Cristian Fulaș: Sînt foarte atent să nu devin cumva scriitorii pe care-i traduc

Cristian Fulaș este traducător și se luptă, atunci cînd scrie, cu partea aceasta din el – o formă de „schizofrenie”, așa cum o numește, pe care nu vrea s-o lase să-i afecteze autenticitate scriiturii. În 2016 a publicat prima sa carte, „Fîșii de rușine” și de atunci a tot continuat să scrie, încercînd să schimbe unghiul de abordare de la o carte la alta. Atunci cînd își caută cuvintele rîde pentru a umple tăcerea, iar la întrebări caută să răspundă cît mai pe scurt, să nu se piardă în detalii. La Iași a ajuns pe 23 mai, pentru a participa la o dezbatere alături de elevii Clubului de lectură „Alecart” și analizînd împreună sub lupă romanele sale „Fîșii de rușine” și „După plîns”.

„Am visat întotdeauna să fiu poet”, este ceea ce spuneați la un moment dat într-un interviu. Care este modul în care definiți poezia?

E textul ăla care se scrie singur, fără să-l muncești. Cred că aceea e poezia, cînd reușești să scrii fără să mai construiești, scrii dintr-odată și e cu atît mai frumos; numai că mie nu-mi iese.

Pe unii dintre marii scriitori români, precum Barbu sau Eliade, dependența i-a ajutat în procesul scrierii. Dumneavoastră ați fost dependent de alcool, v-a făcut această experiență să începeți să scrieți?

N-am scris niciodată beat. Niciodată. Niciun rînd. Nu văd legătura. Ce-au văzut ceilalți e problema lor, dar eu n-o văd. Eu trebuie să scriu treaz, sînt un raționalist în felul meu. Nu am teorii ale extazului, nu am teorii ale dicteului. Toată teoria asta a drogului mie-mi scapă. Nu e deloc un lucru bun, iar cei care spun că ar fi, n-au ajuns unde trebuie, nu s-au făcut praf, undeva le-a dat cu eroare toată prăbușirea. N-au căzut destul să vadă cum e și atunci sînt foarte fericiți să descrie o stare paradisiacă pe care au trăit-o. Îmi pare rău, eu n-am trecut pe-acolo.

Spuneați despre cele două romane, „Fîșii de rușine” și „După plîns”, că ar cuprinde o poveste care nu suporta să fie scrisă în versuri. Cum știți care e forma în care pot fi transpuse anumite lucruri?

Dacă s-ar fi putut scrie dintr-odată, poate că reușeam să fac o carte ca la Edmond Jabès, o „Carte a întrebărilor”. Încet, încet am realizat că devine o muncă să le scriu și atunci mi-am dat seama că nu mai e nimic poetic în treaba asta, în a construi. Era proză pură din păcate pentru proiectul meu poetic care a decedat în fașă, dar nu-mi pare rău de nimic.

Există în cărți pasaje mai poetice, cu o doză de lirism a lor. Ați avut momente în care a fost foarte fluid textul și a curs de la sine și momente în care v-ați poticnit?

Poticneala asta nu vine la nivelul scrisului, ci vine întodeauna la nivelul construcției. Nu e vorba că nu putem scrie foarte cursiv, e vorba de faptul că proza nu prea merge nemuncită. Pînă nu lucrezi fiecare detaliu și nu ești sigur că fiecare cauză are un efect cît de cît plauzibil și totul se învîrte acolo într-un cerc, nu prea merge să scrii proză.

Eu am lucrat pe hexametrii textului, se pot număra silabele. Chiar există pasaje scrise în hexametri, dar scrise sub formă de proză. Nu era foarte mare muncă să fac capitole întregi în hexametri, să mă joc, doar că am zis că ar fi prea mult să duc jocul pînă acolo încît să scriu o nouă epopee. Cu ce rost?

Ați publicat două romane și plănuiți un al treilea, încheiere a trilogiei. Ați știut de la început că va fi o trilogie?

Partea tristă e că știam. Asta e cel mai trist, că știam și m-am oprit, iar acum fac cu totul altceva. Aceste două volume vor căpăta o continuare probabil peste cinci ani, în niciun caz acum. Acum scriu un roman cu totul și cu totul diferit de ce-a fost pînă aici și încerc să mă reconfigurez, așa, ca un calculator, ca și cum ai instala un sistem Mac pe un Windows. În esență, să trec de la un semi-biografist, la un scriitor realist, la persoana a III-a, cumințel, fără ieșiri lirice, fără explozii din astea de inteligență gravă cum ar fi poezia.

