecare pagină pe care o citesc o văd dramatizată

La un moment dat spuneați că autorul dumneavoastră preferat este excentricul Oscar Wilde? Ce v-a atras la modul în care scrie?

Pentru perioada lui era cu totul neadaptat, folosirea cuvintelor, a frazelor era cu totul nefirească pen­tru societate. Era o personalitate care nu era născută pentru perioada aia, se putea naște mult mai tîrziu. Imaginația lui era una chiar bolnăvicioasă. M-a atras chemarea lui pentru excentric, personalitatea sa dificilă.

Ce v-a făcut să vă placă atît de mult „Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde?

Pe undeva m-am regăsit în tot acest portret. Cartea am lecturat-o de mai multe ori și în diferite eta­pe. Am stat, student fiind, și am citit-o cu voce tare, într-un spațiu din aces­ta pitoresc, atît eram prins de ex­pri­marea scriitorului, pentru ca pînă la urmă să-l descopăr mai bi­ne și prin viața lui personală, care este una extraordinară. Cartea asta am recomandat-o tot timpul, dar nu mulți au înțeles-o pînă la urmă.

Ați pus în scenă foarte multe piese de Matei Vișniec. De unde această predilecție spre creația dumnealui?

L-am descoperit foarte bine pe Matei Vișniec. Primele încercări din creația lui au fost făcute chiar la Tea­trul Ludic. Pe Matei l-am cu­nos­cut în 1990 la Paris, după care relația noastră a evoluat într-una foar­te bună. La Iași a venit și a văzut spectacolele din dramaturgia lui și a rămas foarte marcat de stilul nostru de a juca Vișniec. Am cărți de teatru cu dedicații din par­tea lui, deci rămîne o zonă foarte importantă, pentru că Matei Viș­niec este cel mai important drama­turg român.

Aurel Luca se simte cel mai bine în mijlocul studenților săi.

Spuneați că prin lectură vă găsiți inspirația. Cum transpuneți în imagini teatrale informația din cărți?

Fiecare pagină pe care o citesc o văd dramatizată. E foarte simplu să găsesc personaje și atunci totul e dramatic, care parcă vine dintr-un mare conflict sufletesc. Mai rău es­te că prind un obicei foarte ciudat, am început să citesc cărțile de la fi­nal spre început. Cauza foarte im­por­tantă este că lumea e cu fundul în sus și atunci, pînă și cărțile e bi­ne să le citești de la final.

Cum credeți că arată un om modern cult?

Aproape că nici nu poate fi vor­ba de omul cultural. Cei tineri care mai vin spre spectacole sînt oa­meni care își caută niște culoare, dar oa­menii de o anumită maturitate vin dintr-un fel de snobism, să îi vadă ceilalți. Cei care sînt snobi au și susținere financiară. E o stare de con­servare, de calm, de liniște, ori­ce este nou deranjează, creează un fel de spaimă. Omul cultural nu poate să existe în sistemul nostru, pentru că este imediat distrus. Cei mai mulți fug de cultură. Aceasta a rămas mai mult în zona elitelor ,și-atunci omul obișnuit nu se adap­tează la adevărata cultură, la ade­vă­ratul act artistic. Își face partea de cultură la televizor din comoditate. Toată societatea se îndreaptă mai mult spre comoditate și către starea de lene.

***

De 37 de ani, vocea teatrului răsună din Casa de Cultură a Studenților

În perioada 8 – 12 decembrie, Teatrul Ludic săr­bă­to­rește împlinirea a 37 de ani de activitate prin organizarea unul Festival Internațional de Teatru ajuns la ediția a IX-a. Teatrul Ludic a fost înființat în anul 1978 de către Aurel Luca. La momentul înființării, denumirea a­lea­să pentru acesta a fost „Vorba”, dar din cauza cenzurii comuniste, numele a fost înlocuit cu cel care este în prezent recunoscut ca sugestiv pentru stu­denții din Iași.
În perioada comunistă, teatrul s-a confruntat cu foarte multe probleme iscate din controlul pe care îl exercita cenzura la nivel cultural și social. Ludicul a încercat pe cît posibil să își păstreze scopul propus dinainte, să fie o trupă de teatru independentă, cu un mesaj profund social. Au fost perioade în care au fost amenințați că nu li se va mai permite să joace o piesă, iar mulți studenți care s-au implicat în activitatea teatrului au dat cu subsemnatul la Securitate. Revoluția a venit ca o eliberare de sub jugul presiunii, care devenea tot mai mare cu fiecare an și punea în pericol însăși existența Ludicului. Aurel Luca a văzut ca o realitate inevitabilă varianta de a fi arestat sub tot felul de pretexte diverse, dacă nu era să vină schimbarea din 1989.

După Revoluție, activitatea teatrului a fost una diversă. În 1992, aceștia sînt invitați de către UNES­CO la „Zilele Culturii Românești” din Paris, Franța, iar în anul următor, 1993, performanțele trupei sînt recunoscute oficial cînd Ludicul devine prima for­ma­ție românească de teatru membră cotizantă în Asociația Mondială de Teatru Amator. Din 1993, des­chiderea internațională a trupei de teatru stu­den­țesc devine din ce în ce mai mare an de an.

În octombrie 2007 au obținut Marele Premiu și Trofeul The „Kaleidoszkop” International Theatre Festival, Budapesta, Ungaria. În august 2010, participarea la International Amateur Theatre Festival, Girona, Spania a fost apreciată de presa locală. Au mai participat la mari festivaluri internaționale din Franța, Rusia, Italia, Bulgaria, Iugoslavia, SUA, Spa­nia, Tunisia, Austria, Grecia, Letonia, Maroc, Marea Britanie, Liban, Canada sau Lituania. De fapt, Lu­di­cul a participat la evenimente culturale pe toate continentele, cu excepția Australiei. Niciodată nu s-au în­tors cu mîna goală dintr-un spectacol, dovadă fiind cele peste 450 de trofee obținute la nivel național și internațional.

Recent, în perioada 10-24 septembrie, Teatrul Lu­dic a luat parte în Canada la Festivalul de Teatru Mont-Laurier cu piese precum „Norvegia azi”, „Oa­meni ai nimănui” și „Next”, fiind una dintre cele 25 de trupe din 20 de țări invitate. Tot acolo, au avut spectacole de teatru pentru comunitățile românești din Montreal și Toronto, cu sprijinul Ambasadei Ro­mâ­niei din Canada și a Consulatelor Generale ale României din Montreal și Toronto.