Dacă nu făceam Agronomia, pierdeam una dintre șansele mari ale vieții mele

Dacă apuci să stai de vorbă cu profesorul Constantin Vasilică, nu o să îţi ajungă nici măcar o săptămînă întreagă să asculţi tot ce are el de povestit. La cei 91 de ani împliniţi, îşi aminteşte perfect, pînă-n ultimul detaliu, fiecare perioadă pe care unii doar au citit-o în manualele de istorie de la şcoală. Nu ai cum să nu plîngi odată cu el cînd îţi zice despre ororile pe care le-a trăit şi le-a văzut în cel de-al II-lea Război Mondial sau să rîzi cu poftă şi să oftezi cînd îţi povesteşte cu atîta drag despre doamna Margareta, prima şi sigura lui iubire. Face parte din „seria de aur” a Universităţii de Științe Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” din Iași, iar de-a lungul timpului a obţinut numeroase distincţii şi recunoaştere pentru munca sa de cercetare în domeniul agriculturii. I s-au oferit numeroase posturi de conducere la universităţi din afară, dar a refuzat de fiecare dată în favoarea României pe care o consideră „cea mai bogată şi mai frumoasă ţară din toată lumea”.

Aţi avut şase decenii de generaţii. Care este cel mai important lucru în meseria de dascăl?

Cel mai important lucru este ca dascălul să fie un profund ştiutor de carte. Cei care se cred zei, cînd urcă pe treptele catedrei, greşesc; eu am considerat întotdeauna studenţii mei colegi de breaslă oleacă mai puţin informaţi decît mine.

Eraţi criticat de către colegi pentru că făceaţi diferite experimente cu studenţii. Le dădeaţi bomboane, ţigări, cafea. De ce?

Prin asta am urmărit să constat ce rol joacă atmosfera relaxată din timpul examenului. Nu este normal să creăm o atmosferă tensionată cu perceptul că studenţii nu vor şti niciodată cît ştie dascălul şi, ca atare, dacă nu răspund în consecinţă, nu li se va da drumul în examen. Este o atitudine total greşită, după părerea mea. Cu acest sistem al meu am fost foarte criticat şi mi s-au adus acuzaţii cum că aş vrea să deteriorez atmosfera academică din timpul examenului, dar eu am răspuns că nu cred că tensionarea atmosferei din examen este o cutumă academică. Au fost doi studenți care au venit la mine şi mi-au spus că ei nu vor învăţa la examen, ci vor încerca să copieze. Le-am spus că dacă reuşesc, au fiecare din partea mea cîte un salariu pe o lună, iar dacă nu, să îmi aducă fiecare cîte o damigeană de vin din prima producţie pe care o vor avea. Cînd au văzut că atmosfera de la examen e atît de relaxată, iar ajutor din partea colegilor nu o să aibă, unul a luat ţigara şi a zis că îmi aduce damigeana. Nu am văzut-o nici pînă în ziua de azi.

Tudora, Botoşani şi Iaşi reprezintă oraşele care alcătuiesc triunghiul întregii mele vieţi.

Ştiu că sînteţi încă foarte legat de satul Tudora. Ce anume vă mai amintiţi din perioada copilăriei pe care aţi petrecut-o acolo?

În satul meu mă duc tot timpul. Şi vara asta am fost de trei ori. Mă leagă pentru că, în primul rînd, acolo am văzut lumina zilei, am bătut aproape toate meleagurile satului cu picioarele goale, pe urmă efectuînd diverse lucrări, mai am în sat încă trei fraţi şi o soră, noi am fost 11 copii, acolo am făcut şcoala primară. Mă leagă amintiri greu de evocat despre părinţi – acolo am făcut cinci clase primare la Şcoala Normală „Vasile Lupu” şi am avut şansa să am un învăţător de mare excepţie, un fost şef de promoţie, care, după ce am terminat şcoala primară, l-a convins pe tatăl meu să mă dea mai departe la şcoală. Mama a vrut să mă facă mai întîi preot, pe urmă, la insistenţele unui frate de-al ei care era învăţător, a vrut să practic şi eu această meserie. Şi ca preot, şi ca învăţător – pe vremea aceea o probă eliminatorie la examenul de admitere era cîntatul, iar eu nu am voce şi nu am nici ureche muzicală. Am dat de două ori examen la Şcoala Normală „Vasile Lupu” şi la proba muzicală nici nu m-au lăsat să intru în examen și, drept urmare, m-am înscris la Colegiul Naţional „A. T. Laurian” din Botoşani, ca elev particular. Am făcut clasele întîi şi a treia în particular şi a patra şi a cincea la zi, iar ultimele trei tot în particular. Tudora, Botoşani şi Iaşi reprezintă oraşele care alcătuiesc triunghiul întregii mele vieţi. Am avut un învăţător de excepţie, Ioan Niţă, care a făcut din 1946, 27 de ani de puşcărie. A fost candidat al Partidului Naţional Ţărănesc, la alegerile din 1946. Pe drumul Botoşani – Suceava, în Lunca Siretului, înainte de satul Dumbrăveni, sînt acolo o succesiune de poduri şi se vede pe ultima sau penultima fîntînă scris cu o bidinea, cu vopsea negră, „Votaţi pe Niţă!”, ăsta era învăţătorul meu, un om de excepţie care a avut trei copii, doi băieţi şi o fată. Ea era în clasă cu mine, iar el m-a apreciat grozav. Fiind coleg cu fiica lui, în clasa a treia şi a patra, am luat amîndoi premiul întîi. Ea era la alfabet înaintea mea, ea era Niţă, eu eram Vasilică şi niciodată nu a strigat-o întîi pe ea.