În viața reală sînt cu totul alt om față de cel din scris, nu semăn deloc cu scriitorul

„Mă retrag în cameră, nu mai am de spus nimic nimănui și vreau pur și simplu să tac” este fraza cu care se încheie prima carte, „Fîșii de rușine”. Cum se manifestă tăcerea literară?

Tăcerea e cînd spui cel mai mult în literatură. Are Wittgenstein o vorbă pe care n-o știe mai nimeni. „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”, zice el în „Tratatul logico-filosofic”. Nu prea știm lecția asta, din păcate. Ajungi, la un moment dat, să trebuiască să taci. Și „Fîșii de rușine” și „După plîns” conțin două limite uriașe. Una dintre ele e violența, care nu apare mai nicăieri, dar care e acolo oricît am vrea noi s-o evităm, și a doua e limbajul, oricît ar părea de ciudat. Nu vreau să cad în vulgaritate și atunci astea-s limitele pe care le-am impus eu cărții. Despre asta tac, despre violența nespusă din viața dependentului și despre limbajul ăla de stradă pe care eu nu vreau să-l folosesc, deși îl știu pentru că am trăit acolo – dar nu vreau să pun asta în literatură. N-am scris violent niciodată, nu-mi stă în fire.

În viața reală sînt cu totul alt om față de cel din scris, nu semăn deloc cu scriitorul, ceea ce e cel mai fericit lucru. Încerc să nu fiu eu deloc. Scrisul e partea mea mai estetică, mai fluidă, mai ascunsă de restul lumii pentru că n-ai ce face cu ea în viața reală. Ce faci cu estetica în ziua de azi?

În același volum ați inserat pasaje întregi din scrierile personajului principal. De la ce a pornit această scriere în interiorul scrierii?

La un moment dat viața asta trebuie să se scrie pe ceva, iar cînd l-am citit pe personaj nu prea avea pe ce să se sprijine, stătea în gol, imponderabil, n-avea gravitație, plutea. Scrisul ăsta – care e și el antigravitațional în felul lui – măcar îl leagă de ceva, măcar obții o structură a două opuse: omul și scrisul. Dacă nu aveam opusele astea complementare cu paradoxul structuralist, parcă nu aveam ce construi. E adevărat, e frumos să scrii despre nimic, s-a făcut o teorie întreagă, avem o literatură a nimicului, o ființare a nimicului la Heidegger. Cînd sîntem în proză ar trebui totuși s-o legăm de ceva care să-i dea, dacă nu realitate, măcar o doză de substanță.

Deci acest detaliu a fost definitoriu pentru personajul construit.

E tot ce am vrut să povestesc. Sînt foarte multe limite, dincolo de tăcere și violență, pe care eu le-am pus. E o carte cenzurată. Ambele cărți sînt foarte cenzurate pentru că am scos aproape toată experiența mea din ele.

Cei care o citesc o consideră a fi autobiografică.

Nu e, autobiografia mea e un lucru mult mai urît pe care nu o să-l scriu niciodată. Există o limită foarte subțire în tematica asta a dependenței. E limita la care ajungi să-ți plîngi de milă și nu e mare lucru să ajungi acolo. Eu asta încerc să evit. În trilogia asta am încercat să creez un mecanism prin care personajul să facă față, să nu cadă în plînsul ăla de milă care mie-mi repugnă. Eu cred într-o lume în care fiecare își duce crucea și păcatele cum poate el, iar dacă moare e treaba lui, nu l-a omorît nimeni. Asta e filosofia mea.

Spuneați despre personajul construit că nu e un ratat, că e un mort care își spune povestea. Care e relația dumneavoastră, ca autor, cu personajul creat?

Asta e situația unui dependent care nu e încă în iluzia drogului bun. El din punct de vedere social, cel puțin, a murit. Asta distruge drogul în cea mai mare măsură, viața socială, te distruge la nivel de relații cu ceilalți și ajungi într-un loc în care ești ca și mort pentru că nu mai contezi pentru ceilalți, nu mai ești nici măcar o povară. Ajungi atît de jos, ajungi ca politica românească – nu mai ai unde să cazi. De oriunde o luăm de-acum, o luăm în sus. Așa e și cu dependentul.

