Bujor Prelipcean: Nu fac parte dintre cei care își aruncă carnetul de partid. Partidul meu este acela al muzicienilor profesioniști adevărați

Pentru Bujor Prelipcean, cîntatul la vioară a început ca un „meșteșug”. Treptat, l-a transformat în artă, fie că și-a luat alături camarazii, fie că arcușul său și-a împrăștiat singur ecoul „muzicii serene”. Păstrează amintirea fiecărui mentor, pentru că ei sînt cei care l-au învățat să înțeleagă corzile dincolo de note. Le-a împărtășit și el, mai departe,studenților săi de la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași secretele partiturilor, iar acum, de pe scaunul de director al Filarmonicii, rememorează scenele lumii pe care și-a închinat rugăciunile publicului.

Cine v-a mo­lipsit cu dragostea de muzică clasi­că?

Cred că Dumnezeu mi-a dat talentul și dra­gostea pentru muzică în general, nu numai pentru muzica clasică. Îmi plac la fel de mult și muzica populară și cea ușoară, tot ce este de calitate și se numește muzică, nu porcăriile care circulă azi.

De la trei ani cîntam, aveam o vo­ce frumoasă, prindeam ușor melodiile. La șase ani mama mi-a făcut ca­dou o vioară găsită printr-un pod al unui unchi de-al meu și am început ușor, ușor să mă bucur de cîntatul la vioară. Am deprins foarte repede meș­teșugul cîntatului. Au urmat, firesc, Liceul de Muzică din Galați, Con­ser­vatorul, cursuri de măiestrie.

Pentru mine nu ar fi fost o problemă să devin un chirurg

Ce învățăminte deprinse de la profesorul Gheorghe Sârbu, din timpul studenției la Con­ser­va­to­rul din Iași, v-au urmărit de-a lun­gul anilor?

Am învățat foarte multe lucruri frumoase de la profesorul Sârbu și mă bucur că l-ai amintit. Sînt foarte mulți cei care uită de unde pleacă și uită cine i-a format. Însă înaintea profesorului Sârbu am mai a­vut un profesor excepțional la Ga­lați, pe ca­­re trebuie să-l reamintesc, alt­fel nu ar fi corect, este vorba de pro­fesorul Nachmanovici care a creat la Galați o școală de vioară în adevăratul sens al cuvîntului. Aș putea să enumăr elevii de vîrf ai profesorului. De pildă, e bi­ne de știut că Ștefan Gheorghiu, fra­tele pianistului Valentin Gheor­ghi­u, a studiat vioara cu profesorul Nach­manovici, la fel și Avi Abra­mo­vici, actualul lider al orchestrei din Tel Aviv. Și, ultimul pe listă, Bujor Pre­lipcean. Nici o mirare că atunci cînd am venit aici, la concursul de ad­mitere, am intrat cu 10. Din mo­men­tul acela am fost luat de profesorul Sârbu în clasa lui. De la el am învățat lucruri despre adevărata profe­siune de violinist, dar și multe lu­cruri de viață. Era un om care făcea ceea ce rar mai fac astăzi pedagogii, te pregătea nu nmai profesional, te pre­gătea și ca om. Era extrem de cald, de primitor, mergeam deseori la el a­casă, stăteam mult de vorbă. Îi plăcea să aibă tineri în jurul lui. Îi păstrez o amintire curată și frumoasă. Este de remarcat că și colegul meu, Dum­ne­zeu să-l ierte, Anton Diaconu a fost tot elevul profesorului Sârbu și poa­te tot așa s-a și legat prietenia dintre mine și acest camarad care mi-a fost aproape peste 30 de ani, tocmai da­to­ri­tă faptului că am crescut la aceeași școală.

Însă înainte de a vă în­scri­e la Iași, ați susținut concursul de admitere la Conservatorul din Bu­curești, unde ați fost refuzat. Șe­ful catedrei de vioară v-a reproșat că nu ați făcut lecții de pregătire cu el.

