Emilian Galaicu-Păun: Am făcut o școală sovietică, absolut cumplită, în care literatura era propagandă care îți tăia pofta de citit și de scris

Emilian Galaicu-Păun avea de mic pretenții de autor. Poet, prozator, eseist și editor român din Basarabia, Emilian a învățat în copilărie „cea mai curată” limbă română de la bunici și abia mai tîrziu a intrat în contact cu limba rusă, pe care însă nu a asimilat-o foarte ușor. „Pe pămînt și în aer cer, numai cer” este primul vers pe care l-a intonat vreodată și care l-a impresionat atît de mult pe tatăl său, Vasile Galaicu, ofițer în aviația maritimă, încît l-a transcris pentru posteritate. Poetul realizează de zece ani emisiunea „Carte la pachet”, la Radio Europa Liberă, în care prezintă cîte 52 de cărți anual, însă îi este greu să facă un top al celor mai apreciate volume. Autorul născut lîngă Soroca și apoi mutat în Chișinău scrie încet, cu răbdare, pentru ca opera sa să poată fi distilată. Emilian Galaicu-Păun spune că poemele sale așteaptă să fie desfăcute „ca să țîșnească sucul din ele”.

Cînd ați descoperit scrisul?

Cînd eram foarte mic. Pe la cinci ani, lucram la bunicii mei, iar taică-meu era ofițer în armată. Țin minte că bunicul meu îi trimitea scrisori și m-a lăsat și pe mine la final să scriu și eu cîteva cuvinte. Bu­ni­cul îmi sugera niște idei, iar eu încercam să transform asta. Cred că deja aveam pre­tenții de autor. Era o mică frază, dar țin minte că așteptam cu un fel de înfri­gu­ra­re momentul în care urma să o scriu. Du­pă aceea, pe la șase-șapte ani, veniseră tai­că-meu din Peninsula Crimeea, de unde făcea armata. Era ofițer în aviația mari­ti­mă și eu țin minte că, probabil dintr-o emo­ție dintr-asta înfrigurată, făcusem un pas înainte în cameră, luasem o postură mai romantică și am început să recit ceva. Primul vers îl țin minte pentru că taică-meu l-a transcris, „pe pămînt și în aer cer, numai cer”. Asta a fost un fel de trăire a simțurilor. Eu am crescut într-o casă de cărți, acesta este avantajul, și cred că am simțit repede nevoia de a intra în lumea ficțiunii, dar și de a propune propria mea ficțiune. Cred că am avut și un fel de vi­ziune care transforma realitatea pe mă­su­ră ce creșteam. Fabulam foarte mult, nu spuneam minciuni, dar puteam transforma orice fapt banal în tot felul de po­vești. Mai tîrziu am descoperit poezia, adi­că am găsit acea formă concisă de a îți înma­ga­zi­na cumva visele și după aceea a crescut una din alta.

Ați simțit vreodată povara numelui tatălui dumneavoastră?

Și da și nu. Într-o primă perioadă cînd semnam Emilian Galaicu, lumea întreba dacă nu cumva ești fiul lui cutare. Dar cred că scriam foarte diferit și dădeam sem­ne de independență. Acum nu îmi place ceea ce am scris atunci. Apropierea din­tre mine și taică-meu mă făcea să mă simt sub o altă umbrelă, nu sub umbrela mea. A trebuit să-mi descopăr cu totul o altă sensibilitate. Eu am scris altceva, am in­trat în niște zone în care taică-meu nu s-ar fi băgat niciodată cu scrisul. La un moment dat am simțit nevoia să am un nume al meu, doar al meu, să nu fiu imediat pus în raport cu cineva și am combinat trei nume: Emilia se numea bunica mea, iar eu sînt botezat în cinstea ei, Emilian, taică-meu este Vasile Galaicu, deci Ga­lai­cu este numele meu și maică-mea este Eleo­no­ra Păun. Atunci am combinat și am fă­cut o mică familie într-un singur nume, Emi­lian Gălaicu Păun.