Nu sînt atît de viclean încît să fi avut rațiunea de a crea ceva nou

Ați ales să nu-i dați personajului un nume, spunînd că ați făcut asta pentru a-l transforma într-un personaj colectiv, în care s-ar putea regăsi mai multe persoane. Pare însă, din cauză că e unul dintre puținele personaje fără nume din romane, că este mai degrabă un element care îl diferențiază.

Inițial am plecat din personajul ăsta colectiv și după aceea m-a izbit și pe mine povestea asta pentru că, în fond, personaje fără nume chiar dacă sînt, sînt foarte puține și sînt secundare. Un personaj care să țină un solilocviu de 500 de pagini n-am mai întîlnit și eu. „În lipsa numelui sînt toate numele”, spunea un poet. Nu știu, poate a fost șansă aici; hai s-o numim șansă. Nu sînt atît de viclean încît să fi avut rațiunea de a crea ceva nou. Noutatea aduce cu ea o viclenie, un calcul, o relație de excludere logică. Ca să ajungi la ceva nou trebuie să dai deoparte tot ce a fost vechi, sau măcar să incluzi. Nu mă cred în stare de așa ceva. Nu cred că am stat eu, cînd m-am apucat să scriu „Fîșii de rușine” acum mulți ani, să calculez ce era în toate romanele; nu prea-mi stă în caracter. Încerc mai mult să merg înainte și să rămîn în coeziunea textului decît să-l leg de alte scrieri.

Spuneați că pentru volumul „Cei frumoși și cei buni” ați premeditat o schimbare de ton față de primele două cărți publicate. De ce ați simțit că trebui să schimbați modul de adresare?

Nu prea îmi place ideea de a rămîne în același loc în literatură. Eu sînt tot timpul, și ca lector, în căutare de ceva nou. Nu prea cred în lucrurile care rămîn la fel. Mi se pare că despre asta e cultura, despre a aduce ceva nou, nu despre a repeta stilistic la infinit. Atunci, bineînțeles că trebuia să-mi acord și mie aceeași critică, să mi-o fac cadou. Așa a apărut ideea asta de a scrie niște nuvele. Sînt diferite între ele, sînt diferite și ca voci tocmai pentru a-mi aduce mie, în primul rînd, ceva nou. Nu știu alții cum percep literatura mea pentru că, sincer, nu sînt în percepția celuilalt. Eu m-am simțit bine încercînd ceva nou.

Ce v-a adus proza scurtă față de roman?

Orice mi s-ar spune și oricîte teorii mi s-ar pune claie peste grămadă în față, cred că, în fond scriitura e cam aceeași. Scriitura e un mecanism al voinței, nu e chiar creația aia din nimic, ex nihilo poezia. Cînd scrii proză construiești. O proză scurtă e un roman prescurtat; are cap, are coadă. Important e cum îți folosești tu mijloacele pentru a comprima o poveste, pentru a nu te duce de-a berbeleacul și a o face cît un roman. Nu văd diferențe, rigoarea trebuie să rămînă aceeași. Obiectivitatea aia care e esențială la orice scriitor trebuie să rămînă în picioare, dacă te lași furat de text, știi ce urmează.

Viața politică a României nu poate fi alta, indiferent de cine ne conduce

Ați spus de mai multe ori că nu vreți să legați lumea romanului de lumea exterioară prin relaționare cu politicul. De ce vă feriți de această legătură?

Cel mai tare pe lumea asta mă tem de un singur lucru: mie nu mi-e frică de moarte, cît mi-e frică de ridicol! Ridicolul ăsta vine cînd ești prea implicat, cînd pui pasiune în ceva ce e aici cu noi, e prezent. Nu pot să spun că nu mă pricep la politica contemporană. Și eu citesc știrile ca toată lumea, știu în ce rahat ne scăldăm cu toții, dar încerc să-l evit pentru că mi se pare că eu trebuie să rămîn acolo, în literatură, și să-i las pe alții să fie militanți, e pasul meu în spate. Nu-mi scapă că astăzi, dacă ești implicat și dacă ești militant politic succesul crește și imaginea de răzvrătit aduce cu sine și cititori, dar prefer să-i pierd. Dacă ăsta-i prețul, eu îl plătesc.

„Politicul influențează un roman, în fond e peisajul mai larg în care se desfășoară lucrurile”. Credeți că textele dumneavoastră ar fi arătat diferit dacă viața politică a țării ar fi fost ala?

