Alexandru Călinescu: Eu sînt și rămîn un om al cărții, pentru mine cartea este sacră

Profesorul Alexandru Călinescu este un fiu al Iașului, născut, crescut și educat aici. Student al Universității „Alexandru Ioan Cuza”, care mai apoi a urmat o carieră academică în domeniul literelor – precum părinții săi odinioară – profesorul Călinescu a fost ridicat în 2004 la rangul de Cavaler al Ordinului Național de Merit de către președintele francez Jacques Chirac, pentru slujba dedicată promovării limbii și culturii franceze. Critic literar, publicist și director timp de 13 ani al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu”, Alexandru Călinescu se autocaracterizează ca suferind încă din copilărie de „un fel de bulimie a cititului” care l-a făcut să se simtă cel mai bine doar înconjurat de cărți, în biblioteci. Înainte de ’90, profesorul ieșean a intrat în vizorul Securității odată cu cristalizarea „Grupului de la Iași”, prima mișcare locală de rezistență împotriva regimului ceaușist. Însă cu toate că a fost supus represaliilor din partea Securității, acesta nu a întrerupt relațiile cu lectorii străini de la Iași prin intermediul cărora nenorocirea abătută asupra românilor a fost făcută cunoscută în Occident.

Absolvenții de liceu ajung astăzi în facultate cu un handicap de cultură generală și cu o lipsă de motivație

Cum a fost posibil să începeți școala încă de la șase ani?

Învățasem să citesc foarte de­vreme. Pe la patru ani și jumătate citeam curent, iar tatăl meu a dorit foarte mult să merg la școală mai devreme. Împlineam anii în luna octombrie, pe atunci școala începea la 1 septembrie, deci nu aveam nici măcar șase ani. Ca să mă poa­tă înscrie a trebuit să obțină un cer­tificat de la medic. Practic, am intrat la școală cu certificat de deș­tept, ca să zic așa. Țin minte că am mers la policlinică, în boltă, pe Lă­puș­neanu, la un cabinet și medicul m-a supus testului, adică m-a pus să citesc dintr-un ziar. Am trecut proba cu succes, dar pînă au mers hîr­tiile la București, la minister, pî­nă a venit aprobarea, au mai trecut cî­teva săptămîni, așa încît am in­trat la școală spre Crăciun. Pe atunci, în 1951, eram mititel și slăbuț. Eram un adevărat personaj. Am învățat să citesc pe stradă, adică întrebam și descifram ce vedeam scris. În mo­dul acesta, progresiv, am învățat li­terele și apoi să fac cuvinte. Pot spu­­ne că am învățat să citesc din mers, la propriu. În clasele primare am făcut o mare pasiune pentru lec­tu­ră și citeam pe rupte. Am urmat apoi clasa umană la Liceul Costa­che Negruzzi, liceu care atunci era doar de băieți. Pe vremea aceea școa­la era altceva. Purtam unifor­me, ne tundea – numai în clasa a XI-a aveam dreptul la doi centi­me­tri de păr – și pe braț era cusut un număr matricol. Țin minte că la un moment dat aveam un număr în­gro­zitor de ușor de reținut – 444. Da­că mă vedea cineva pe stradă făcînd vreo boacănă știa că sînt ele­vul 444 de la Negruzzi. Da, erau niș­te exigențe ce pot părea – și poa­te chiar erau – absurde și care între timp au dispărut.

Mai predați?

Nu, după 44 de ani de muncă la catedră m-am retras. Continui în­să să conduc doctorate. Iar la ca­tedră începusem să nu mă simt bine, din cauza nivelului slab al stu­denților.

Deja cărțile din ultima sută de ani au un destin nefericit: hîrtia din care sînt făcute se autodistruge deoarece se folosesc anumite componente care cu trecerea timpului distrug din interior materialul, spre deosebire de hîrtia de acum 500 de ani care rezistă și acum.

Care credeți că sînt cauzele care au dus la scăderea nivelului de pregătire al studenților?