Circulau pe atunci în oraş oameni îmbrăcaţi în uniformele soldaţilor ruşi care jegmăneau oamenii ziua mare

Aţi spus la un moment dat că anii 1933-1938 au fost cei mai benefici pentru România. De ce credeţi acest lucru?

Mi-ar fi foarte greu să înşirui argumentele în favoarea acestei afirmaţii. Din toate puncetle de vedere, şi nu pentru că eu am prins aceşti ani, îi consider cei mai frumoşi. Eu am avut o pasiune pentru istorie şi consider că perioada dintre cele două războaie mondiale, dar mai ales cea dintre 1925 – 1940 cînd România a fost considerată România Mare deşi nu cuprinsese toate teritoriile locuite de unii, mai rămăsese în afara frontierei Banatul Sîrbesc unde erau destui români, o parte din Transnistria în care erau nişte sate româneşti şi bineînţeles o parte din nordul ţării, România a cunoscut, ca urmare a măsurilor întreprinse de regele Carol I, cea mai frumoasă dezvoltare economică. Exitau şi atunci oameni săraci mai ales în rîndul ţărănimii deşi Ferdinand Întregitorul relizase reforma agrară împotriva moşierimii. Din punct de vedere economic atunci s-au dezvoltat foarte mari întreprinderi în ţară şi nu pot să nu menţionez rafinăriile de petrol, au venit mulţi investitori străini şi au construit rafinăriile din zona Prahova – Ploieşti, s-a dezvoltat enorm Combinatul Metalurgic Reşiţa, au apărut două mari interprinderi industrial în Bucureşti , una construită de un moldovean, Nicolae Malaxa care a avut un atelier de fierărie la Huşi şi a ajuns să facă fosta interprindere din timpul regimului comunist. Celebra companie Jhon Deere din America se aseamănă astăzi cu ce a fost Malaxa la noi. Tot în acea perioadă România a reuşit din punct de vedere cultural şi din punct de vedere ştiinţific să se afirme pe plan european. S-au făcut foarte multe lucruri din punctual de vedere culturar şi în mediul rural nu numai în mediul urban şi sînt obligat din acest punct de vedere să menţionez tot satul Tudora, pentru că în perioada interbelică, datorită unei generaţii de aur care provenea de acolo a fost prima comună din judeţul Botoşani care avea aşa: dispensar comunal, baie comunală, s-a mai făcut încă o şcoală în sat, tot în acea perioadă s-a făcut un pod de beton peste un pîrîu care şi acum există, s-a realizat împroprietărirea, tot atunci în sat s-a construit un parc în care se află un monument de excepţie al Eroului Necunoscut din Primul Război Mondial, realizat de celebrul sculptor Spiridon Georgescu. Atunci s-au dezvoltat unirsităţile, s-au înfiinţat instituţii de cercetare ştiinţifică, România s-a afirmat pe plan internaţional sub diverse aspect ale vieţii cotidiene încît eu păstrez, pentru că am apucat această perioadă, amintiri foarte plăcute din viaţa economică şi cultural a României interbelice ca elev la Botoşani. Acesta era al doilea oraş cultural al Moldovei şi singurul oraş care avea şi teatru şi filarmonică şi o viaţă cultural cu trei reviste care apăreau bilunar.