Stabilirea la Chișinău a fost ca și cum am îmbrăcat o piele care uneori se dovedea a fi o cămașă de forță

Ce a însemnat pentru dumneavoastră plecarea din sat la studii în Chișinău și apoi susținerea doctoratului la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova?

Primii șapte ani, adevărata mea copi­lă­rie în sensul cel mai frumos al cuvîntului, s-au petrecut în acel frumos sat izo­lat, Unchițeși, prins între trei păduri. Am mers cu bunica ba într-o pădure, ba în alta și eram absolut convins că în acele păduri trăiau căpcăuni, tot felul de zmei și ființe. Era o atmosferă de basm, încît te simțeai rupt de realitate. Bunica și bu­ni­cul meu nu vorbeau limba rusă, deci la început am vorbit o limbă română, mol­do­venească cum se spunea, relativ cu­ra­tă pentru că nu era afectată de oraș. În mo­men­tul în care ne-am mutat la Chișinău, părinții au hotărît să merg la o școală bună. Atunci primul șoc a fost cel ling­vis­tic. Am ieșit în curte, am încercat să vor­besc cu copiii de vîrsta mea, dar nimeni nu vor­bea în limba română. Am simțit asta drept un prim obstacol. Al doilea era că ei ne tratau pe noi ca un fel de minoritate. Eram ca niște stafide în cozonac și mai e ceva, am simțit destul de mult un fel de tensiune politică. Părinții mei discutau anumite chestii delicate în limba rusă, ca eu să nu le înțeleg. Se temeau ca să nu spun la școală ceva ce nu se cuvine. Ca să în­văț cît de cît limba rusă mi-a luat un an și ceva. Nu am învățat-o foarte bine nici atunci. Copiii rîdeau de mine în curte pen­tru că vorbeam la infinitiv. Stabilirea la Chișinău a fost ca și cum am îmbrăcat o piele care din cînd în cînd se dovedea a fi o cămașă de forță.

Și mai tîrziu ați schimbat Chișinăul pentru Moscova.

Da. Am crescut în Chișinău din ’70 pî­­nă la cutremurul din ’77 într-o curte din centrul orașului, de pe strada Armeneas­că, unde erau mai multe familii de evrei, de georgieni, armeni, ruși și doar două familii de moldoveni. După cutremurul din ’77 centrul orașului a fost dărîmat și am primit un apartament de trei camere la periferia orașului. După ce am termi­nat școala, am dat la Facultatea de Litere, pe care am absolvit-o și după aceea am mers la doctorat în Moscova. Am prins perioada romantică a Perestroikăi, adică ’86 – ’89, pînă au venit oligarhii, pînă a se transforma totul într-o luptă pentru bani și pentru putere. Și acum țin minte pri­me­le mitinguri ale lui Boris Elțin la Mos­cova, era un tip din provincie, din Eka­te­rinburg, sau primele mitinguri ale lui V. Ji­rinovski, care era foarte haios pe atunci. În perioada aceea, la Moscova era o des­chi­dere și în presă. Atunci cîteva reviste groase publicau masiv și Varlam Sha­la­mov și Aleksandr Soljenițîn și V.V. Nabo­cov. Atunci s-a publicat tot ce era interzis o perioadă. În provincii, în capitalele re­pu­blicilor unionale, era o cenzură cum­pli­tă. Știu cazuri concrete, în care oameni care făcuseră studii la Moscova și care aveau deja o anumită deprindere pentru a spune ceea ce gîndesc, veneau în ca­pi­talele unionale, vorbeau și erau arestați pentru anti-sovietism.

Cum arată acum Chișinăul din perspectiva unui om de artă?