În primul rînd, nu mai este selec­ție la admitere. Noi, cînd intram la facultate, treceam printr-un obstacol foarte greu de depășit. Era ma­re concurență la admitere, concu­ren­ță care s-a menținut pînă în anii ’80. Examenul de admitere era o probă de foc cu care nu era de glumit. În al doilea rînd, a apărut sistemul acesta cu trei ani. Noi am făcut cinci ani și cinci ani a rămas multă vreme. Vă dați seama ce în­seam­nă să întinzi materiile pe cinci ani, să ai răgaz, să ai timp să aprofundezi o serie întreagă de lucruri, să diversifici disciplinele. Pe urmă și în liceu nivelul a scăzut foarte mult. Acum, absolvenții nu mai vin bine pregătiți. Ei ajung în facul­tate cu un handicap de cultură ge­ne­rală și lipsiți de motivație. Pre­dai, de exemplu, un curs de litera­tu­ră la care citezi, în mod obligatoriu, anumite nume, faci o serie de trimiteri, și îți dai seama că nume­le respective le sînt total necunoscute studenților. Tu încerci să-i in­tro­duci într-un sistem de referințe și constați că operațiunea este im­po­sibilă pentru că ei nu au acele referințe. Nu trebuie să genera­li­zăm abuziv pentru că sînt și studenți foarte buni, dar cum un an de stu­diu are un număr mare de stu­denți, 70 – 100, în care doar cîțiva sînt buni, ceea ce nu e în ordine. Cei buni se pierd în masa celorlalți cu un nivel mediocru sau slab și nu știi ce să faci, cum să-i protejezi pe cei bine pregătiți și cum să te descurci cu ceilalți. La BCU mergeam prin săli să văd care e atmosfera și vedeam studenți care citeau cărți interesante. Uneori mă mai uitam să văd ce citesc, ce conspectează. Noi lu­cram cu fișe de hîrtie, notam, transcriam, sintetizam, grupam fișele, acum în vogă sînt alte practici. Dar, repet, sînt foarte plăcut impresionat cînd văd tineri aplecați asupra căr­ții și dedicîndu-se studiului. E un motiv de optimism și încredere. Pe de altă parte acum ne confruntăm cu riscuri foarte mari, sînt discipline în pericol să dispară. Ca să mă re­fer la domeniul filologic – îngrijito­rii de ediții critice trebuie să aibă o pregătire specială, astăzi nu mai gă­sești decît foarte rar persoane com­petente care să facă ediții criti­ce. Apoi cunoscătorii de slavonă, de greacă veche, o întreagă zonă a culturii românești este în greacă sau slavonă, de aceea aceste limbi trebuie cercetate în continuare. Da­că nu ai oameni competenți în disciplinele respective, ce faci? În trei ani de facultate nu dobîndești de­prin­derile necesare pentru astfel de zone. E foarte mare riscul să ne trezim fără specialiști în niște ra­muri ale filologiei care au o de­o­se­bită importanță.

Comunismul a fost o perioadă îngrozitor de traumatizantă din care nu am ieșit teferi, ci mutilați sufletește

Spuneați că atunci cînd ați intrat la școală erați mititel. Asta probabil și din cauza lipsurilor din acea perioadă, nu?

Am trăit o epocă de penurie, de lipsuri dramatice, era perioada de mare foamete din Moldova de după cel de-Al Doilea Război Mon­­dial. Sigur, nu am amintiri de a­tunci, de la doi-trei ani, dar am o fotografie în care mă ține tatăl meu în brațe și am piciorușele ca niște paranteze. Eram rahitic din cauza lipsei de calciu. Nu era lapte; lip­seau, firește, alte alimente de bază. Ulterior, lucrurile s-au mai amelio­rat. A fost o perioadă mai bună la sfîrșitul anilor ’60, apoi a început degradarea progresivă, pînă la cata­strofa anilor ’80. Este greu de re­zu­mat existența aceea. Era o viață cenușie în care obsesia zilnică era goana după mîncare. Să merg, să caut, să văd dacă „s-au băgat” – du­pă cum se spunea – carne, portocale, ulei. Totul era o chestie de șansă. Stăteam atunci foarte aproape de Hala Centrală și ne înștiințam ca între vecini că s-au „băgat” , să zi­cem, portocale. Era cros pînă la ha­lă ca să prindem rînd. Alimentele de bază se dădeau pe cartelă, lucru îngrozitor, o umilință cumplită și mă întreb dacă generațiile tinere o înțeleg astăzi. Trebuia să faci fel de fel de acrobații, o echilibristică în­trea­gă, ca să supraviețuiești. De pil­dă, luam la suprapreț carne de la restaurant și asta fiindcă intrasem într-o relație cordială cu un șef de sală, altfel nu te puteai mulțumi și descurca cu rația de pe cartelă. A fost o perioadă îngrozitor de trau­ma­tizantă din care nu am ieșit teferi. Am ieșit cu toții mutilați su­fle­tește, iar dacă nu mutilați, mă­car marcați. Dar, bineînțeles, încercam să ducem o viață cît de cît normală, ne întîlneam cu prietenii, stăteam de vorbă împreună, petreceam la diferite ocazii. Dacă nu am fi avut această oază de normalitate am fi înnebunit, ne-am fi aruncat de pe un bloc turn.