Aţi spus că aţi făcut cîiţiva ani de şcoală în particular. Cum a fost viaţa de elev în acele vremuri?

Îmi amitesc că în puza mare de luni eram patru inşi care ne unisem şi făcusem un abonament la ziarul Universul pentru secţiunea de sport. Ca nivel de trai, deşi eram fiu de ţăran, tata venea odată la două săptămîni la Botoşani, erau 32 de kilometri de acasă şi pînă la liceu. Am stat în clasa a patra la internat, dar restul anilor, în fiecare an particular mă duceam înainte cu o lună şi făceam pregătire şi mai participam şi la lecţii fără să am vreun fel de restricţii. Tata vedea odată la două săptămîni şi îmi lăsa cinci lei de cupru. O mondă cu care eu puteam să mănînc în fiecare zi, timp de două săptămîni, o îngheţată. Cînd eram de serviciu la internat, pîinea se aducea de la o brutărie cu o căruţă care era cu coşul tăbluit pentru a se putea spăla, iar dacă la încărcarea pîinii cădea vreuna pe jos şi eu o puneam înapoi în căruţă, iar directorul afla, nu numai că mă admonsta, dar mă pedepsea cu o zi de eliminare din internat pentru că am dat o pîine jos şi am pus-o înapoi în căruţă. Erau reguli foarte bine stabilite şi o discuplină dură. Nu erau licee mixte, eu nu am avut decît o profesoară, în rest erau numai bărbaţi.

Aţi venit în Iaşi în anul 1946. Cum a evoluat oraşul de atunci?

Eu cînd am văzut Iaşul prima dată venisem din refugiu în toamna anului 1944 şi pe linia Mărăşeşti – Suceava circulau trenuri ruseşti şi ruşii lărgiseră imediat linia şi am venit prin Iaşi. M-am dus cu un tren rusesc la Piteşti pentru o adeverinţă de liceu şi, cînd m-am întors, am venit prin Iaşi. Atunci l-am văzut prima dată. Încă nu se reinstalaseră autorităţile locale din refugiu, iar oraşul era sub administraţia celor care rămăseseră în Iaşi în timpul refugiului. Circulau pe atunci în oraş oameni îmbrăcaţi în uniformele soldaţilor ruşi care jecmăneau oamenii ziua mare, în plină stradă. Atunci cînd am venit eu, am văzut un soldat fals care a fost împuşcat cu o zi înainte în Piaţa Gării. Au împuşcat trei bandiţi, unul pe lîngă Continental şi unul pe la Hala Centrală şi i-au lăsat la vedere în plină stradă vreo două – trei zile ca să dea un exemplu şi de atunci nu au mai umblat hoţi deghizaţi în soldaţi. Oraşul era pe atunci răvăşit de război; erau peste tot prin pereţii caselor urme de gloanţe, tramvaiele circulau numai pe linia Gară – Tătăraşi şi Centru – Copou. Erau una sau două prăvălii deschise în tot oraşul. Cînd am venit apoi, ca student, situaţia se îmbunătăţise. Viaţa începea să se reinventeze cumva în oraş, dar urmele războiului erau încă foarte evidente. Eu am venit ca student exact după un an de secetă. Se găseau foarte greu alimente pentru consum. Ca student în anul întîi, cantina Politehnicii era situată într-o căsuţă mică lîngă Institutul de Sănătate Publică pe la Fundaţie și dădea masa numai de trei ori pe săptămînă. Colegii mei care mai prindeau pe undeva o pîine erau domni. La cantină se dădea de obicei mîncare foarte rea. Cînd am fost de serviciu, ţin minte că mi-au dat nişte macaroane mucegăite şi brînză de oi roşie, de putină, foarte iute şi cînd m-am dus la director mi-a spus să fiu bucuros că a găsit-o şi pe asta şi că a umblat foarte multe zile pînă a reuşit să o aducă. Greutăţile au continuat tot timpul facultăţii mele. Primele trei săptămîni am stat la cămin, unde este actualul Palat al Copiilor, la parter, în sala de recepţie a Palatului Cantacuzino, unde era un strat de 30 de centimetri de paie şi pături militare. Pernele erau tot din paie, cearceafuri nu erau; nu se putea dormi în acele condiţii pentru că erau 40 de locatari în acel dormitor, care veneau acasă pînă la două noaptea.

Oameni au fost arestaţi şi ridicaţi noaptea din pat din cauza faptului că rude apropiate le duceau buchete de flori cu microfoane

După ce aţi terminat facultatea aţi fost acuzat că nu sînteţi ataşat de clasa muncitoare. Ce a însemnat perioada comunistă pentru dumneavoastră?

