Carol Iancu: Dacă astăzi România nu-mi este patrie, îmi este cel puțin o „matrie” care niciodată nu m-a părăsit

Profesorul de istorie contemporană de la Universitatea „Paul Valéry” din Montpellier, Carol Iancu, s-a obișnuit să le vorbească studenților despre întreaga lume dar și despre ce-a însemnat comunitatea evreiască de-a lungul schimbărilor ei. Distincțiile românești, precum cea de „Doctor Honoris Causa” al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, le poartă în suflet prin Franța, dar și cînd se întoarce acasă. Aici, Hârlăul, orașul mic din care-a plecat în 1963 spre Israel, înduioșează copilul care i se ascunde în priviri. Carol Iancu a revenit în vatra care i-a dăruit iubirea de limba română, de istorie și de propria cultură religioasă pentru a le oferi evreilor care mai sînt dar și cei care-au fost acolo o strîngere de mînă în scris. Cartea „Evreii din Hârlău. Istoria unei comunități”, lansată săptămîna trecută, pe 29 martie, la Muzeul Viei și Vinului din Hârlău, ajunge luni, 1 aprilie, la Iași și la București miercuri, 3 aprilie. De data aceasta nu ca să dezmintă „mituri”, ci pentru aducerea aminte a unei comunități a cărei istorii arde încă mocnit chiar dacă o mare parte din ea s-a risipit.

Ați trecut prin trei școli românești, la Hârlău, la Alba-Iulia și la Iași. Cum s-au născut ale­ge­ri­le acestea?

Sînt născut la Hârlau, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1946, deci am urmat cursurile Școlii Primare „Petru Rareș”, așa cum se numește acum și-apoi a trebu­it să învăț la Alba-Iulia. „A trebuit”, spun, pentru că nu am reușit să trec de exame­nul de admitere pentru liceu, n-am știut de ce. Și-atunci am plecat la Alba, unde mama avea o soră căsătorită cu un evreu din Transilvania; nu aveau copii și m-au luat la ei, am dat examenul de admitere acolo și-am rămas un an. Am plecat nu pentru că eram un elev slab, dar eram fiul unui evreu care, cu vreo 11 ani înainte, se înscrisese să plece în Israel. Atunci acest lucru era permis, dar era privit negativ. Tata a întrebat „de ce copilul meu n-a fost primit?” și i s-a spus „pentru că dumneavoastră nu sînteți patriot”. Ce însemna asta? „Păi dumneavoastră acum 10 – 11 ani v-ați înscris ca să plecați și fiul dumneavoastră ocupă locul unui român acum.” Și tata, un om simplu, orfan din Primul Război Mondial, a spus că, dacă așa stau lucrurile, ar trebui să ne lase să plecăm, nu? Evident, la această întrebare n-a mai primit răspuns. A fost norocul meu că am avut pe cineva la Alba-Iulia, m-am dus fără să spun din ce cauză am ajuns acolo. Am făcut clasa a IX-a acolo și vă spun că a fost pentru mine o des­chi­dere grozavă. Am terminat însă liceul în Hârlău, pînă în clasa a XI-a, ultima pe vremea aceea. Dar în școala de acolo nu se putea susține un examen de Ba­ca­la­ureat, pentru „Diploma de maturitate”, cum se numea atunci. Și-am venit la Iași la Liceul „Costache Negruzzi”. Într-o zi după aceea a venit aprobarea pentru Israel și-am aflat că într-o săptămînă trebuia să plecăm. Trebuia cedată casa pă­rin­tească regimului comunist, văruită, a­ran­jată, la cheie, cum se spune. Și am plecat, ca foarte mulți evrei, de-atunci, mi-am continuat studiile la Universitatea Ebrai­că din Ierusalim, pe care le-am terminat bine, deși nu cunoșteam ebraica atunci cînd am plecat. Poate doar cîteva noțiuni. Sincer, obținerea diplomei de master cu „magna cum laude” a fost, pentru părinții mei, de exemplu, un lucru mare. Mama făcuse patru clase, și ea orfană de război. Bunicul din partea ei, Herșcu Moscovici, este un erou de la Mărășești.