Cum să-i explici unui occidental că ai dreptul la jumătate de kilogram de carne pe lună, un occidental care trăia într-o societate a abundenței?

În anii aceia, prin cunoștințele dumneavoastră, ați adus în țară mai multe echipe de jurnaliști din Franța. Au reușit să redea în presa franceză atmosfera de aici?

Sigur că da. Ziaristul de la Li­be­ration, Gilles Schiller, care apoi mi-a devenit prieten, a fost la Iași, a luat interviuri și apoi a scris des­pre ce se întîmpla aici. Pe urmă au fost reporteri de televiziune de la France 2 (Antenne 2, cum se nu­mea pe atunci). Au reușit să filmeze, însă uneia dintre echipe i s-au confiscat materialele și tot ce filmase. Altele însă au filmat și la Iași și la București și au scăpat. Era foarte greu să faci asemenea manevre pentru că supravegherea polițieneas­că era de așa natură încît puteai doar cu mare dificultate să te stre­cori. În vremea aceea au apărut mai multe mărturii în mass-media occidentală. De pildă, în urmă cu cîteva săptămîni, la Digi24 a fost dată reluarea, în prezentarea lui Emil Hurezeanu, a unui film absolut extraordinar, „Dezastrul roșu”, făcut de o echipă de televiziune belgiană. Un film răscolitor, reali­zat (pe ascuns, desigur) la Bucu­rești, care a surprins toată acea demență ceaușistă. Cozile despre care vă vorbeam, vitrinele goale, șantierul de la Casa Poporului și figurile oamenilor abrutizați, care se așezau la coadă și se uitau să vadă dacă este ceva în galantare. Un film care se pare că a avut un mare ecou în Occident, după cum spune Emil Hurezeanu, pe atunci redactor la Radio Europa Liberă, la München. „Dezastrul roșu” (un­de apare și prietenul nostru Dan Alexe, un reprezentant al „Grupu­lui de la Iași” care tocmai reușise să se refugieze în Occident) a stîrnit stupoare și indignare. Occi­den­talii cunoșteau ce se întîmplă în România, nu-mi dau seama dacă aveau măsura exactă a dezastrului, pentru că erau lucruri pe care nici nu știu dacă le puteau înțe­le­ge. Cum să-i explici unui occidental că ai dreptul la jumătate de kg de carne pe lună, un occidental ca­re trăia într-o societate a abun­den­ței? Imaginea României ceaușiste era pecetluită în acei ani. Nu mai era practic nimeni în Occident care să creadă că regimul Ceaușescu e altceva decît un regim dement ca­re-și umilește și-și chinuie supușii; „supușii” e termenul corect, pentru că nu putem spune că eram cetățeni, eram supușii unui regim aberant.

Noi ne întîlneam tot timpul cu lectorii străini, iar asta era un tip de frondă care agasa foarte mult pe cei apropiați regimului

Cînd ați preluat revista „Dialog” era deja o publicație de atitudine?

