Ana-Maria Caia: „Călătoria e un exercițiu continuu de umilință și de neștiință”

Ana-Maria Caia crede în miracole de orice fel, la fel cum crede că jurnalismul de călătorie ar putea să ajungă în inima publicului larg, despre care spune că este interesat de ceea ce i se oferă. Din cele peste 50 de țări pe care le-a vizitat, ar aduce în România măcar „cantitatea uriașă de bun simț” sau obsesia pentru curățenie, care în Japonia este văzută ca o responsabilitate socială, dar și bunătatea thailandezilor, dorindu-și chiar să și importe o parte din ea. În același timp, indiferent de cît de mult ar călători, și-ar dori să își crească copiii în Europa, pentru că aici e locul unde „nu trebuie să înveți cum să respiri”, însă spune că, din păcate, România este încă locul care a făcut prea puțin pentru copiii țării. Ana-Maria Caia a fost prezentă la ediția din 2018 a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere din Iași.

Mai credeți în miracole?

Absolut! În primul rînd am în reflex chestia asta. În al doilea rînd, cred că lumea s-ar prăbuși peste noi dacă nu am crede în miracole, iar pentru mine miracolele sînt reprezentate de lucrurile mici. Vezi șalul asta? Poate ți se pare ciudată culoarea, însă acum o zi (n. red. octombrie 2018) s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace și fata care luat premiul a purtat de multe ori același tip de eșarfă. Asta e ceva miraculos, pentru că e prima dată cînd o scot din dulap și o iau. E un șal kurd, luat din Kurdistanul turcesc, toți poartă asta: și femeile, și bărbații, este identificarea lor. Eu mi l-am luat pur și simplu pentru culoarea exotică, bizară pe care o are. În toate orașele din sud-estul Turciei, care sînt niște locuri de un exotism incredibil pe care nu îl găsești nici măcar în Extremul Orient, toată lumea e mov, poartă eșarfele la gît sau în cap. E prima oară pur și simplu cînd îl iau din dulap și apoi mă uit la știri și văd coincidența. Pentru mine, acesta e un miracol; cumva, undeva, lumea este ținută de lucrurile acestea. Dacă nu aș mai crede în miracole mi s-ar întîmpla ceva grav pentru că m-aș acri iremediabil; am un potențial îngrozitor să fac asta. La fel ca mine, oamenii aceia dintre care provin, din lumea micilor sate moldovenești, are nevoie de miracole. Poate eu n-aș sucomba, nu mi s-ar distruge felul de a trăi, însă m-aș acri pur și simplu.

De obicei termenul legat de miracole sau de minuni este strîns legat de credința religioasă. Credeți că există miracole și în afara ei?

Cred că ține de predispoziția fiecăruia. De altfel, toată discuția cu credința și religia care este obsedantă și neplăcută în ultima perioadă arată cum credința devine doar un bun prilej de a arăta că ai niște aere de superioritate morală insuportabile. Asta e impresia mea. Deja religia nu mai servește nimănui decît la arătat cît de tari și ce buni sîntem. Pe Dumnezeu l-am găsit și la Istanbul, la Moscheea Albastră, și aici, la Mitropolie în Iași. Nu știu dacă este despre noi căutîndu-l pe undeva sau dacă este despre locurile acestea. Noi nu sîntem foarte religioși, practicanți, dar mă uit că fiul meu de trei ani are la vîrsta lui biserici preferate în București. I-am explicat că biserica e casa lui Dumnezeu, o aproximare de definiție pe care i-o dai unui copil de trei ani, și acum mă trage el singur, îmi arată unde să mergem. Îi plac cele vechi, mici, probabil că sînt criterii estetice, însă trebuie să intre acolo de fiecare dată cînd trece prin fața lor. Este îngrozitor de dezamăgit cînd este închisă.