Ați simțit, fiind și-atît de tînăr, că fiecare loc în care-ați învățat a avut o altă putere asupra dumneavoastră?

E o întrebare importantă. Aș pu­tea spune, în primul rînd, gîndindu-mă re­­trospectiv, că bazele pe care le-am pri­mit la Hârlău mi-au permis să ajung profesor universitar în Franța, să scriu tot ce-am scris. Datorez totul orașului acela. Acolo am obținut două comori. Prima e cea evreiască, dată de părinți, care vorbeau acasă în limba idiș și de la care am asimilat religia și cultura evreiască, deși nu la nivelul cel mai înalt. În iudaism, ca în catolicism, există o confirmare la vîrsta de 13 ani, vîrstă la care un băiat evreu trebuie să știe să citească în ebraică un paragraf din „Torah”, care este „Pen­tateuhul”, o parte din „Biblia” creștină. Avem un învățător, îl numeam moș Aaron, care ne învăța. Iar în liceu am avut dascăli foarte bine pregătiți, cu personalități atît de diferite din care aveam ce culege. Păstrez aproape o venerație doamnei Hilda Dumitrescu, o femeie de origine germană din Bucovina care ne învăța pe noi, copii de evrei români, li­po­veni, țigani și germani (erau cîteva fa­mi­lii de nemți la Hârlău, cu domiciliu for­țat după război), limba română. Mi-au plăcut trei materii, româna, franceza și istoria și de ele s-a legat toată viața mea. La istorie aveam o profesoară care ne obliga să în­vățăm datele pe de rost. Pe domnișoara care ne preda franceză o iubeau copiii, prin ea ni s-a deschis o fereastră spre cultura occidentală. Asta era cea de-a doua comoară, cultura română și franceză de­prinsă în școală. L-am avut și pe profesorul de română și latină Vasile Tătaru, iar el iubea foarte mult teatrul și a organizat tot felul de piese în care și eu am jucat cînd eram copil. El era la originea unei neobișnuite mișcări culturale pentru perioada respectivă, cînd aveam un singur cinematograf în Hârlău, „Lumina”.

La Alba-Iulia am văzut copii care vorbeau maghiara, germana, sîrba; era o altă disciplină, o altă mentalitate. Ca ni­vel social și economic, Transilvania era mai sus decît tîrgușoarele din Moldova, deci am avut ocazia să cresc frumos. M-a marcat școala de acolo așa cum a făcut-o și orașul Iași. Tata avea un frate aici și, cum mie îmi plăcea mult teatrul, veneam la spectacolele de la Teatrul Național și de la Teatrul Evreiesc de Stat, care mai funcționa încă. Cînd am plecat în Israel, deja era cu totul altceva. A trebuit să asimilez foarte repede ebraica, am stat într-un kibbutz, o comunitate colectivistă în care învățai limba jumătate de zi și mun­ceai în cealaltă.

Copilăria noastră, a celor născuți imediat după război, a fost atinsă de o traumă

Iubeați, totuși, foarte mult româna. Se putea vorbi de o dragoste mai mare decît pentru ebraică?

Aș spune că am două limbi ma­terne. Mama îmi vorbea în idiș și tot îmi spunea că asta e limba mea, a noastră, dar tata o ruga întotdeauna pe mama să vorbească în română, pentru că el suferise din cauza acelui accent ușor de idiș în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Eu am învățat limba română așa cum trebuie și nu mi-am schimbat nici numele. Copiii și soția, care nu s-au născut în Ro­mânia, vorbesc limba română. Dragos­tea asta eu am primit-o la Hârlău și am păs­trat-o prin citire. Chiar în Israel existau multe biblioteci cu cărți în limba română care mi se lipeau de degete. Îmi plăceau enorm, nu m-am deconectat de realitățile literare ale țării în care m-am născut. Bazele, alfabetul și puține rudimente de ebraică le-am prins cu moș Aaron, tîmplar de meserie dar bun învățător. Imediat după război, școala evreiască de la Hârlău s-a închis, dar atunci era tolerat să înveți în continuare ebraică. Am prins repede limba, acum public în ebraică și vorbesc, cînd am ocazia, în idiș.