Atunci, în primăvara lui 1972, era o revistă de cultură a studen­ți­lor de la universitate și așa s-a men­ținut, dar cu multe eforturi, pentru că forurilor tutelare nu le plăcea ideea de cultură, ele voiau o foaie de propagandă. Multe din lucru­ri­le pe care doream să la transmitem le comunicam în mod indirect, alu­ziv, „printre rînduri”. De fapt, era o întreagă literatură care practica acest mod esopic de trimitere la rea­litățile momentului.

Prin aceste subtilități a devenit cunoscută echipa revistei cu numele de „Grupul de la Iași”?

Nu. Sau, mă rog, nu numai. S-a vorbit despre „Grupul de la Iași”, mai întîi, prin faptul că în jurul revistelor studențești („Dialog” și „Opinia studențească”) s-au adu­nat tineri, scriitori, eseiști, care a­veau anumite afinități, dar fiecare cu individualitatea lui. Pe urmă s-a vorbit de acest grup cînd s-a produs o anumită radicalizare a atitudinii, nu numaidecît în cadrul re­vis­tei, ci pentru că grupul coagu­lîn­du-se, s-au produs anumite luări de poziție, mai radicale, și care de­pă­șeau sfera literaturii. Cînd a ve­nit și reacția de represiune din par­tea autorităților, atunci s-a vorbit iar de un grup. Au fost două valuri importante de represiune, unul în 1983, altul în 1989. În 1983 am fost mai mulți arestați și anchetați, a venit peste mine la ora 06.00 di­mi­neața o echipă de trei ofițeri, au făcut percheziții, proces verbal, m-au luat la Securitate și m-au interogat toată ziua, pînă seara tîrziu. A do­ua zi, am fost luat iarăși la Se­cu­ri­tate. După aceea s-au lăsat pă­gu­bași, nu au vrut probabil să dea am­ploare acestor lucruri pentru că nu aveau nevoie de scandal. De fapt ei încercau să evite scanda­lu­rile, preferau să mușama­lizeze, să dea sancțiuni mai blînde, decît să creeze situații conflictuale, care s-ar fi putut repercuta. În 1989 semnă­tu­ra mea a fost interzisă din martie pînă în 22 decembrie, pentru că mă solidarizasem cu Mircea Dines­cu. Dar nu era singurul gest neor­to­dox pentru care am avut de tras în acel an.

Se spune despre „Grupul de la Iași” că a fost prima mișcare de rezistență din zona aceasta. Cum ați văzut dumneavoastră lucrurile din interiorul echipei?

Prima mișcare din anii ’70 – ’80? Posibil. A fost categoric un grup care în mai multe rînduri a comis acte ce erau condamnabile din punctul de vedere al regimului. Aveam de exemplu contacte foarte strînse, relații de amiciție, cu lectorii străini. Trebuie să știți că în acei ani se dăduse o lege prin care, practic, cetățenilor români le era interzis să se întîlnească și să vorbească cu cetățeni străini sau dacă îi întîlneai și dacă le vorbeai trebuia să mergi la Securitate să dai „extemporal”, adică să dai raportul, de ce te-ai întîlnit, cu cine și ce ai vorbit. Evident că noi ne întîlneam tot timpul și nu mer­geam să dăm explicații, iar asta era un tip de frondă care agasa foarte mult oficialitățile regimului. Prin acești lectori țineam legătura cu Occidentul, cu cei de la Europa Li­beră, cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, cărora le trimiteam materiale și texte. Pe urmă lucrurile s-au complicat și mai tare în ’88 – ’89 cînd au apărut, cum vă spuneam, situațiile cu ziariștii străini. Deci da, se poate spune că a fost un fo­car de rezistență care a mers pînă la acțiuni radicale, cum ar fi în 1989 cînd mai mulți din grup au de­clarat public că refuză reale­ge­rea lui Ceaușescu, lucru care a fost transmis – cu mare ecou – de Eu­ropa Liberă.

În trei ani de facultate nu dobîndești deprinderile necesare pentru a ajunge o persoană competentă în domeniul criticii literare.

Cartea este cea mai extraordinară invenție a omului care a schimbat destinul omenirii

Spuneați într-un interviu că dintotdeuna v-ați simțit cel mai bine în bibliotecă. Cum a fost să vă despărțiți de Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” după 13 ani?