Chișinăul se simte a fi un oraș im­perial cu străzile întretăiate, largi ca un ca­­iet de matematică, cu o anumită ge­ne­rozitate a spațiului. Acum, dacă aș ur­mă­ri atent ultimii 10 ani de zile, aș putea ob­serva o anumită metamorfoză foarte ra­pi­dă. Nu este același ritm ca la București, de exemplu, dar oricum se simte ex­pan­siu­nea, noul. Pe de altă parte, în centru încă se păstrează un aer atemporal. Apro­­po de asta, vorbeam prin mai cu Ruxan­da Cesereanu care era într-o vizită la Chiși­nău. Era foarte fascinată de ceea ce ve­dea, mie însă îmi plăcea mai puțin. Ea re­mar­ca totuși că centrul are atmosferă și că se poate respira altfel. Pe viitor, sper să-și păstreze cel puțin aura și ceea ce ne-a bătut în cap pe cele cîteva etnii conlo­cui­toare să se transforme într-o mare bo­gă­ție culturală. La Chișinău era cîndva o foarte mare comunitate armenească, evre­iască, rusească, bulgară. Cea evreiască a plecat, iar cea armenească a mai rămas. Eu am trăit într-o curte, în care erau copii de diverse naționalități pe un perimetru de 100 metri pătrați. Aș vrea ca în con­ti­nuare în Chișinău să se vorbească în mai multe limbi, dar fiecare să o înțeleagă pe a celuilalt. Am trăit în anii ’60 – ‘’70 o pe­rioadă în care dacă vorbeam în troleibuz în limba română mi se spunea „govorite po celoveceski!” , adică “vorbiți ome­neș­te”, de parcă vorbeam limba pisicii sau a cîinelui.

Eu sînt un scriitor mai degrabă caligraf

În cadrul emisiunii „Carte la pachet” de la Radio Europa Liberă prezentați o carte pe săptămînă. Cum o selectați?

Țin să precizez că această rubrică „Car­te la pachet” împlinește anul acesta exact zece ani. Zece ani în care citesc două-trei cărți pe săptămînă din care selectez una în funcție de ce îmi place. Încerc să aco­păr cît mai multe edituri, să nu fie de la cele cîteva mari edituri, să fie o diversitate nu doar de autori sau titluri, dar și de edituri. Țin, de asemenea, să precizez că în tot acest timp nu am sărit niciodată nici o emisiune, chiar dacă am fost plecat pe o lună de zile la un festival sau am avut o bursă la Paris. Mi-am citit cărțile din timp, am scris textele, le-am impri­mat și am plecat. Uneori îmi ia cîte trei-patru ore ca să fac un text de un minut jumă­ta­te sau de două minute. Eu citesc o carte de 200 sau 150 de pagini în două ore și îmi vine foarte greu să fac textul pentru că tre­­buie să fie un text foarte concis, să cu­prindă structura cărții și să ofere un unghi personal de lectură, să se simtă că este un filtru foarte personal, nu este o com­bi­na­ție de citate și de opinii spuse de alții. Aceas­tă rubrică este ca un ochean care are mai multe oglinzi interioare și răsfrîngerile mele din cele cîteva zeci de secunde se văd ca și cum s-ar reflecta în cîțiva pereți și ar schimba idei foarte rapid.

Dar care este totuși cartea dumneavoastră preferată sau colecția de cărți care vă reprezintă?

Este cea mai necruțătoare întrebare de vreme ce de cînd mă țin minte am citit nu biblioteci, ci literaturi, însă sînt autori care m-au marcat. Primul pe listă acum îmi vi­ne Jose Saramago, cu „Memorialul mă­năstirii”, o carte frumoasă cu o sintaxă personală. O perioadă foarte lungă ezi­tam între „Maestrul și Margareta” și cea a lui J. Saramago. Înclin acum să îl îm­bră­țișez mai mult pe J. Saramago pentru că textele lui sînt mai complexe ca scri­i­tu­ră. Eu sînt un scriitor mai degrabă ca­li­graf, frazele mele sînt pe cîteva pagini, e­tajate, cu multe referințe. Din această pers­pectivă J. Saramago îmi spune mai multe ca meseriaș. Totuși este o întrebare sub centură, pentru că am atîtea topuri interioare.
Aceste topuri le-ați realizat pe generații de creație? Care este,

în viziunea dumneavoastră, diferența dintre generația tînără de astăzi și generația de atunci?