Spuneați la un moment dat, într-un interviu, că ați copilărit cu poveștile celor care au supraviețuit războiului. Cum răzbăteau ele în conș­ti­ința unui copil care nu trecuse, propriu-zis, prin ele?

Nu, dar am trecut prin trauma lor. Vin dintr-o familie care a pătimit direct în timpul războiului. În timpul pri­mului, bunicii au murit pentru România, deși ei s-au dus la luptă ca „străini ne­su­puși unei protecții”, asta era formula Cons­tituției în 1879. Majoritatea evreilor din Hârlău nu au fost evacuați, din fericire, e singura localitate în care s-a în­tîm­plat așa. Dar o parte dintre ei au fost tri­miși în Transnistria. Eu nu am suferit per­sonal, dar războiul a rămas întotdeauna în conștiința supraviețuitorilor, iar plecarea masivă a evreilor din Hârlău și întreaga Românie care a urmat s-a datorat conse­cin­țelor războiului, regimul comunist li­chi­dînd proprietatea privată și micile meș­teșuguri în condițiile în care majorita­tea evreilor erau meșteșugari sau comer­cianți și nu mai aveau ce face. Și-a mai fost acest pol excepțional de atracție, re­nașterea Israelului. Într-adevăr, copilăria mea a fost marcată de povestirile mamei, care lucra la Bucecea și a trebuit în cîteva ore să părăsească orașul înaintea atacului Uniunii Societice. România de-atunci intrase în război de partea Germaniei naziste pentru a recupera Basarabia și Bucovina, deci efectiv am trăit în poves­tea plecării lor. Copilăria noastră, a celor născuți imediat după război, a fost atinsă de o traumă care s-a menținut printr-o anu­mită atmosferă, dacă nu prin povești.

Exista, încă, o neliniște?

Comunismul a adus acea nesi­gu­ranță. La un moment dat au existat per­secuții, puteai să fii arestat în orice clipă. Înainte de război evreii erau acuzați de-a fi comuniști, în timpul războiului de-a fi evrei și după război de-a fi sioniști. S-a stîrnit acea luptă grozavă contra sionismului, deci nu erau așezate apele.

Cînd ați plecat, la 17 ani, în Isra­el, ați simțit că era prea tîrziu, poate chiar prea devreme pentru acest pas?

Pentru această dezrădăcinare, chiar. Ca atîtea alte persoane care au plecat din România natală, eu am rămas întotdeauna atașat și spun mereu că dacă astăzi România nu-mi este patrie, îmi este cel puțin o „matrie” care niciodată nu m-a părăsit. Ea rămîne țara copilăriei, a tot ce-a fost pînă la 17 ani, dar cînd ești tînăr trebuie să te zbați să supraviețuiești. Așa că m-am adaptat, m-am „ajustat” la societatea nouă, cea israeliană și-apoi cea franceză, fără să uit de unde veneam.

Ce-ați luat atunci de-acasă, din Hârlău?

Cîteva nimicuri. Material vorbind, cîteva nimicuri! Cred că erau 15 – 20 de kilograme de mărunțișuri. La momentul acela ni s-a interzis să luăm și anumite fotografii, în afară de „Diploma de maturitate”, care era permisă. Ulterior lucrurile s-au mai liberalizat puțin, dar noi n-am putut lua, sufletește, decît amin­tiri. Am ajuns în Israel cu familia fără nimic. Trebuia să începem totul de la ze­ro, cu părinți în vîrstă. Totuși, ei au mai putut lucra, s-au integrat, s-au adaptat și asta e o istorie a unei identități care s-a afirmat în Țara Israelului, deși cei plecați din România au rămas foarte strîns legați de pămîntul românesc. Atît de tare încît nu doar că s-au întors și se întorc aici, dar chiar și-a doua generație născută acolo, în Israel, încă vorbește limba română.

Faptul că nu ați avut dreptul decît la acele cîteva „kilograme de ni­mi­curi” era maniera statului de a condamna alegerea plecării?