Am avut o copilărie marcată de adulți în principiu, poate și asta mi-a dat o accelerare în creștere. Am învățat foarte repede să scriu, să citesc, am împrumutat ce am văzut și eu în jur

Ați trăit primii ani ai vieții împreună cu părinții la Mănăstirea Neamț. Cum arată lumea unui copil care trăiește pînă la cinci ani înconjurat doar de adulți, fără nici un vecin copil, la o mănăstire?

Cred că bizară. Pe de altă parte a fost o perioadă de un extraordinar răsfăț. Imaginează-ți o grămadă de adulți care au în jur un copil mic. Am crescut cu băieții de la seminar, toți voiau să iasă din seminar ca să se joace cu mine, era o distracție nemaipomenită, mai ales că pe vremea aceea era un fel de închisoare seminarul: nu ieșeau nicăieri, nu aveau voie nimic. Și am crescut cu acești băieți, iar cei mai mulți dintre ei, nu toți, s-au făcut preoți. Unii dintre ei pentru mine sînt o apariție luminoasă în zilele noastre.

Îi mai țineți minte?

Sigur că da, majoritatea sînt preoți pe lîngă Iași sau prin Moldova, iar cei de care îmi amintesc sînt minunați. Am avut o copilărie marcată de adulți în principiu, poate și asta mi-a dat o accelerare în creștere, am învățat foarte repede să scriu, să citesc, am împrumutat ce am văzut și eu în jur. Țin minte ziua în care ne-am mutat la Tîrgu Neamț, un loc cu oameni cu copii și îmi amintesc și întîlnirea minune cu prima fetiță pe care am văzut-o. Era cel mai frumos copil din lume pentru mine, Gabriela, vecina mea, o fată cu părul lung, aveam vreo 5 ani și atunci a debutat copilăria mea cu copii. Nu cred că mi-a stricat, în afara faptului că sînt puțin anti-socială. Știu, nu par, mi-am exersat lucrul acesta, pentru că știu cît de grav e să fii anti-social, cît de mult poți pierde.

Credința era pe toate drumurile cînd eram eu copil

Ați observat că există o „foame” a oamenilor pentru miracole, că ar fi credința o speranță de care oamenii se agață?

Am văzut multă credință în jur, acea credință nedisimulată. Mă uitam la filmul „Un pas în urma serafimilor”, unde regizorul descrie Seminarul Teologic din Roman fix cum l-am văzut și eu, cu o atmosferă de seminar teologic. Dar totuși se face o mare nedreptate copiilor, erau foarte puține seminare teologice pe vremea lui Ceaușescu, iar 99% din cei credeau, era o formă de credință foarte puternică, foarte vizibilă, foarte sinceră, ei își doreau să fie acolo. Mă gîndesc la marile procesiuni religioase, mă gîndesc la hramul mănăstirii, cînd se umplea totul, inclusiv curtea noastră, cînd lăsam oamenii să bea apă, să intre la toaletă și interacționai cu toată lumea, se făcea și un bîlci popular. Era o atmosferă extraordinar de încărcată spiritual, eu admir asta. Mă încarcă și pe mine spiritual totul, nu neapărat doar procesiunile ortodoxe, iar asta e miraculos. Credința era pe toate drumurile cînd eram eu copil.

Simțiți că apropierea efectivă de biserică v-a ajutat într-o anumită direcție?

Sînt foarte recunoscătoare că am cumva o latură spirituală, pentru că mi se pare toxic să te privești pe tine ca pe buricul universului. Știu exact cît de egoistă sînt eu și care sînt limitele mele, de empatie și de orice, dar raportarea asta la ceva care ar putea exista, mai mare decît de tine, e în primul rînd un exercițiu foarte bun. Dar e și un exercițiu de speranță, că poate exista ceva mai bun decît tine și speri că ai putea să fii. Eu cred că oamenii au latura aceasta spirituală. Mă gîndeam că ar fi interesant dacă aș putea fi reporter în lumea de dincolo.