Eu cred în niște generații de creație care nu sînt compartimentate pe an, care mai degrabă se bazează pe niște empatii, pe niște simpatii, pe niște apropieri uma­ne, decît pe chestia strict calendaristică. La ce bun calendarul cînd există oameni vii? Dacă ar fi să vorbesc despre dife­ren­ța dintre generații, aș cita-o pe Angela Ma­rinescu care de fiecare dată spune „eu sînt tînără, eu sînt cu voi”. Eu mă înțeleg foarte bine cu tinerii, am editat mulți au­tori tineri, Alexandru Cozmescu, Radu Vancu, Claudiu Komartin, Dan Coman.

Într-o cronică scria că poezia mea seamănă cu țuica ardelenească, care este distilată de două ori pînă ia foc de la sine și ajunge la o temperatură aproape de explozie.

La rîndul meu, am avut foarte mare no­roc în anii ’90. Aveam peste 20 de ani, de­ja publicasem două-trei cărți și m-am apro­piat foarte ușor de Vasile Vasilache și Au­reliu Busuioc, care erau cu 30-35 de ani mai mari decît mine. Nu am simțit nici o clipă că se uită cumva de sus la mine, ci am avut parte de o comunicare atît de firească, ca între bunici și nepoți, sărind etapa „părinților”. Acum cînd văd tineri de 18-19 ani, văd în ei talente, niște en­ti­tăți creatoare și personalități bine pro­nun­țate.

Poemele mele sînt mici biblioteci precum mii de licăriri în interior. Mi-ar fi plăcut să provoace, nu să presupună niște întrebări exacte.

Se spune că în prezent tinerii citesc mai puține cărți, dar se uită mai mult la televizor. Care mai este rolul scriitorilor în societatea noastră?

Eu nu cred că tinerii nu citesc cărți. E adevărat că citesc mai puțin, dar cred că cei care o fac merg pe cărți adevărate ce­ea ce reprezintă un argument în plus ca să ne facem în continuare meseria. Există tineri foarte exigenți. O știu din expe­rien­ța mea. Am lansat o carte la pre­zen­ta­rea căreia s-au strîns peste 200 de oa­meni și unde s-au vîndut 70 – 80 de exe­mplare de cărți dintr-un foc, ceea ce este foarte mult. Cred că am reușit să formăm un fel de nucleu de tineri care vor transmite mai departe pasiunea pentru lec­tu­ră. La rîndul lor, tinerii au cenacluri prin școli sau pe la reviste. Îmi pare rău să o spun, dar mai puține lucruri de genul acesta se întîmplă în sediul Uniunii Scri­itorilor.

Am citit că ați rămas neplăcut surpris că unele dintre textele dumneavoastră au fost publicate în manualele elevilor din clasa a XI-a. De ce?

Poate pentru că, pe de o parte, am ră­mas cu o amintire foarte urîtă despre școa­lă. Eu am făcut o școală sovietică, absolut cumplită, în care literatura era de fapt propagandă, care îți tăia pofta de citit și de scris. Acum mă uit la manuale cu un alt ochi, mai chiorîș. Pe de altă par­te, îmi dau seama că manualele nu pot întîrzia foarte mult față de procesul li­te­rar. Trebuie să prindă niște autori cunos­cuți care fac deja emulații. Totuși, prefer să rămîn printre autorii vii, nu îmbăl­să­mați și puși în carte. Cînd am văzut poe­mul meu în manual și acele întrebări de sub el, am spus că, dacă pe mine m-ar în­tre­ba așa ceva, la sigur aș fi picat tema la Gălaicu-Păun. Practic, textul poetic a fost împins mai mult spre o lectură didactică decît creativă. Poemele mele deja sînt mici biblioteci precum mii de licăriri în interior. Mi-ar fi plăcut să provoace, nu să presupună niște întrebări exacte.

În același text menționați că ați exclus din vocabularul dumneavoastră cuvintele „talent”, „inspirație”, „geniu”. De ce?