Aveți dreptate, era o chestiune de umilire, nu doar de îngrădire. Acești evrei care plecau trebuiau să fie, astfel, stigmatizați. Să li se spună „oricum n-a­vem nevoie de voi, deci nu meritați să luați ceva din România”. Imaginați-vă cum ar fi să-i întrebăm asta pe politrucii de-atunci, cei care-au impus această limită.

Singurul loc în care casa mea a rămas în „istorie” este o copertă de carte

Acolo unde-ați ajuns, în kibbutzul din Israel, spuneați cîndva că ați cunoscut „viața reală”.

Da, era prima dată cînd lucram, cînd simțeam munca fizică pe propriile palme. Aici eram elev, eram un copil al familiei. Acolo mi-am asumat totul și m-am asumat pe mine însumi. Mă duceam la tot felul de munci agricole, la plantat ba­na­nieri, la culesul portocalelor, la îngriji­rea animalelor. Era o necesitate, pentru că nu aveam bani, trebuia să-mi plătesc școala, era ocazia care mi se oferea să muncesc pentru mine. Am primit, ulterior, o bursa de la universitatea din Ierusalim, dar aceasta acoperea cu greu taxele. Am lucrat ca paznic noaptea sau la bibliotecă, într-o legătorie de cărți, lucruri care mi-au permis, pînă la urmă, să studiez. Cel mai mult mi-a plăcut la legătoria de cărți, pentru că eram aproape de ele. Dar și cînd eram paznic, noaptea, îmi permi­team să citesc, „mîncam cărțile” cu acea dra­gos­te inculcată de profesorii din Hârlău.

Cum era Israelul de-atunci?

Israelul făcea ceva ciudat în sufletul celor care emigrau acolo. Era o societate cosmopolită în care, atunci cînd ajungeai, ca evreu, acolo, deveneai ro­mân. Era un loc deschis, cultural și uman, în care nu se mai vorbea în șoaptă. Din păcate majoritatea țărilor arabe nu admit dreptul Israelului de-a exista și asta e o altă problematică. Această țară a devenit evreul națiunilor. A fost stigmatizat și există și acum o încercare de a deligitima dreptul evreilor de a avea o țară. Atunci, însă, era un loc al reclădirii, în care totuși nu-ți puteai pierde rădăcinile. Acolo nu te întrebai ce ți se dă, ci mai degrabă ce poți face tu.

Cînd v-ați întors în România după revoluție, aveați anumite aș­tep­tări de la pămîntul care vă fusese casă?

În primul rînd am fost frapat cînd am văzut, din Franța, la televizor, imaginile revoltei care-au schimbat re­gi­mul. Cînd am putut veni prima dată, prin 1991, m-a surprins suflul libertății de-aici. N-am avut ocazia să ajung chiar la Hârlău atunci, dar am fost la București, unde, între timp, începuseră să fie traduse cărțile mele. Apoi am fost invitat „aca­să”, cum s-ar spune și am fost numit ce­tă­țean de onoare al orașului Hârlău. Deci, să ne uităm în urmă. Cum am plecat într-o săptămînă, strîngînd totul în fugă și cum m-am întors. Am vrut, sigur, să-mi re­gă­sesc locul natal, însă Hârlăul trecuse și el prin sistematizarea urbanistică, iar casa noastră a dispărut, s-au făcut blocuri. Dar au rămas două cimitire și-o superbă sinagogă ca amintire, ca patrimoniu real al fostei comunități a evreilor din Hârlău. Acum mai sînt puțini, cinci – zece oa­meni. Singurul loc în care casa mea a rămas în „istoria” este coperta acestei cărți (n.r.: „Evreii din Hârlău. Istoria unei comunități”), pe care stă pictura profesorului Bogdan Bîrzu, care-a ilustrat un crîmpei din oraș așa cum era înainte de sistematizare. El era singurul care avea curajul să picteze casele evreilor într-o perioadă în care secera și ciocanul stăteau pe toate pînzele.

V-a dezamăgit cu ceva Ro­mâ­nia la întoarcere?