La români ospitalitatea înseamnă să faci ce vrei tu, iar musafirul să zică „wow”. Nu este așa, ospitalitate înseamnă să îl lași pe altul să facă ce vrea.

Călătoriți de mică, ați vizitat 50 de țări în tot acest interval. Ce anume din ce ați văzut acolo ați vrea să aduceți în vreun fel în România?

Călătoritul acesta foarte mult mă face și optimistă în același timp, toate țările sunt foarte frumoase. Cînd vii din Japonia și ajungi întîi la Frankfurt pe aeroport, acolo ai primul șoc și prima decepție că nemții sunt foarte dezorganizați și murdari, apoi cînd în ajungi în România ai efectiv o cădere psihică. Eu stau într-un fel de rond și prima imagine a mea că am ajuns acasă a fost o femeie care arunca din mașină niște ambalaje, iar eu urlam după ea. Asta în Japonia nu s-ar fi întîmplat, nu ar fi urlat nimeni la ea, primii care ar fi văzut s-ar fi dus și ar fi curățat, toți care ar fi văzut asta ar fi fost plini de rușine și cu capul în jos pentru ce s-a întîmplat. Aș importa asta, curățenia, obsesia pentru curat, ritualul de a face curat, de a te păstra curat și de a avea un veșnic respect pentru ceilalți, asta înseamnă curățenia. Să îi respecți pe ceilalți e o responsabilitate socială. Aș importa asta deci, cantitatea uriașă de bun simț. Apoi aș importa drăgălășenia thailandezilor, bunătatea lor, în general a asiaticilor, noi românii zicem că sîntem ospitaliteri, însă este o prostie. La noi ospitalitatea înseamnă să faci ce vrei tu, iar musafirul să zică „wow”. Nu este așa, ospitalitate înseamnă să îl lași pe altul să facă ce vrea. Nu există loc perfect, lume perfectă, totuși Bucureștiul este un oraș atipic pentru unul european, e ca orașele asiatice. De aceea îmi place Asia, în orice insomnie și orice stare de mare anxietate, într-un oraș asiatic la 4 dimineața mergi pe stradă și simți că ești ok, că sînt mulți alții acolo. Așa este și în București, este un oraș foarte atipic, mai ales în Europa.

Spuneți că o carte de călătorii este ceea ce vă datorați în primul rînd. Dorința de a călători are legătură cu jurnalismul și cu modul în care ar trebui să se desfășoare viața unui jurnalist?

Da, ar fi o idee. Cred că mai mult e presiunea oamenilor, pe mine nu prea mă interesează să zic că voi lăsa după mine o carte. Pentru mine orice scriu și ajunge la un public contează, chiar îmi mai zice cîte un prieten de la o editură să scriu și eu o carte. Pe de o parte să scrii o carte implică responsabilitate, nu e la fel ca atunci cînd trimiți un text pe un blog, ar fi un exercițiu bun și cred că ar fi și util pentru ceilalți că să povestești despre călătorii. Pe de altă parte, probabil asta este ceea ce am făcut cel mai bine în viață pentru mine. Călătoria e un exercițiu continuu de umilință și de neștiință. Oricît ai pretinde că știi, mai ales în culturi din acestea care sunt foarte diferite de a ta, e un exercițiu de umilință și de repunere a ta în lume. Pe de altă parte, călătorind a fost extraordinar cînd mi-am dat seama că oamenii sînt buni; am putut să fiu în siguranță pentru că oamenii au fost absolut buni. Probabil că așa sîntem noi, indiferent de percepția asta ciudată.

Dorința de a călători are legătură cu meseria, cu faptul că un jurnalist ar trebui să își petreacă toată viața între oameni?