Da, așa i s-a transmis profesorului că școala domniei sale nu îmi plăcea și alte cuvinte pe care nu le zisesem niciodată. Singurul lucru pe care l-am spus a fost că nu pot ve­ni la cursul lui de pregătire pentru că mama care creștea doi copii nu își per­mitea să plătească orele acelea. Du­pă primele două probe, proba de vioară la care am luat nota 9 și proba de teorie la care am luat 10, secretarul comisiei mi-a cerut înapoi fișa de examen și mi-a adus-o peste vreo oră cu notele schimbate, dar nu șter­se, scris pur și simplu în loc de 9 nota 6, iar la teorie, în loc de 10, pus 5. Secretarul comisiei, profesorul Va­le­riu Pitulac cu care am devenit între timp prieten, îmi spune și astăzi că îi este rușine să se uite în ochii mei pentru nesimțirea acelui individ care a corectat notele în fața lui. Face parte din abuzurile perioadei respective. Nimeni nu putea să rostogo­lească nimic, ce să faci? Să te duci la Co­mitetul Central al PCR să te plîngi? La Ministerul Învăță­mîn­tu­lui? N-aveai nici o cale de atac. Pe vreme aceea, acea dictatură era atît de puternică incît trebuia să te resemnezi.

Atunci i-am spus acestui profesor și a auzit multă lume, că „eu am să mă duc la Cluj sau la Iași, n-are im­por­tanță și o să fac carieră de acolo, numai că dumneavoastră nu veți trăi așa de mult să apucați să vedeți și să mai auziți de mine”. Și într-adevăr, peste o săptămînă, a căzut pe scările Con­servatorului din cauza unui atac de inimă. Foarte mulți au spus că l-a blestemat Bujor, dar nu a fost așa, l-a pedepsit Dumnezeu. M-am des­cur­­cat foarte bine și la Iași și mi-am ținut promisiunea făcută acestui profesor.

Ați spus acele cuvinte din mînie sau pentru că v-ați propus să deveniți un mare violinist?

Desigur, mi-am propus lu­crul acesta, de asta m-am înscris la Con­servator, altfel mă duceam la Medicină. Eram bun la fizică, la chi­mie, chiar la matematică, cu toate că am studiat la un liceu de muzică am avut profesori eminenți. Pentru mine nu ar fi fost o problemă să stau un an la Școala Sanitară și să dau la Ana­to­mie, să devin un chirurg. Chirurgia m-ar fi atras. Aș fi putut schimba pro­fesia imediat.

Examenul acela a trecut, s-a șters foarte repede din memoria mea, a tre­cut odată cu succesele pe care le-am avut ca student eminent aici (n.r. la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași). Am avut cea mai mare bursă pe care o dădea statul ro­mân unui student pe vremea aceea, era o bursă de 800 de lei. Atît dădea sta­tul pentru studenții merituoși, ceea ce nu se mai întîmplă astăzi.

Ați fost și șef de promoție pe țară la absolvirea cursurilor.

Am fost șef de promoție, într-adevăr, și nu numai că am fost șef de promoție, dar Conservatoul din Iași, actuala Universitate de Ar­te „George Enescu” mi-a și scos postul de asistent universitar, fără concurs, am fost numit direct. Uite-mă astăzi profesor, după ce a trebuit să părăsesc o perioadă învățămîntul universitar pentru că din 12 luni, cam 9-10 luni făceam turnee cu cvartetul „Voces”.

După ce ai cîștigat premiul la cel mai mare concurs din lume, unde să te mai duci?

Înainte de înființarea an­sam­blului de corzi „Voces”, ați format alături de fratele dumneavoastră, Dan Prelipcean și de profeso­rul Ioan Welt, un trio de cameră de mu­zică preclasică „Musica Serena”.