N-aș putea să spun în mod absolut dacă da sau nu. Perioada de tranziție a durat și durează cam mult timp deci, din punctul acesta de vedere, aș putea spune că există o oarecare decepție, dar am fost marcat de noua generație care s-a ridicat, care s-a pus la lucru atît aici cît și în Occident. Cît despre Hârlău, pentru mine nu mai este cel de altădată. Oamenii s-au schimbat, orașul e altul. În afară de cimitire și sinagogă, dar și de cîțiva oameni pe care i-am recunoscut și acum, totul e altfel. Am fost mișcat de fap­tul că, la lansarea acestui volum, ma­joritatea nu mă cunoșteau dar au venit și-au luat cartea. Asta îmi spune că există încă o legătură nu doar între evrei ci și între ei și creștini, care a rămas timp de aproape trei secole.

Au supraviețuit un timp mituri pornite dintr-un învățămînt religios al disprețului

Nu se sting tradițiile evreiești acolo?

Practic nu mai există nimic, o singură dată pe an, cu ocazia sărbătorilor de an nou evreiesc, în toamnă, vine un domn originar din Hârlău care locuiește la București și se deschide sinagoga, însă nu mai există rugăciunea din fiecare zi, ci doar pentru anul nou și Yom Kippur. Viață religioasă evreiască nu mai există, e de spus. Înainte de război erau șase sinagogi acolo, trăiau personalități importan­te, cum era jurnalistul Horia Carp sau dramaturgul Mihail Davidoglu. Eu aveam o datorie a istoriei și a memoriei să scriu această carte. Poate este și ceva irațional în toate astea, poate și-o nostalgie pe fondul copilăriei, dar eu am primit aici niște lecții unice. E interesant să spui că cea care te-a învățat atît de frumoasa limbă română era o nemțoaică din Bucovina. Era și-o armonie, îmi amintesc, între co­piii de evrei și cei creștini. Mergeam la toa­te sărbătorile lor și ei la ale noastre. Lucruri care s-au stins odată cu emigra­rea în Israel.

Vi s-a povestit cum arăta antisemitismul cînd erați copil. Ați fost vreodată lovit direct de vreo prejudecată de-acest fel?

Prejudecăți au fost întotdeauna, mai puternice, mai în joacă. Eu n-am simțit antisemitismul decît prin cazul ace­la de persecuție, l-aș numi, cînd n-am putut merge la liceul din Hârlău. Atunci mi-a fost adresat mie personal. Era un antisemitism mascat, dar viu. Însă prie­te­nii mei cei mai buni, înainte să plecăm, erau și evrei și creștini. Gheorghiță de la Zagavia era unul din ei, el m-a învățat să bat toaca la Biserica „Sf. Gheorghe”. Știam toate sărbătorile, mergeam la colindat cu copiii creștini. Însă, dacă e să nu facem o istorie apologetică, o să spun că a fost un moment în care am cunoscut un soi de anti-iudaism. Cred că aveam opt ani. De sărbătoarea de Paște, evreii mă­nîn­că pîine nedospită, matzah și prietenul meu, Ghe­orghiță, cînd i-am servit o felie de pască, m-a întrebat „Carolică, nu are sînge înăuntru?”. M-am speriat, am luat pasca și-am mușcat, ca să-i arăt că nu-i așa. Dar de ce să mă întrebe asemenea lucru? Din cauza unui mit.

Una din primele cărți pe care le-am publicat în Franța, despre emanciparea evreilor din România, are pe copertă un săculeț brodat de mama în care se punea matzah. Pentru că atunci m-am dus la mama și-am întrebat-o, în idiș, pentru că numai așa vorbeam cu ea, „ce înseamnă asta?”. Și ea mi-a spus că ei cred că pentru Paște evreii aveau nevoie de sînge. Vă dați seama ce chestiune medievală, ce mit care a supraviețuit! Imediat în anul de după cel de-Al Doilea război Mondial subzista această prejudecată pornită din­tr-un învățămînt religios al disprețului. De asta am scris acea carte despre „Mi­tu­rile fondatoare ale antisemitismului”. În religia catolică, după cel de-Al Doilea Război Mondial încă exista un fel de ju­ră­mînt, de rugăciune specială care se pu­neam „Pro perfidis iudaeis” care s-ar traduce drept „Pentru evreii necreduli” sau „increduli”, dar în franceză și în alte limbi nu s-a tradus așa, ci „Pentru evreii perfizi”. Cînd îi spui unui copil catolic că se roagă pentru evreii perfizi, ce poate el să creadă? E o frază simplă care perpe­tu­ează un anti-iudaism religios. Iar acesta trebuia transformat într-o educație a sti­mei.