Nu poți să fii jurnalist dacă stai și îți închipui că dacă vei compila niște tîmpenii luate de-a gata o să faci ceva. Eu nu sînt așa, îmi plac oamenii, sînt curioasă. Dacă m-ar lăsa cineva aș sta închisă într-o cameră eu cu mine, cu copiii mei, cu soțul meu și nu îmi trebuie altceva. Nu poți să pretinzi că scrii despre ceva dacă nu înțelegi ce se întîmplă. Eu am un exercițiu foarte simplu, cînd simt că nu mai pricep nimic din hărmălaia de pe Internet, mă urc într-un troleibuz. Un jurnalist trebuie să vadă, să fie în circumstanțe cît mai inconfortabile, nu poți să înțelegi nimic despre oameni și despre viață dacă nu trăiești acolo.

Protestele din București au fost făcute de generația mea și de cei cu o generație peste mine, însă noi nu mai avem energie

Veniți dintr-o generație care a prins atît o parte din comunism, cît și cea de după ‘89. Cum este generația actuală comparativ cu cea de atunci?

Este ca orice altă generație, insuportabilă pentru noi bătrînii și absolut ok pentru ea însăși. O să își găsească drumul, deși noi le punem toate piedicile posibile și imposibile. Eu sper ca puștii aceștia să fie mai fericiți decît noi, pentru că e clar că nu îi pregătim pentru nimic. Îi trimitem la școală în trecut, nu putem cupla cu nimic din ce se întîmplă acolo. Sîntem niște plicticoși, niște bățoși și ei ce ar trebui să facă? Să mimeze respectul social? Mi se pare absolut în regulă. Mă uit la fiică-mea și la colegii ei, poate ar trebui să facem o țară mai bună pentru ei, să nu mai plece toți, să nu mai vorbească despre emigrare la 10 ani. Asta e țara pe care am făcut-o noi și nu le place, ceea ce este normal. Nici nu le-am dat prea mult.

Ce ar fi lipsit?

Ei vor să plece toți în Occident, bine fiică-mea vrea în Japonia, dar ea e mai ciudată. Eu vreau copiii mei să crească în Europa, în Europa pe care o știu eu. Să trăiești în Japonia presupune să te readaptezi unei comunități cu o mulțime de reguli și nu cred că e un proiect pe termen lung. Poți să stai 10, 20 de ani, însă cred că noi totuși sîntem europeni. Mie îmi convine Europa, mă simt confortabil la Londra, la Paris, în nordul Europei. Respiri același aer, înțelegi din prima, nu trebuie să îți explice cineva. Acolo trebuie să înțelegi din nou cum se respiră. Și asta e valabil pentru toate țările diferite de noi. Eu vreau copiii mei să fie europeni, ăsta e un miracol că sîntem acolo, asta aș vrea să le las moștenire. Ar fi fost ideal să fie și România un petic de Europa, cea în care avem și protecție socială și drepturile omului, libertate de exprimare, cea cu moștenirea ei creștină că așa s-a clădit. În niciun caz nu înseamnă basmale și porcării publice, amestec grotesc între biserică și stat. Asta aș vrea să le las.

Tinerilor le lipsește angajamentul față de această țară care nu este dezirabilă pentru ei. Dar trebuia să ne agățăm de ea, experiența plecării nu e ușoară, nici nu e pentru toată lumea

Putem spune că este o generație tot mai nemulțumită de direcția în care merge societatea, de mentalitățile din jur care are curajul să strige ceea ce o doare avînd în vedere că la protestele din ultima vreme au fost foarte mulți tineri?