Aceste cuvinte mi se par adeseori foar­te exagerate. Eu nu am avut un debut spectaculos, dimpotrivă. „Lumina pro­prie” a fost bine primită de cenzură și a apărut în ianuarie, în 1986, într-o perioa­dă brejnevistă, băltită, împuțită, încît nu îmi face plăcere să îmi amintesc. Oricum, nu era o carte care să anunțe mare lucru. După aceea, cumva am explodat. După apariția primei cărți, cineva mai în vîrstă ca mine mi-a spus „trăiască cea de-a do­ua!”. Atunci am simțit că s-a terminat cu povestea inspirației. După aceea, efectiv toate cărțile mi le-am construit cu mare răbdare. Am început să distilez cărțile, iar într-o cronică scria că poezia mea sea­mă­nă cu țuica ardelenească, care este dis­tilată de două ori pînă ia foc de la sine și ajunge la o temperatură aproape de explozie. Așa s-a întîmplat și nu dau doar exemplul romanului scris 14 ani după ce timp de alți 10 ani îl gîndisem, ci exemplul ultimelor mele poeme, „In time”, pe care l-am scris timp de șapte ani și „Ar­me grăitoare” la care am scris din 1999 pînă în 2009. Nu sînt texte multe, dar sînt foarte dense, concentrate. Este ca și cum ai suprasatura explozibilul într-un spa­țiu foarte închis, ca o rodie. Mai mulți critici vorbeau de principiul rodiei în poemele mele. Ele sînt destul de sferice, dar îm­pă­nate cu grăuncioare semantice. Abia aș­teaptă să fie desfăcute și să țîșnească su­cul în toate părțile.

Poemele acestea au fost traduse în peste 20 de limbi. De ce credeți că au atras atenția?

Cartea de poeme a apărut în ger­ma­nă, la Pop Verlag, Lütjenburg, în 2007, în traducerea lui Hellmut Seiler. Am citit presa unde foarte mulți critici remarcau excelenta traducere. Nu știu cum a făcut treaba asta avînd în vedere că poezia mea este foarte complicată. Au fost și ciu­dățenii, de exemplu, mi-am văzut niște poeme traduse în chineză și am reușit să le identific după punctuație. Eu am­ o punc­tuație foarte capricioasă, cu foarte multe linii de pauză, virgule, intercalări cu link-uri interioare și am reușit din cele 10 texte traduse în chineză să identific șapte dintre ele, doar grație punctuației. Ce bi­ne că am o punctuație atît de specifică!

Mă bucur că sînt contemporan cu fiecare generație de tineri și poate că și ei simt la fel.

În calitate de redactor-șef al editurii Cartier din Chișinău faceți cunoștință cu poeți, prozatori la început de drum și care încă nu s-au afirmat, dar și cu cei mai „bătrîni” în meseria dată. Cum percepeți prietenia literară?

Am avut un foarte mare noroc în via­ță. În anii ’90 de cînd am început să pu­blic, mi-am făcut cele mai temeinice prie­te­nii literare. Prin ’92 – ’93 se ținea un ma­re festival la Satul Mare, „Festivalul Poesis”, atunci l-am cunoscut pe regre­ta­tul Sandu Mușina, pe Gheorghe Crăciun, Dumnezeu să-l ierte! Tot atunci i-am cu­nos­cut pe Cristian Popescu, pe Emil Bru­maru, Cezar Ivănescu, pe Mihai Ursa­che. Aceste prietenii cred că au influențat gusturile mele literare, au jucat un rol de catalizator în ceea ce scriu, pentru că nu pot trimite un text făcut oarecum la în­tîm­plare lui Șerban Foarță. În prima fa­ză, prietenia funcționa ca între poeți sau scriitori. Între timp am devenit editor, în ’97 am devenit redactor, iar mai tîrziu redactor-șef la Editura Cartier. La un mo­ment dat m-am pomenit că sînt redactor de carte la Gheorghe Crăciun, Sandu Mușina, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Emil Brumaru, Șerban Foarță. Cu Șerban am negociat fiecare virgulă, pentru că eu sînt foarte exigent, iar el era pe o punc­tuație mai veche, aproape interbelică ca referire. A trebuit să îl conving caz cu caz. În paralel am primit foarte multe manuscrise de la tineri. Atunci l-am selectat pe Dan Coman, Radu Vancu, Cla­udiu Komartin. M-am bucurat că aceste manuscrise au ajuns la mine și am pus astfel mîna pe tineri care sînt reprezen­ta­tivi în această generație. Eu mă bucur că sînt contemporan cu fiecare generație de tineri și poate că și ei simt la fel.