Ați menționat cartea „Mi­tu­ri­le fondatoare ale antisemitismului”, un volum care luptă, cumva, cu toate aceste prejudecăți. Ați văzut-o ca pe un răspuns la un anumit atac?

Da! În primul rînd am văzut-o ca pe un răspuns al unui negaționist francez care a scris „Miturile fondatoare ale politicii israeliene”, Roger Garaudy. Mi-a permis să revăd toată istoria celei mai vechi uri. Dar n-am vrut să fac o istorie nouă, ci să arăt cum se reciclează aces­te mituri. Evreii sînt acuzați că vor să cu­cerească lumea. În Evul Mediu erau acuzați că otrăveau fîntînile. Chestiunea sîngelui ritualic la fel, o absurditate. Un alt mit ar fi că evreii ar inocula sindromul HIV. Din păcate se dau multe explicații, dar există și o parte irațională în toată povestea asta. Acum există un antise­mi­tism fără evrei. Este cazul Poloniei. Cum ne putem explica faptul că, într-o țară în care nu mai sînt evrei, s-au menținut aceleași idei, aceleași imagini, aceeași realitate a evreului crescută din dispreț? Ar tre­bui încurajată prezentarea într-o lu­mi­nă spălată de prejudecăți a acestei culturi.

Regret că aici s-a încetățenit cuvîntul „Holocaust”

Medicul rus, Leo Pinsker, spunea că „iudeofobia este o psihoză”. Românii mai suferă de această boală?

Leo Pinsker a dat un răspuns de medic, într-adevăr, într-o grozavă formulă. Iudeofobia este o boală ereditară, contagioasă și incurabilă, asta spunea el. Credea că evreii nu trebuie să mai aștepte emanciparea, ci să și-o construiască singuri, prin regăsirea statului lor propriu. Fără îndoială sînt români care au rămas cu idei preconcepute, deci România ca atare nu este antisemită dar sînt încă antisemiți în România. Necunoașterea dă naș­tere la prejudecăți. Cei care au aceste idei nu-i cunosc pe evrei. „Rasismul”, să-l nu­mim așa, este frica de celălalt, momentul în care arunci pe el propriile angoase. În anumite medii cred că încă există un anti-iudaism de esență religioasă. Poate nu al tinerilor. Eu acum sînt spectator, nu pot decît să constat. Și eu văd că studenții se interesează de istoria poporului evreu, observ că există masterate pentru do­bîn­di­rea acestor cunoștințe. Nu există universitate europeană mare care să nu aibă o catedră de studii iudaice și ebraice. Doar că s-a început foarte tîrziu, primele catedre au apărut în Statele Unite ale Americii abia după Primul Război Mondial. Cursurile pe care le țin în România îmi spun că există un interes pentru cultura evreiască mai mult ca niciodată. M-aș bucura ca în România majoritatea profesorilor de istorie să poată ține și un curs de istorie a evreilor din România. Aici lucrurile sînt mai re­cente, aici această istorie a fost pînă nu demult un tabu, cine să se ocupe de asta? Noi eram tolerați, dar nu exista o școală deschisă, abia după 1989 au început încet lucrurile să miște, să se constate ce s-a întîmplat, ce-a însemnat Shoahul (n.r.: Holocaustul).

Preferați să folosiți acest termen, deși e considerat un barbarism, lingvistic vorbind.