Am fost în an trei inşi care am terminat facultatea cu diplomă de merit şi eu am ajuns cadru didactic înainte de a o termina. Cînd am ajuns în anul patru erau nişte posturi de preparator la disciplina de Fitotehnie, iar profesorul Nicolae Zamfirescu a trimis un asistent care m-a chemat la el şi m-a propus atît pe mine cît şi pe nevasta mea în consiliu pentru a fi votaţi pentru aceste posturi. Ştia că dacă nu o opreşte pe ea, nu rămîn nici eu. Mi-a dat termen două zile să îi dau un răspuns şi am acceptat cu condiţia să nu lipsim de la ore. Aşa am rămas în învăţămînt, dar nu am fost membru de partid niciodată pînă cînd a venit colectivizarea; în 1962 am fost chemat la rectorat şi mi s-a pus în vedere că dacă într-o săptămînă părinţii nu se înscriu la Gospodăria Agricolă Colectivă şi eu nu mă fac membru de partid, plec din învăţămînt. A trebuit să mă duc acasă pentru a-i lămuri pe părinţi şi să mă înscriu şi în partid. În perioada de dinainte, la 1 mai, care a coincis cu un sfîrşit de săptămînă, ne-am dus acasă, eu şi soţia, şi cînd ne-am întors am fost găsiţi amîndoi la Gazeta de Perete, daţi de un coleg, la rubrică „Elemente neataşate de clasa muncitoare”, în care eram trecuţi amîndoi deoarece lipsisem la defilare.

Ştiu că aţi trăit,atît dumneavoastră cît şi soţia, mai izolaţi pe toată perioada comunismului şi nu aveaţi foarte mulţi prieteni.

În anul al doilea, după ce începusem să vorbesc cu soţia, eu am fost propus să plec la studii în URSS. Aveam dosarul complet mai puţin foaia matricolă de la examen, pentru că încă nu le dădusem. Venise în Iaşi un cetăţean de la Comitetul Central care făcea dosarele pentru toţi cei care au fost propuşi să meargă la studii. După un examen la Economia agrară, m-am dus imediat acasă şi m-am culcat, dar stăteam împreună cu încă doi colegi, iar ei după examen s-au dus undeva la un bufet. Aveam un coleg care era secretarul Organizaţie de Bază pe facultate, un mojic, acest Ghebea Claudiu a declarat într-un grup de patru că lui îi place de Savin Margareta, soţia mea, dar nu poate intra să vorbească cu ea din cauza mea. A zis că scapă de mine pentru că m-a propus să plec în URSS. Cei doi colegi m-au informat şi au spus că îşi menţin declaraţia Regimului de Partid. Tot drumul am formulat fraze care să nu conţină cuvîntul „refuz”, era foarte riscant să spui că refuzi să pleci în URSS. Am spus acolo că eu nu sînt trimis ca să reprezint ţara, ci sînt trimis de unul care vrea să îmi ia locul la o colegă. Mi-au spus că vor verifica şi vor lua măsuri, iar această frază m-a urmărit timp de trei ani de zile, mă temeam foarte tare de repercursiuni. Dar rezultatul anchetei a venit abia în anul paru, cînd eram deja preparator, iar Ghebea Claudiu a fost scos din partid, dar mereu am fost terorizat avînd această sabie a lui Damocles deasupra capului ca nu cumva să aibă urmări acuzaţiile mele.

Tot în acea perioadă am cunoscut un medic, prieten cu noi, care a venit şi ne-a povestit diverse fapte întămplate pe la medicină, oameni care au fost arestaţi şi ridicaţi noaptea din pat din cauza faptului că rude apropiate le duceau buchete de flori cu microfoane şi îi provocau la discuţii împotriva regimului şi îi turnau la Securitate. Atunci ne-am hotărît să nu primim pe oricine şi să nu mergem oriunde şi am dus multă vreme o viaţă izolată.

Faceţi parte din „seria de aur” a USAMV Iaşi. Aţi făcut specializări la Praga, Paris, Leipzig şi Germania. Ce v-a atras atît de tare la România de aţi hotărît să rămîneţi aici?