Sper ca la alegeri să nu iasă cîștigător PCRM sau PSRM, deoarece atunci se pune o cruce mare pe tot.

Cum se descurcă un artist din Republica Moldova cu salariul pe care îl primește?

Salariul mediu al unui om de artă ajunge pînă la 150 – 200 de euro. Nu mă pot descurca cu banii aceștia. Dacă nu aș avea rubrica la Radio Europa Liberă, nu aș avea și blogul de la radio, care este foarte bine plătit, nu m-aș putea descurca. De asemenea, doar ca redactor-șef al unei edituri nu m-aș putea descurca, aș trăi la limita decenței sau a indecenței, mai degrabă. Din păcate, la noi dis­cre­pan­ța dintre niște profesii libere sau crea­toare și un fel de nomenclatură a statului, fie prin corpusul juridic sau administrativ, este atît de mare încît este pur și simplu jenant să pui alături un tînăr judecător avocat și un scriitor consacrat. Scriitorul consacrat va cîștiga de zeci sau de sute de ori mai puțin. Nu mă mir, dar sigur că mă doare. În perioada electo­ra­lă, intelectualii sau cîntăreții sînt mobi­li­zați – cu ghilimele de rigoare – foarte ușor și ajung în mîinele unor partide care nu sînt de cea mai bună credință. Pînă la ur­mă sînt folosiți și sînt plătiți cash pentru perioada aceea. Pentru mine, de exem­plu, este o mare jenă cînd o interpretă ca Sofia Rotaru (n.r. cîntăreață celebră de ori­gine română din Ucraina) vine la Chi­și­nău să promoveze un partid de buzunar al lui Renato Usatîi (n.r. posibil candidat la alegerile parlamentare din Ba­sa­rabia).

Dar din experiența pe care ați dobîndit-o, unde puteți spune că poezia plătită cel mai bine?

Acolo unde se constituie deja o tradiție a receptării. Am fost în cîteva rînduri la festivalul organizat de Radu Van­cu la Sibiu, acolo unde se citește la par­terul Librăriei Humanitas. Cei care vin au deja o sensibilitate pregătită pentru a recepta poezia. Nu vin ca la spectacol, știu pentru ce vin. Același lucru l-am în­cer­cat și la Chișinău. Pot spune că lumea vine și stă în picioare cîte 45 de minute, timp în care se ține o lansare sau re­ci­ta­lul. Astfel, se formează o anumită at­mos­fe­ră și o anumită comunicare între poet și ascultător. Am fost foarte surprins cînd mergînd în Belgia, de exemplu, am vă­zut o sală arhiplină. Am mers cu traducă­to­rul meu, eu am citit în română și el în fla­mandă. M-a uimit să văd că aproximativ 500 de oameni au venit să asculte un scriitor român din Basarabia.

Ne puteți spune cum susţine Ministerul Culturii scriitorii şi ce credeţi că ar trebui să mai facă?

Există un proiect al Ministerului Cul­tu­rii care funcționează deja de doi ani de zile, un proiect pe care eu l-am salutat. Fiecare editură propune pentru editare o listă de 10 cărți și apoi se face un juriu ce selectează cărțile. Pînă la urmă, de la editura noastră au luat patru-cinci titluri. În principiu, s-a făcut o selecție bună în acești doi ani de zile. Nu pot să spun că au apărut cărți-catastrofă. Bine, au apă­rut și cărți care puteau să nu apară, dar nu sînt niște cărți expirate. Acum în septembrie s-au depus dosarele pentru 2015. Adevărul este că în noiembrie avem alegeri, sper să nu iasă cîștigător PCRM sau Dodon de la PSRM, deoarece atunci se pune o mare cruce pe tot. Sper că cei care vor veni să nu pună capăt acestui pro­iect și să încurajeze editurile, care acum publică și cărți de eseuri. Cartea nu este scoasă ca să stea numai pe raft, ea trebuie să circule. Nu scoatem cărți moar­te sau cărți pentru bifă, pentru CV. Pe mine nu mă interesează CV-ul, ci mă in­te­resează ca orice carte să circule.