Muzica de cameră s-a dezvoltat în mine ca un microb. Încă de pe băncile liceului, în clasa a X-a am înființat un trio, iar în clasa a XI-a am înființat un cvartet. Apoi, în anul I de Conservator, am și găsit studenți, oameni dornici și foarte buni din punct de vedere calitativ, cu care am înființat alte două cvartete. Unul s-a numit „Stretto”, ceea ce în itali­a­nă înseamnă unit și celălalt s-a numit „Virtuosi”, vezi, Doamne, eram niște virtuoși. Activam, dădeam concerte, făceam mini-turnee prin centrul universitar și din această cauză am de­venit mai cunosut, iar mai tîrziu am fost numit președintele studenților.

La un anume moment așteptam venirea fratelui meu și pentru că nu puteam să dau afară pe cineva care deja era membru al unuia dintre cele două cvartete, am hotărît ca o pe­rioa­dă să nu mai fac parte din nici unul și să învăț un alt gen de muzică, care credeam eu, și uite că am avut dreptate, că îmi va folosi în viitor. De ace­ea, împreună cu fratele meu și cu profesorul Ioan Welt, profesor de ca­re m-am atașat cu o dragoste ne­mai­pomenit de mare, am făcut acest trio de muzică preclasică, care s-a numit „Musica Serena”. Pînă la în­fiin­țarea cvartetului „Voces”, această formație avea concerte în toată țara. Acel trio mi-a dat liniștea, plăcerea cîntatului seren, liniștit, plăcerea unei muzici care e lăsată de Dumnezeu să calmeze oamenii. Bineînțeles că așa cum în viață nu poți să mănînci un singur fel de mîncare la infinit și să te bucuri de el, temperamentul meu și bucuria de a face din nou cvartet m-au făcut să încerc, alături de fratele meu, să pun bazele unui cvartet profesionist. În ’72 am cochetat puțin cu această idee și în 1973 am dat, pe 8 aprilie, primul concert, la sala Fi­lar­monicii „Moldova”.

De ce ați ales acest nume, cînd singurele voci sînt cele ale ins­trumentelor?

Voces, în limba latină, mai înseamnă și știința de a conduce, de pildă, patru voci cînd este vorba de o fu­gă. Este și un termen care milita pe vre­mea aceea. O voce precum „Eu­ro­pa Liberă” (n.r.: Radio Free Eu­ro­pe) sau „Vocea Americii” (n.r.: post de radio american, The Voice of America), care erau interzis de ascultat, erau o altă voce, una care se pu­tea distinge inclusiv în peisajul po­­litic de atunci. A avut un sens ex­tre­me de bine determinat de la în­ce­put. Este vorba de o voce care a devenit din ce puternică și care a ajuns, as­tăzi, să fie cea mai autoritară voce în do­meniul muzicii de cameră din Ro­mânia.

A fost nevoie de concert-ma­estrul Filarmonicii din Bu­cu­rești, George Hamza, pentru ca „Vo­ces” să prindă glas?

Primul profesor din R­o­mâ­nia care trebuie amintit este compozitorul Wilhelm Georg Berger, el es­te primul mentor adevărat al cvartetului „Voces”. Întîlnirile profesorului Hamza cu cvartetul „Voces” au fost spo­radice, au fost mai mult prie­te­nești. Aici putem vorbi de o prietenie dar nu trebuie să facem confuzie în­tre cel care a fost cu adevărat mento­rul din țară al cvartetului, adică Wil­helm Georg Berger, compozitor de ta­lie mondială, un muzician, după pă­rerea mea, de talia lui Enescu, o so­mi­tate.

Formarea cvartetului „Voces” s-a desfășurat într-o perioadă destul de scurtă la Budapesta, unde cvartetul a fost îndrumat de profesorul Vilmos Tátrai, apoi, următorul mare profesor al cvartetului „Voces” a fost profe­sorul Friedrich von Hausegger, care a avut grijă de noi ani de zile. El ne-a îndrumat adevărații pași către î­nalta carieră. Apoi a venit îm­păr­tă­șa­nia mare, cei doi ani cu cvartetul „A­ma­deus” la Köln. Acea perioadă a în­semnat, să zicem, cireașa de pe tort, încoronarea acestei munci.