Credința mea personală e că viața politică a României nu poate fi alta, indiferent de cine ne conduce; nu cred că avem vreo speranță. E credința mea cea mai intimă: că eu, personal, votez degeaba. Cred că România așa e și așa va rămîne, indiferent ce ni se povestește, indiferent de cît civism vedem în jurul nostru. Ăștia sîntem, ar trebui să ne intre bine în cap că nu ne schimbăm. Nu e vorba numai de nivelul ăla de sus al conducerii, avem sute de mii de oameni care dau și iau șpagă și ăia n-o să se oprească pentru că vine altcineva la conducere. Pe ăia nu-i oprește nimeni. Pe ăia nu-i ia în seamă nimeni. Pînă nu ajungi într-o funcție înaltă nu vine nimeni să te aresteze. Asta e societatea românească. Singurul om care a avut dreptatea, probabil, în istoria României, a fost Viorica Dăncilă. E un dat cultural, e un specific, ăștia sîntem. Ea a fost clarvăzătoare cînd s-a dus și a zis asta. Nimeni nu l-a mai spus pînă la ea. Ăștia sîntem, asta facem noi, cu asta ne ocupăm.

Deci nu credeți că există vreo speranță pentru o schimbare?

Era o glumă cînd eram mic, mi-o spunea taică-miu: „noi avem o singură șansă pe lumea asta: declarăm război americanilor și apoi ne predăm”. Să vină cineva, să ne dea toată clasa politică la o parte, să zică „gata, nu mai existați” și să ne conducă printr-un directorat ceva. Vine cineva din afară și zice „bă, dacă încalci legea, te leg” și atunci, poate de frică înțelegi, că acum nu mai există frică. Legea care nu are coerciția cu ea nu e lege, e doar așa, o conversație. Vorbim despre justiție, pe bune, în România? Vă vine să credeți că se fac doi ani de cînd stăteam în frig ca prostul în fața Guvernului și strigam pe-acolo și uite ce s-a-ntîmplat. Exact justiția aia. Îmi vine rău. Dacă mă-ntrebați pe mine, nu sîntem nici mai bine, iar mai rău nu putem fi…

V-a influențat peisajul acesta politic al României modul în care au fost conturate textele?

Cred că e inevitabil să nu vină un pesimism, un existențialim pesimist în care nu prea vezi speranțe. Ziua de mîine n-are voie să existe pentru că precis e mai rea ca cea de azi. Se va întîmpla ceva și mîine, nici nu are sens să mai citim știrile că știm deja. O să se întîmple ceva, o să ne facă rău cineva, doar așa, de dragul artei, că motive nu mai sînt. E normal cînd scrii să te influențeze toată starea asta de nesiguranță, întrebările simple ale vieții precum „cît o să am impozit la anul?”. Dacă-ți pui întrebarea asta rămîi tîmpit. Pot să mă duc la spital fără să mă infectez? Cîte ore o să fac de la Iași la București? Toate întrebările astea te lasă într-o țară a nimănui și e normal ca, la un moment dat, și proza pe care o scrii să fie pesimistă și lipsită de un viitor roz. Noi sîntem generația care a început, aveam vreo 11 ani la Revoluție. Ne-am maturizat pe măsură ce apărea democrația asta și n-am întîlnit-o niciodată în 30 de ani.

Depindem de o ultimă speranță a schimbării.

Dar oare mai sperăm? E întrebarea cea mai serioasă. Nu cumva ne-am pliat pe situație? Nu cumva ne-am așezat în așa fel încît să ne pliem pe sistem? Pentru că rezistența aia absolută pe care se face atîta caz de vreo doi ani ar presupune niște gesturi mai radicale decît alea pe care le văd eu. O întreagă istorie a literaturii mari zice că eroii sînt morți. Eroii pățesc lucruri foarte nasoale. Eroilor li se întîmplă nenorociri. Ce-avem azi? Avem antieroi. Avem niște oameni care își strigă nenorocirea pe străzi, dar în esență rămîn acolo și cumva se pliază pe sistem.Pe mine asta mă șochează, că nu-i o dizidență absolută, nu, e rezistență pînă unde-mi convine mie și de acolo, dacă trebuie să lucrez cu statul ăsta care uite cît mă oprimă, e ok.