Am avut foarte multe propuneri să rămîn în afară. Ultima dată am coordonat un program de colaborare didacto-ştiinţific între USAMV Iaşi şi Universitatea din Giessen, din 1978 pînă în 2013. Am fost în Germania de foarte multe ori, cînd mi-am dat doctoratul, am fost în Franţa de patru ori, la Institutul Tehnic al Inului şi am rămas profund impresionat de ce am văzut acolo – o splendoare! O povestioară amuzantă – pe cînd eram în Germania – este că odată m-am dus cu domnul Axinte, şeful de lucrări, cu maşina lui. Eu sînt afon din punct de vedere al conducerii maşinii şi al mecanicii, el cam la fel şi am avut probleme cu maşina. S-a oprit motorul lîngă un parc, nu departe de un service auto, staţiune experimentală a universităţii din Giessen. Am dat telefon şi ei au crezut că am rămas fără benzină, dar maşina nu avea curent. Similarul la disciplina mea care răspundea de coordonare a auzit de problema noastră şi a venit la staţiune. Am luat masa împreună, iar după mi-a spus că ei au un post liber de profesor de plante medicinale. Eu cînd am plecat cu colegul meu, m-am dus înainte şi mi-am luat un bilet de tren, ca precauţie, dus – întors, Iaşi – Giessen. Cînd i-am auzit propunerea, i-am zis că eu aici nu rămîn, i-am mulţumit pentru modul în care m-a primit întotdeauna, dar i-am spus că eu am mulţi fraţi acasă, iar suportul lor biologic sînt eu şi dacă aş rămîne şi aş muri aici, m-aş întoarce ca o morişcă – aşa de tare m-ar blestema fraţii mei. I-am zis că dacă nu vrea să îmi repare maşina, eu am bilet de tren, îmi iau pijamaua şi mă duc înapoi la Marga. Nu a mai bătut niciodată vreun apropo să rămîn acolo, iar postul, din cauză că nu a fost ocupat de nimeni, s-a desfiinţat.

Eu nu am regretat niciodată deciziile pe care le-am luat

Aţi regretat vreodată că aţi refuzat postul de profesor oferit de către Universitatea Giessen, din Germania?

Eu nu am regretat niciodată deciziile pe care le-am luat, eu nu am umblat după niciun fel de post de conducere. Am fost numit decan în perioada 1976 – 1981, am avut convingerea fermă că trebuie să mă străduiesc şi să nu cumva să compromit disciplina şi să o las măcar cum a lăsat-o profesorul Nicolae Zamfirescu. Am trăit cu convingerea că funcţiile de conducere nu îţi dau răgaz să adînceşti pregătirea ta profesională şi să te ocupi de cercetări încît să ai o satisfacţie personală. Deşi am fost decan patru ani, nu am luat nicio măsură împotriva studenţilor, împotriva cadrelor didactice; o singură pretenţie am avut de la secretară – şi anume că în perioada în care lucrează la foaia matricolă să fie fără nervi, fără stres psihic, fiindcă orice greşeală pe foaia matricolă eu o plătesc şi o să sufăr sancţiuni. Şi i-am mai spus că am rugămintea să se poarte cît mai frumos cu studenţii şi dacă unul doreşte să intre în audienţă, să îi dea drumul să intre. Nu am făcut-o pe şeful şi m-am străduit mereu să ajut studenţii.

Vorbeaţi într-un interviu despre nepotismul care există în universităţiile din România.

Da. Sînt universităţi la care discipline întregi sînt pur şi simplu feuda unei familii, în care pe lîngă tată, mamă, socru, ginere, noră, mai vin şi nepoţi. Acest lucru nu este normal şi dacă nu se vor lua măsuri ca să se limiteze cît mai repede acest neajuns, învăţămîntul se poate degrada. Eu nu sînt împotriva faptului ca fiul unui profesor universitar să-l urmeze pe tatăl lui, cu condiţia ca el să fie mai pregătit decît tatăl său, pentru a duce astfel domeniul înainte. Tot timpul i-am dat exemplu pe nemţi, deoarece acolo fiul profesorului universitar nu are voie să urmeze facultatea la care este profesor tatăl său. Acest lucru este foarte util pentru asigurarea progresului înainte.

Aţi spus că agricultura este singurul sector economic care asigură traiul. În ciuda modernizării accelerate credeţi că omul o să se întoarcă întotdeauna la pămînt?

Pămîntul este singura bogăţie care nu seacă niciodată. Pămîntul este un organism viu al cărui strat arabil se regenerează şi, pînă cînd chimiştii, dacă vor reuşi vreodată să găsească o tabletă care să înlocuiască hrana zilnică a omului, pămîntul este cel care asigură viaţa omului în condiţii normale. Doar datorită pămîntului şi agriculturii omul a reuşit să scape de un duşman care l-a urmărit din momentul în care a apărut în natură şi îl urmăreşte permanent – foamea.