După acei doi ani petrecuți la Köln ați hotărît să nu mai participați la concursuri. De ce?

Nu mai avea sens. După ce ai cîștigat premiul la cel mai mare con­curs din lume (n.r.: premiul al II-lea la Concursul Internațional „Karl Klinger” de la Hannover, obținut în 1979), unde să te mai duci? La acel concurs am cîștigat o bursă de 3200 de mărci pe lună, plătită timp de doi ani, la Köln. Este un dar ceresc pe care l-a primit atunci cvartetul „Vo­ces” și din care am profitat pe deplin. Sigur că profitul cvartetului ar fi fost mult mai mare dacă la terminarea a­ces­tor cursuri ne stabileam prin zona Köln-ului, din care am fi putut, cu u­șurință, în două ore să fim la Am­ster­dam, în trei ore la Paris sau la Lu­xem­burg. Eram în mijlocul Europei, aici nu vorbesc de schimba­rea ce­tă­țe­ni­ei sau de transformarea cvartetului în niște transfugi, ci zic pur și simplu că asta ar fi trebuit să facem noi atunci.

Noi ne-am întors în România, ai­ci a devenit din ce în ce mai ce­nușiu, mai frig, mai fără mîncare, cu toate că noi n-avem dreptul să ne plîngem pen­tru că ne-am creat această bună­sta­re materială mergînd și cîntînd pes­te tot, dar statul român ne-a ju­mu­lit de bani. Vestita Agenție Română de Impresariat Artistic ne lua toți ba­nii, iar restul ce ne lăsa, cîteva fi­ri­cele îi punea direct în bancă, iar noi mer­geam și zgîriam geamurile la shop-urile acelea și mai luam un televizor, niște cafea, niște țigări. Din punctul ăsta de vedere am pierdut enorm. Am pierdut și bani, dar și o gră­madă din tinerețea noastră, din e­lanul nostru. Cele mai mari agenții de impresariat din Europa, din lume ne-au spus „Cînd nu mai aveți pa­șapoarte românești, ne dați de știre”. Ei, noi am rămas cu pașapoarte ro­mâ­nești.

De ce v-ați întors în țară?

Fiecare înțelege ce vrea, im­­portant este că m-am întors în Ro­mâ­­nia. Ceea ce am făcut denotă dra­gos­te pentru Iași și pentru România, nimic altceva.

Muzica de cameră este o muzică a elitelor

În perioada regimului co­mu­nist, „Voces” a fost declarat cvar­tet de stat. Ce a schimbat această dis­tincție?

A schimbat enorm de mult. Adică, e ca și cum ai fi de meserie in­giner, ai fost trimis la Harvard U­ni­versity, de pildă, să faci cibernetică de cea mai înaltă calitate, și te întorci acasă și nu găsești nici laborator, nici aparatura necesară, nu găsești nimic. Atunci singura șansă este fie să rămîi în America, fie să te întorci acasă și să îți găsești condiția de profesionist care să îți dea voie să faci numai acel lucru pentru care ai fost construit. Deci să nu te risipești și cîntînd într-o orchestră, și predînd studenților, și făcînd muncă voluntară. Te profesionalizezi și rămîi axat numai pe acea meserie pe care o faci foarte bine.

Statul român a înțeles, chiar în a­cea vreme am avut multe dificultăți și discuții pentru că nu se mai făcuse așa ceva în România. Și eu le dă­deam exemple și le aduceam dovezi cum în Cehoslovacia sînt cinci cvar­te­te de stat, cum în Uniunea So­vie­tică existau alte formații plătite de stat să facă numai acel lucru, muzică de cameră sau orchestră de cameră sau orice altă specializare pe această direcție. Oamenii de la noi pricepeau greu de tot acest lucru, dar am găsit și oameni care au înțeles repede și ne-au ajutat. Ba chiar Ministerul Mun­cii a dat patru locuri Filarmonicii din Iași pentru ca noi să primim titlul de so­liști ai Filarmonicii și să ne ocupăm nu­mai de muzică de cameră. A fost o premieră națională absolută în acele timpuri.