Chiar dacă este un barbarism, îl prefer pentru că fenomenul nimicirii sistematice a poporului evreu în Europa este unul unic. După concepția naziștilor, trebuiau eliminați toți cei care s-au născut într-un pat și nu în altul. Au fost și alte masacre în istoria războaielor, dar Shoahul este unic, spune că trebuie să mori pentru că te-ai născut. Și e singurul cuvînt adaptat într-adevăr să spună asta. „Holocaust” are sens de ardere de tot a unei victime. Iar dacă spunem genocid trebuie să adăugăm și o lămurire. Ge­no­ci­dul cui? Al armenilor, al indienilor, al po­poa­relor africane și așa mai departe. Dar cînd ai spus Shoah, care înseamnă „cataclism” în ebraică, ai spus povestea e­vre­i­l­or. În limba franceză se utilizează numai acesta. Regret că aici nu s-a încetățenit acest cuvînt.

Ați scris despre un „Shoah neterminat în România”.

Pentru că așa și este! Datorită rabinului Alexandru Șafran, căruia îi este dedicată acea carte, el nu s-a în­che­iat. Aproape jumătate din populația evre­ias­că românească a supraviețuit pentru că au existat oameni care să lupte pentru asta. Un rol important în nedeportarea evreilor în lagărele din Polonia l-au jucat șef-rabinul Alexandru Șafran și Wi­lhelm Filderman, președintele Federației Co­mu­nităților Evreiești din România. Cealaltă jumătate a fost nimicită, dar di­fe­rența între Shoahul românesc și cel din Ungaria, de exemplu, este următoarea: În Ungaria evreii au rămas în viață pînă la sfîrșitul războiului și după acesta, la nici șase săptămîni, peste 135.000 de evrei, printre care toți cei din Transilvania de Nord, au sfîrșit la Auschwitz. În Ro­mâ­nia masacrele au început mai devreme și s-au încheiat mai devreme.

A existat și un Shoah su­fle­tesc, totusi, pentru cealaltă jumătate, a supraviețuitorilor.

Faptul că n-au fost persecutați sau executați nu înseamnă că n-au suferit. Chiar părintele meu a fost trimis peste trei ani într-o carieră de piatră în Ba­sa­rabia și-apoi în Dobrogea. S-a impus Steaua Galbenă (n.r.: Steaua lui David) care nu s-a aplicat la București, dar în Moldova de Nord a existat. Evreii au fost exfoliați de bunuri, înfometați. Deci trauma a funcționat ca un Shoah de altă natură, pe care ei l-au depășit, totuși. Au luptat, au reconstruit. Și prima condiție era de a supraviețui „coûte que coûte” (n.r.: „cu orice cost”).

Ceea ce faceți acum, ca is­to­ric și profesor, se manifestă ca o datorie personală?

Tot ce-am scris despre evreii din România era o necesitate științifică. În Franța eram unul din puținii evrei care se ocupau cu asta, pentru că era considerată o chestiune minoră. Pentru mine a fost și-o formă de recunoștință. Am avut ocazia și toate metodele să învăț în străinătate, în Israel și în Franța, fără să am, însă, dreptul la arhivele românești multă vreme. Le-am folosit pe cele de-acolo și nu sînt puține, e de știut. Istoria evreilor nu e un lung șir de plîngeri, asta e foarte important. Există o particularitate, într-adevăr, dramatică, însă nu e toată povestea lor pe aceste pămînturi. Omagiul meu pentru evreii de aici, din România, ține de o afecțiune aparte. Sper, în primul rînd, să pot face ceva pentru restaurarea sinagogii din Hârlău. S-a semnat decizia că se pot începe lucrările la acest frumos lăcaș de cult. Bineînțeles, de vreme ce comunitatea s-a risipit, sinagoga va intra într-un circuit patrimonial religios, va fi muzeu. Eu de fiecare dată cînd mă întorc, mă duc să mă rog acolo unde se odihnește familia mea, la Hârlău. E un gest ritualic, al meu, pentru că sînt și eu un evreu hârlăuan, chiar dacă nu mai trăiesc aici, unde Sadoveanu spunea că „nu s-a întîmplat nimic”, dar unde totuși lucruri minunate s-au întîmplat.

Anca TOMA