Aţi spus că aţi „furat” foarte multe de la Neculai Zamfirescu, fostul rector al USAMV Iaşi. Cum şi-a pus amprenta asupra dumneavoastră?

Eu am avut patru mari şanse în viaţa asta: mama care m-a născut şi m-a crescut, profesorul Niţă datorită căruia mama m-a dat la şcoală, soţia, fără ea nu ştiu ce aş fi făcut şi greu de spus că aş fi realizat ce am acum fără ea şi a patra şansă a fost profesorul Nicolae Zamfirescu care m-a luat de pe băncile amfiteatrului şi mi-a dat un scaun de cadru didactic. Eu care eram fecior de ţăran nu aveam nicuun fel de relaţii, nu ştiam pe nimeni, iar el a văzut în mine un element care are mintea limpede şi este ataşat de breaslă. Fitotehnia era profilul de bază al universităţii, fără ea nu putea deveni nimeni inginer agronom, iar el a avut încrdere în mine şi m-a învăţat multe dintre secretele de dascăl, dar şi eu am “furat” de la el tot ceam putut în domeniul profesional. Era singurul profesor care nu citea cursul şi asta m-a obsedat toată viaţa că nu am voie să citesc în faţa studenţilor prelegerea sau referatul de la lucrări practice. Era un profesor de excepţie, a făcut parte din generaţia care au dezbrăcat această disciplină de mantia primitivismului, modernizînd-o şi aducînd-o la apsul vremii pe care l-au trăit ei.

Sînteţi foarte pasionat de istorie. Nu v-aţi gîndit niciodată să alegeţi această facultate?

Nu, eu am fost pregătit să urmez Construcţiile. Aveam rezultate bune la matematică, ştiam fizică şi trăind toate ororile războiului şi văzînd toate distrugerile, am zis că nu ar fi rău să îmbrăţişez cariera de inginer constructor şi m-am înscris la Facultatea de Construcţii care, împreună cu cea de Agronomie, făceau parte din institutul Politehnicii. Asta s-a întîmplat în vara lui 1947. În momentul în care am depus dosarul şi am ieşit din actuala clădire centrală a universităţii, m-am întîlnit cu patru colegi de liceu şi toţi m-au întrebat unde m-am înscris. Cînd le-am zis că la Construcţii şi-au pus mînile în cap şi exact aşa au zis –„cum Dumnezeu tu fiu de ţăran te duci acolo, iar noi, care nu avem nimic de-a face cu agricultura, mergem la Agronomie? Ai să construieşti case altora şi îţi părăseşti oamenii în mijlocul cărora ai crescut?”– şi m-am întors înapoi la Agronomie, unde se terminaseră înscrierile în ziua aia, dar știu că am avut noroc că Secretariatele se aflau în aceeaşi clădire. M-am dus şi am întrebat dacă mai primesc un dosar de înscriere şi m-au trimis la decan. Am intrat la el, am zis că sînt fecior de ţăran şi i-am zis că vreau să urmez Facultatea de Agronomie, iar el mi-a răspuns că nu are nimic de pierdut, dar dacă nu intru, pierd banii de înscriere, şi anume 500 de lei. Am avut la această facultate un profesor de istorie de excepţie, Tiberiu Crudu, care era prieten bun cu oameni importanţi, era directorul revistei „Junimea Moldovei”. Ţin minte şi acum lecţia „Cuza, luptător pentru ideea unirii şi realizarea ei”, nu a ascultat pe nimeni, toată ora a predat şi a ieşit plîngînd din clasă încheind cu fraza că atunci cînd Cuza a făcut ultimii paşi la frontiera de la Predeal, a sărutat ultima santinelă şi a plecat din ţară. Şi acum am pielea de găină. Vremurile au fost de aşa natură încît eu să nu urmez istorie, dar toată viaţa mea am citit cărţi de istorie; știu însă că dacă nu făceam Agronomia, pierdeam una dintre şansele mari ale vieţii mele. În primul an, am văzut o colegă care mi-a plăcut de la prima vedere şi pe care am urmărit-o tot anul şi abia în anul doi am început să mă împrietenesc cu ea şi ne-am căsătorit. Trăim împreună de 67 de ani şi nu ne-am certat niciodată.

Şi cum aţi peţit-o pe doamna Marga?