Atunci am niște întrebări legate de structura etică a rezistenței. Am prieteni care sînt oameni rezervați în această revoltă, care-și caută bine cuvintele și încearcă să imprime realitate. „Băi, știi, facem toți ce putem. Nu putem mai mult decît putem, atît sîntem noi ca oameni și ne exprimăm dezacordul, dar în esență compromisul e compromis, trebuie să mergem înainte”. Compromisul e cel mai mic rău posibi. Atunci e de înțeles, mi se pare cel mai ok civic vorbind. Mă opun principial și la un moment dat o să am dreptate.

Citești și timpul trece pe lîngă tine și măcar cîteva ore uiți de toată tevatura care e viața

Reușiți, în cele două romane, să conturați foarte bine spațiul românesc folosind cuvinte autentice precum „bodegă” sau „crîșmă” în loc de bar. A fost premeditat acest mod de scriere?

Eu am o întreagă teorie care-mi spune că literatura trebuie să fie vorbită. Prima trăsătură mare a literaturii, dincolo de toate celelalte, e că trebuie să poată fi vorbită într-un limbaj normal. O literatură care nu poate fi vorbită într-un limbaj normal e artificializată. Încerc să fac din literatura mea un discurs normal, care se adresează oricui. Ce mai natural decît să folosești cuvintele care se folosesc? Ce caută, pînă la urmă, în limba asta naturală, română, anglismele? Romgleza se pliază pe un anumit segment de populație. Foarte bine, să fie folosită, dar nu e a mea. Nu pot spune că nu sînt vorbitor de engleză, chiar mă pricep, dar de aici pînă la a o folosi în texte e cale lungă, n-aș putea scrie așa.

Care este conflictul dintre scriitor și traducător?

E cea mai grea luptă pe care o duc, lupta cu traducătorul. E o formă de schizofrenie ceea ce trăiesc eu pentru că tot timpul lucrez cu două-trei texte foarte diferite și sînt foarte atent să nu devin cumva scriitorii pe care-i traduc. E o mare problemă pentru că, ca traducător literar, e inerent să lucrezi cu stilul omului ăluia, să te pliezi pe el, să-i dai nuanțele, să-i dai subtilitățile, să creezi un discurs care e peste stil, tema generală a cărții, care e cumva tonul ei general. Acolo e o luptă cu scriitorul și tot timpul trebuie să-mi spun „nu fi așa!”. Noroc că mă recitesc și dacă mi se pare că am alunecat, rescriu.

Afirmați mereu că scrisul trebuie să fie nemotivat însă nu spuneți nimic despre cum ar trebui să fie lectura. Deci, există vreo motivație care ar trebuie să stea în spatele cititului?

Nu. Ce te motivează în lumea în care trăim noi să citești? Dincolo de imaginile supraponderale ale social media, lumea asta e plină de nevoi, de necazuri, de griji și de boală. Așa e lumea făcută, nu e un loc fericit, fiecare le-avem pe ale noastre. Lectura e ceva ce te deconectează, e ceva nemotivat. Faci așa, ca să mai uiți, de-aia citești, nu că o să te facă mai bogat, cred că nici mai deștept nu te face lectura, că deștept ești sau nu. În lectură stă plăcerea aia nemotivată. N-are niciun cost. Faci asta și timpul trece pe lîngă tine și măcar cîteva ore uiți de toată tevatura care e viața.

„Există întotdeauna o specie de brutalitate în interacțiunea cu publicul, un război între sine și celălalt, care, probabil, citește”. Vorbiți aici despre un război între dumneavoastră ca scriitor și dumneavoastră ca cititor a ceea ce ați scris? Care ar fi miza războiului?

E război total. Îți asumi cel mai cumplit dialog cînd nu vorbești cu nimeni. Cînd faci litratură nu e așa cum spune Philip Roth. El spune în „De ce scriem” că în fond literatura e o lungă scrisoare pe care scriitorul și-o scrie singur. Eu cred că scriitorul e și mai nebun de atît și vorbește singur. Dacă scrii pe-o bucată de hîrtie măcar scrii acolo, dar există ipostaza mai nasoală în care vorbești singur și nu știi niciodată cum va reacționa celălalt, nici măcar tu, la lectură.

Normal că e o violență. Vii tu cu niște chestii tipărite pe o hîrtie și începi să-i pui probleme omului. Ce cauți tu în viața lui? În fond literatura asta e și o imixtiune în viața omului. Te bagi cu picioarele în viața lui.