La început, „Voces” organiza spectacole în școli. De ce ați pornit de acolo?

Muzica de cameră este o mu­zică a elitelor. Noi nu aveam voie în timpurile acelea să spunem că e o mu­zică pentru elite. Dar de atunci am fost conștienți că dacă acești copii mici, din clase primare și chiar din grădinițe, învață și îndrăgesc muzica de cameră, cînd vor fi mari vor fi pu­blicul nostru. La concertul de marți (n.r.: concert susținut pe 9 aprilie în Aula Bibliotecii Centrale Univer­si­ta­re, care a marcat 40 de ani de la înființarea cvartetului), sala a fost ar­hi­plină și nu am avut decît trei sau patru afișe. Probabil că dacă scriam pe un bilet de tramvai că „Voces” cîn­tă, se umplea sala. Acesta este publicul nostru care s-a format în ani de trudă. La primul concert, în 1973, au fost 20 de persoane în sală, însă an de an publicul a crescut.

Atunci începuse calvarul institu­țiilor de cultură, am prins și perioada cînd luminata conducere de partid și de stat a făcut cadou „greierilor”, cum eram noi numiți pe vremea ace­ea, făcîndu-se aluzie la fabula gre­ie­re­lui și a furnicii, o formă de autofinanțare a instituțiilor de cultură profesioniste. Deci cei de cultură trebu­iau să se autofinanțeze. Și atunci am dovedit că o formație redusă, cum e cvartetul, se poate autofinanța. Dar o orchestră care are 120 de persoane în componență nu se poate finanța în sti­lul acesta. După părerea mea, a fost o mare măgărie, dar nu aveai cu cine să vorbești, cu cine să discuți. Eu am mai fost director între ’84 și ’88, cînd mi-am dat demisia, ceea ce a fost un act de curaj. Între nebuniile mele am avut-o și pe asta.

Ce consecințe a avut de­ci­zia dumneavoastră de a demisiona?

Nesimțirea și lipsa de în­țe­le­gere a guvernanților de atunci, cei cu care veneam în contact, respectiv cu cei de la Co­mi­te­tul Municipal de Partid, cu nesimțiții de la Consiliul Cul­turii și Educației Socialiste de la București și așa mai departe. În do­­meniul culturii, pe vremea aceea, ve­nea și se ocupa de noi unul care fu­sese tractorist și ajunsese secretarul cu propaganda Comitetului Jude­țean de Partid. Atunci nu se pricepea nimeni la muzică, dar ei veneau să îți arate linia roșie a partidului. A­tunci m-am înfuriat și mi-am depus demisia. Pe urmă, cînd au venit revo­lu­ționarii, m-a strigat într-o zi prietenul meu, și de vînătoare și de viață, Doru Țicău, care avea o func­ție de conducere la Casa Pătrată și mi-a spus „vino pînă aici, ți-am găsit dosarul, urma să fii dat afară din partid”. I-am zis că nu mă interesează, s-a terminat, dar m-am lecuit de a face mai parte dintr-un partid pentru toată viața și asta a fost grozav. Nu fac par­te dintre cei care își aruncă carnetul de partid, i l-am arătat și fiului meu, era curios să vadă cum arăta. Dar asta m-a lecuit pentru vecie de a mai face parte dintr-un partid și bine am făcut. Partidul meu este acela al muzicienilor profesioniști adevărați.

Maestrul Sergiu Celi­bi­da­­che v-a spus să „treceți dincolo de note”. Ați reușit?

Întreabă-te de ce lumea e a­trasă și vine într-un număr atît de ma­re la concertele cvartetului „Vo­ces”. Păi, tocmai pentru că am trecut dincolo de note. A trece dincolo de no­te înseamnă o urcare spre transcen­den­ță, spre Dumnezeu, spre di­vi­nitate. Și o formă aleasă de mine per­sonal pentru a mulțumi bunului Dum­ne­zeu pentru talentul meu este scena. A­colo este altarul meu pe care îmi fac rugăciunea în fața publicului.