Am dat de băut colegilor mei din an ca să nu-i spună că îmi place de ea. În primul an, tot anul, nu s-a aşezat lîngă niciun băiat, a stat numai cu fete. Vorbea cu băieţii, era foarte amabilă, dar atît, nu am văzut-o să meargă la braț cu vreun băiat, nu am văzut să facă bineţe vreunui coleg, nimic. Era o domnişoară foarte respectabilă, era o altă concepţie despre viaţă atunci, era o colegă cu demnitatea ei, nu ar fi acceptat niciun fel de cuvînt urît sau gesturi. Îmi amintesc că după ce am început să vorbim, să se consemneze că am utilizat o stratagemă ca să schimb două vorbe cu ea, am reuşit să mergem împreună, datorită altui coleg, la un film şi m-a lăsat să o ţin de mînă. Aşa ne-am împrietenit. După ce am început să vorbim, hotărîsem deja să ne căsătorim pentru a prinde la repartiţie o unitate ca să mergem împreună. Ne plimbam des şi mergeam deseori în Copou să admirăm trandafirii, în luna mai. Cum stăteam noi într-o zi pe bancă şi discutam, eu în stînga cu mîna dreaptă pe umărul ei – nu ştiu cum mîna mi-a căzut puţin mai sus de genunchiul ei stîng. Nu o să uit niciodată cum m-a privit, nu a spus nimic, dar mi-a luat mîna şi a mutat-o mai jos pe genunchi. Mai tîrziu, cînd i-am adus aminte, mi-a spus aşa – „ai avut noroc că a căzut acolo, dacă mîna ta cădea puţin mai sus, vorbeai cu banca”- aşa era atunci concepţia relaţiilor dintre un băiat şi o fată.

Aţi prins şi fiecare perioadă a modei. V-aţi adaptat curentelor vremii?

Nu prea m-am adaptat modei, nu eram la zi. Eu eram adeptul costumelor tradiţionale, iar soţia mea la fel. Ţin minte că prin anul al doilea foarte puţini colegi lipseau vreodată de la ore. În tot anul erau doar unul sau două costume cu care se putea merge la un spectacol de teatru sau la un concert şi cine punea mîna pe ele nu venea la curs o săptămînă. Ceilalţi nu puteau merge decît la filme, şi alea ruseşti. Abia cînd am terminat al patrulea an de facultate au început să vină stofe în oraş. Înainte de a mă căsători, în vacanţa dintre cel de-al treilea an şi cel de-al patrulea, am stat împreună cu soţia o noapte întreagă la coadă cu cartele ca să putem pune mîna pe doi metri jumătate de stofă roşie ca să îşi facă ea o rochiţă. Nu lipsea nimeni de la curs deoarece nu existau manuale şi cursuri tipărite după care să înveţe studenţii. La majoritatea profesorilor reuşeam să scoatem notiţe, dar erau şi profesori care predau repede şi nu se puteau scoate note şi atunci am făcut echipe în an, cîte trei sau patru, şi scoteam pe bucăţi de fraze şi seara stăteam şi reconstituiam cursul. Asta a fost cam toată viaţa mea de student, stăteam la bibliotecă şi laboratoare şi învăţam. Alte distracţii nu prea erau, dar mergeam la meci de fiecare dată cînd juca Politehnica, eu am fost un fan al echipei. Am făcut parte dintr-o galerie de 300 de studenţi care aveam cutii cu conserve pline cu pietre şi mergeam la meciuri şi scandam.

Istoria USAMV Iaşi se împleteşte practice cu istoria dumneavoastră. Cum a crescut universitatea în toţi aceşti ani?

Universitatea s-a dezvoltat continuu însă sînt multe probleme la care are încă de lucru. Este foarte mult demuncă în ceea ce priveşte calitatea procesului instructiv-educativ cu studenţii. Atît acesta cît şi curricula universitară actual au încă multe aspect care trebuiesc îmbunătăţite. Universitate atrebuie să producă în primul rînd elemente care să îşi găsească imediat, la absolvire, loc de activitate şi să producă absolvenţi care să posede cunoştiinţe practice şi teoretice fundamentale pentru breasla de agronomi, ingineri zootehnişti, horticultori sau medic veterinar. Au părut foarte multe specializări noi, iar acest lucru este extraordinar de benefic pentru dezvoltarea universităţii.

Pe 23 august, cînd a dat regele Mihai I declaraţia la radio, am plîns de bucurie

În refugiu aţi fost la un pas de moarte. Ce a însemnat pentru dumneavoastră cel de-Al II-lea Război Mondial?