A fost un moment de încăr­că­tu­ră emoțională. Sigur că am re­gre­tat despărțirea. Pentru mine acești ani au fost foarte buni, din multe puncte de vedere. Au fost, bine­în­țe­les, și o serie de momente mai puțin plăcute, de exemplu perioada lucrărilor de consolidare și reno­vare în care timp de cîțiva ani toa­tă viața bibliotecii a fost dată cum­va peste cap, deși am reușit să func­ționăm în condiții aproape normale. Au mai fost și momentele în care s-a cerut reducerea numă­ru­lui de posturi, lucru foarte neplăcut, dar per total a fost o experiență bogată și mai mult decît agreabilă.

Viitorul bibliotecilor este deschiderea spre digitalizare?

Am spus-o și cu alte prilejuri : eu sînt și rămîn un om al cărții. Am un fel de bulimie a cititului pentru că nu refuz să citesc nicio carte, ba chiar frunzăresc și tîmpe­nii numai ca să văd despre ce este vorba. Pentru mine cartea este sa­cră. Socotesc că obiectul acesta este cea mai extraordinară invenție a omului, care a schimbat destinul omenirii și care a rezistat și rezistă de foarte multă vreme. Nu neg, Doam­ne ferește, cîtuși de puțin, im­portanța și necesitatea moder­ni­­zării. Sînt aplicații practice, de mare utilitate, care ne ușurează mun­ca fără doar și poate, dar cartea ră­mî­ne un reper fundamental și trebuie protejată. Deja cărțile din ultima sută de ani au un destin ne­fe­ricit: hîrtia din care sînt făcute se au­todistruge deoarece se folosesc anumite componente care cu trecerea timpului distrug din interior materialul, spre deosebire de hîrtia de acum 500 de ani care rezistă și acum. Aici digitalizarea este foarte utilă, vitală chiar. Vă dați seama că așa pot fi salvate cărți, publicații și ziare care riscă altfel să dispară. Hîrtia, așa cum se făcea pe vremuri, era foarte sigură. Sto­ca­rea electronică nu oferă nici ea o certitudine absolută, să nu ne ima­gi­năm că memoria calculatorului este un spațiu absolut sigur care ne ferește de experințe neplăcute. Nu, și aici intervin schimbări care pot duce la pierderea textelor. Tre­buie găsită linia de mijloc, acel echi­libru între noutate stimulatoa­re și tradiție verificată, trebuie pus accent pe acele lucruri care se îns­criu în durată, în timp. Nu e simplu, dar trebuie făcut ceva în acest sens, plus că biblioteca este un minunat spațiu al convivialității. Ar fi un dezastru abandonarea acestei practici seculare.

Credeți că astăzi s-ar mai face o investiție într-un palat al cărților de amploarea BCU?

De ce nu? Într-o societate nor­ma­lă, care e conștientă de impor­tan­ța cărților, ar trebui să se facă. Și avem exemple remarcabile și în­cu­ra­jatoare în acest sens. De cu­rînd s-a construit Biblioteca din Alexan­dria și s-a făcut, în sfîrșit, Biblio­te­ca Națională din București. Chi­nu­rile facerii au durat mult, dar au ajuns la final. Biblioteca din Iași a fost o clădire remarcabilă pentru în­ceputul anilor ’30. De altfel, ea a fost gîndită ca o fundație cultu­ra­lă, impozantă și chiar luxoasă, are o aulă, are săli multifuncționale care permit și alte activități, nu doar pe cele specifice bibliotecii. BCU s-a constituit pe parcurs, din fondul de carte al Fundației Regale la care s-a adăugat cel al bibliotecii Uni­ver­sității și așa s-a ajuns la un fond impresionant, care se dezvoltă în continuare. Într-o societate – ezit să spun: normală? ideală? – ar fi bine să se găsească timp și bani pentru construirea de biblioteci, teatre sau oricare alte spații culturale. Din nefericire, la noi, rețeaua de biblio­teci (de toate categoriile: școlare, sătești sau chiar municipale) trece printr-o dramă greu de cuprins în cuvinte.