La București nu au fost mulți tineri, la Iași poate da, fiind un oraș studențesc. Am tot citit despre proteste, am și mers mult la ele, a început să mai intereseze, cum ies oamenii, de ce, cît stau. Am tot citit despre Coreea de Sud care reușește într-o generație să scape de dicatatură, să democratizeze, să aducă prosperitate în societate. Asta au făcut-o prin insistență, pentru că au ieșit constant în anii ’80. A fost și foarte brutal pentru ei, au murit oameni și totul a fost făcut de tineri și de studenți. Protestele din București pe de altă parte sînt făcute de generația mea și de cei cu o generație peste mine, asta nu e bine pentru că noi nu mai avem energie. Erau oameni care veneau de la corporație, își puneau pantofii în portbagaj, se schimbau în cizme, nu merge așa. Studenții ar fi foarte importanți, însă nu îi interesează. Era o fetiță, era studentă în Iași, iar în vacanță venea și mă ajuta cu copilul meu cel mic și după alegeri am întrebat-o dacă a votat, a zis că da, însă era singura din grupă și nu a putut să aducă pe nimeni. Și zicea că sincer nu ar fi votat dacă nu ar fi trecut prin casa noastră. Nu știu unde sînt, le lipsește angajamentul față de această țară care nu este dezirabilă pentru ei. Dar trebuia să ne agățăm de ea, experiența plecării nu e ușoară, nici nu e pentru toată lumea. Trebuie să te adaptezi, adaptarea consumă din tine cel mai tare, e o tragedie de proporții. Eu mi-am dat seama că am o datorie să votez cînd am văzut că au ajuns în turul II Iliescu și Vadim și în seara aceea mi-am dat seama că nu e de glumă, cu un KGB-ist bătrîn și un populist care explica cum o să adune jurnaliștii pe stadion și o să îi împuște. Deci asta spunea pînă să devină un bufon. Și atunci mi-am dat seama că eu nu am votat niciodată. Deci trebuia să aleg între ciumă și lepră, iar ăsta a fost primul meu vot. Pentru că nu votasem niciodată.

Și cu fiica care vrea să plece în Japonia și trăiască acolo ce veți face?

Ea este foarte, foarte încărcată cu lucrurile acestea politice și sociale. Probabil că datorită faptului că stă într-o casă unde ne preocupă asta sau se cuplează cu faptul că desenează și face lucruri pe partea plastică și atunci este foarte încărcată cu ce se întîmplă, cu realitatea. În cameră la ea sînt sloganuri politice pe pereți, cînd a cîștigat Trump alegerile știu că am stat cu ea pînă la 1 noaptea. Eram foarte îngrijorate și mi-am dat seama că este ceva foarte rău pentru că pe Youtube nu puteai găsi de pildă ultimul discurs al lui Hillary, dar găseai o tonă de lături produse de ruși. Fiică-mea a așteptat pînă s-a încheiat votul și cînd am aflat că e sigur cîștigător a plîns, am și pozat asta, era pe canapea și plîngea. Am întrebat-o de ce, că totuși nu e la noi, e la ei, adică nu e atît de dezastruos, i-am explicat că totuși America are mecanismele ei de protecție, că este un stat puternic și ar putea să vină și un clovn să facă jobul ăsta că nu va fi lăsat, că puterile sînt separate în stat, că o să-i blocheze toate aberațiile. Ea mi-a zis foarte clar că nu asta va fi groaznic, va fi groaznic a doua zi la școală pentru că „băieții care cred că fetele sînt un nimic și ne pot călca în picioare și care ne ridiculizează vor fi cîștigători și ne vor spune asta”. Ea înțelege foarte bine, este sensibilă, are niște receptori pentru viață, e foarte interesată de ce se întîmplă. Provoacă discuții, dar desigur acestea nu se termină mereu foarte bine.

Încă mai regretați că nu ați făcut balet?

Sigur că da, ar fi fost foarte simplu (rîde). E un vis de copilărie venit dintr-o atmosferă în care mama s-a visat mereu castelană sau ceva de genul acesta, mai ales în comunism își construise foarte maiastru o realitate paralelă. Erau un fel de romane ale lui Tolstoi, în capul ei și în casa noastră. Cu fete grațioase, cu gîtul lung, și poate că asta m-a influențat, îmi place extraordinar de mult să văd balet. Mă uit cu multă admirație la oamenii care își folosesc corpul, îmi dau seama cît este de greu, cît de mult te consumă, de aceea îi admir.