Eram singur în refugiu, mergeam de la gară la Stolnici, înspre sat, şi m-a ajuns un rus cu o căruţă. El avea taşca rusească, pistolul la piept şi a scos dintr-o geantă o sticlă cu spirt şi m-a obligat să beau tot că dacă nu, pune mîna pe pistol. Am băut, m-a lăsat să plec şi m-am oprit la prima fîntînă şi cred că am băut o găleată cu apă. Dar m-a întrebat şi unde e Berlinul, iar eu i-am răspuns că peste dealuri, iar el s-a dus. În Al II-lea Război Mondial, satul meu a fost primul neevacuat de pe linia frontului. Eu am plecat cu un coleg mai mare decît mine, cu căruţa lui, în momentul în care ruşii au ocupat satul vecin, Vorona. Eu aveam un aparat de radio de la bunicul şi ascultam cum înaintează ruşii. Mama a rămas acasă cu şase copii. Am ajuns în judeţul Argeş, la Stolnici, satul actualului academician Bălăceanu Stolnici, lîngă gara Costeşti, a doua spre Slatina. Dormeam pe unde apucam, iar la Ploieşti ne-a prins un bombardament şi eram pe un drum care trecea pe sub o cale ferată. Ne-am aşezat pe taluzul drumului şi au bombardat nişte instalaţii petrolifere peste calea ferată. În ziua de 5 mai, de la Stolnici m-am dus la Piteşti pentru a da nişte examene şi cînd am ajuns în gară s-a dat alarma pentru începerea bombardamentelor. Nu o să uit niciodată, într-o parte a gării era iarmaroc, iar pe vîrful dealului, pe partea cealaltă a gării era şcoala, iar eu am fugit încolo. Au bombardat toată zona unde era iarmaroc şi centrul oraşului. Cînd s-a terminat şi am trecut prin oraş, centrul era plin de sticlă şi mărfuri. Nu am luat nimic, puteam să iau tot ce voiam, dar eram înnebunit, voiam să ajung acasă. Nu ştiam ce e cu mama, cu fraţii, am vrut să mă întorc înapoi acasă şi am venit o dată pînă la Mogoşeşti şi un sublocotenent mi-a spus că dacă ajung pînă la zona frontului şi scap neîmpuşcat, o să ajung în Siberia – şi m-am întors înapoi. Pe 23 august, cînd a dat regele Mihai I declaraţia la radio, am plîns de bucurie. La începutul lui septembrie m-am întors acasă, la mama. Am venit cu o căruţă şi ştiam că în sat nu există gaz lampant şi am cumpărat de pe la Bacău. Am ajuns seara şi nu era nicio lumină, iar cînd am deschis poarta a început să latre un cîine, iar mama de frică a scos numai capul şi a întrebat cine este. Am trăit toate ororile războiului posibile – cadavre de soldaţi nemţi mîncate de ciori pe marginea şanţului, tot felul de case distruse, aruncate; ruşi peste tot.

Ce părere aveţi despre evenimentele recente, vorbind din prisma unui om care a prins revoluţia din 1989?

În 1989 eu am crezut, în sfîrşit, că am scăpat de pericolul roşu, de teroarea roşie; soției i-am spus că am scăpat în sfîrşit de „măciuca proletară” – aşa numeam eu lupta de clasă. M-am înşelat amarnic, nu am scăpat. M-am dus în Germania în anul 1991, în septembrie, după evenimentele din iunie 1990. Un singur neamţ a venit la mine şi mi-a spus că ceea ce s-a făcut cu mineriada nu a făcut nici Genghis Khan, el nu a ridicat o parte a populaţiei împotriva restului poporului. Mă îngrijorează faptul că oameni care nu au cunoscut comunismul îmbrăţişează total concepţia şi obiceiurile practicate, nu mulţi, cîţiva, de către regimul roşu. Cel mai greu este să schimbi mentalitatea unui popor, este mult mai simplu să o influenţezi negativ decît pozitiv. Oamenii acceptă mult mai greu să treacă de lîncezeală, de la starea de comoditate la muncă intensă. Omul este predispus prin firea sa să accepte starea mai comodă a vieţii şi din acest punct de vedere cred că evenimentele recente dovedesc că societatea, mai corect spus, generaţiile de români tineri, au început să judece în mod real viaţa, au început să se trezească şi să îşi dea seama că avem nevoie de conducători corecţi, cinstiţi pentru a nu mai cădea victime bunului plac al unor oameni cu concepţii învechite.