***

în patru voci

Pe scena Filarmonicii din Iași, Bujor Prelipcean la vioara I, Adrian Anania la vioara a II-a, Gheorghe Haag la violă și Dan Prelipcean la violoncel au susținut în 1973 primul concert al cvartetului „Voces”. Pr­o­gra­mul cuprindea creații ale lui Mo­zart, Haydn și Reger. Printre pro­fesorii din țară care i-au îndrumat pe cei patru absolvenți ai Con­ser­va­to­rului din Iași se numără și Wilhelm Georg Berger. Aceștia au ur­mat cursuri de măiestrie și în stră­i­n­­ătate, în țări ca Israel, Un­ga­ria, Ita­lia sau Germania.

La un an de la înființare, cvartetul a obținut premiul I la Concursul In­ternațional de Cvartete de Coar­de de la Colmarc, din Franța, o pri­mă astfel de distincție obținută pînă atunci de o formație de muzică de ca­meră din România. Au urmat a­poi, în 1976, medalia de argint și premiul al II-lea la Concursul Internațional de Cvartete de la Bourdeaux, iar în 1979, în urma cîștigării locului al II-lea la Con­cur­sul Internațional „Karl Klin­ger”, din Germania, membrii for­ma­ției au primit o bursă pentru doi ani, la Köln, pentru a studia alături de cvartetul „Amadeus”. Un an mai tîrziu, „Voces” devine ansamblu de stat și formație a Filarmonicii de Stat „Moldova” din Iași și în 1991 intră în rîndul formațiilor muzicale ale Societății Naționale de Ra­dio­di­fuziune din București, realizînd și înregistrări radio și de disc.

Din 1993 pînă în 1998, cvartetul a susținu anual master-cursuri, la invitația Academiei Muzicale din Cluj-Napoca, aceeași instituție care le-a acordat membrilor formației titlul de „Membri de Onoare”. Tot în 1998, cvartetul organizează timp de o săptămînă cursuri de interpre­tare pentru studenții Academiei de Mu­zică din Würzburg (Germa­nia), iar în luna aprilie a aceluiași an, are loc un concert aniversar pe scena „Wigmore Hall” din Londra, la care participă și Martin Lovett, violoncelistul cvartetului „Ama­de­us”. Acesta a participat și la Fes­ti­va­lul „Voces 25” de la Iași, care a săr­bătorit împlinirea unui sfert de se­col de activitate a cvartetului. La Bu­curești, Colegiul Criticilor Mu­zi­cali din România a acordat for­ma­ției Premiul „Magnum”.

Pe scena Ateneului Român, cvar­tetul a susținut, în 2001, un con­cert în cadrul Festivalului Inter­național de Muzică „George Enes­cu”, ediția a XV-a, interpretînd lucrări de Sabin Păutza, Sosta­ko­vici și Dvorak. În iarna anului ur­mă­tor, în 2002, membrii cvartetului sînt distinși cu Ordinul Na­țio­nal pentru Merit în grad de Ca­va­ler.

La împlinirea a trei decenii de la înființare, a fost organizat la A­te­ne­ul Român concertul „Voces la 30 de ani și invitații săi”, în colaborare cu cvartetul american „Fine Arts”. În program au fost cuprinse lucrări de Beethoven și F. Mendelssohn-Bartholdy. De-a lungul anilor, mem­brii cvartetului au interpretat pe scene din Salzburg, Berlin, Roma, Bar­ce­lona, Paris, Istanbul sau Torino, iar în repertoriu se regăsesc opere ale compozitorilor clasici, romantici, opusuri românești și universale.

Anul acesta, pe 9 aprilie, cvartetul „Voces” a sărbătorit 40 de ani de la înființare printr-un concert cameral extraordinar, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare din Iași.