Liviu Suhar: Din artă nu se poate trăi, cei care se dăruiesc acestei profesii sînt nebunii frumoși ai lumii

Prof. univ. dr. Liviu Suhar a predat la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași pînă în toamna anului 2014, cînd, după peste 40 de ani în învățămînt, s-a retras și s-a concentrat pe Asociația „Artă și Educație – Liviu Suhar”, pe care a înființat-o împreună cu soția lui, fostă profesoară de muzică. Deși a nimerit întîmplător la examenul de admitere de la Arte, chemarea pentru pictură pe care a simțit-o de mic l-a făcut să colinde lumea în căutarea inspirației și a peisajelor. Sensibilitatea și promptitudinea cu care a fost înzestrat și cu care a plecat din comuna Iacobeni, județul Suceava, l-au ajutat să pună mîna și pe pix, iar cuvintele care nu puteau fi puse pe pînză au fost puse pe foile cărților „Pledoarie pentru obiectul metaforă”, „Natura moartă în pictura românească” și în cîteva memorii. După ce a trecut și pe la catedrele universităților „Gheorghe Asachi” și „Alexandru Ioan Cuza”, acum maestrul își petrece zilele în atelierul de pe strada Lăpușneanu din Iași pictînd, scriind și rememorînd cromatica propriei vieți.

Ce v-a determinat să deveniți pictor? Ați avut vreun model pe care l-ați urmat din copilărie?

Aproape toată viața am făcut această meserie. Dorința de a face pictură a venit de la sine. Nu am avut profesori în școala generală, dar instinctul meu către acest do­me­niu tacit l-au sprijinit părinții, deși nu prea înțelegeau ei ce e cu meseria acesta. Am venit la Iași, am nimerit absolut întîmplător la examenul de admitere și am făcut liceul de artă pe care l-am terminat în 1962. De aici am plecat și am dat admiterea la Institutul de Arte „Ion Andreescu” din Cluj, unde am in­trat din prima, deși concurența era mare și la vremea aceea l-am și ab­sol­vit în 1968. Șef de promoție fiind, am luat repartiția în Iași ca profesor la Liceul „Dimitrie Can­te­mir”, unde am stat un an, după ca­re am fost repartizat la Liceul de Arte unde am terminat studiile. Am stat acolo vreo patru ani, am luat gra­dul de definitivat și din 1972 am dat concurs și am devenit asistent la secția de Arhitectură în cadrul Facultății de Construcții a Po­liteh­ni­cii unde am lucrat zece ani pînă cînd s-a desființat. Am fost transferat la Conservatorul de Muzică și Arte Plastice, actuala Universi­ta­te de Arte „George Enescu”, unde am funcționat pînă am ieșit la pensie. Din această toamnă mi-am în­tre­rupt orice activitate, în sensul că ultimii patru doctoranzi și-au sus­ți­nut tezele și nu am mai primit alții. Am zis că ajunge, mi-am fă­cut datoria față de țară, am trecut de vîrsta de 70 de ani și ne vedem de viață mai departe.

Venitul în atelier e un ritual care a intrat în sînge

Cum ați reușit să îmbinați meseria de profesor cu statutul de pictor?

Nu știu dacă am avut sau nu chiar această vocație, dar în ceea ce mă privește am avut colegi care nu au înțeles și nu au acceptat ideea. Ei au spus că sînt artiști și cu asta s-a terminat, nu pot fi profesori. Mie mi-a făcut bine acest lucru, am simțit că activitatea de cadru didactic e benefică din mai multe motive. În primul rînd, faptul că eram într-un contact cu tineri din toate generațiile însemna o perma­nentă întreținere și activare a ener­gi­ilor care există în fiecare om. O­bli­gativitatea de a te instrui și de a fi la curent cu foarte multe lucruri te scoate din izolarea la care recur­ge un artist prin natura profesiei. Eu am predat ca profesor toată paleta de discipline din acest domeniu, începînd cu caligrafia și terminînd cu cursuri teoretice și practice. Le-am făcut cu mare drag pentru că era un prilej să mă întorc la cărți. Pasiunea pentru lectură am avut-o întotdeauna, de cînd eram copil de­și nu provin dintr-o familie unde să existe biblioteci sau cărți, dar un anumit fel de curiozitate și neas­tîm­păr de a cunoaște cît mai multe lucruri m-a atras și m-a provocat să citesc permanent. Lectura pentru mine e o necesitate, citesc înainte de a mă culca și cînd mă trezesc, urmăresc librăriile și cărțile noi pu­blicate. Pe partea cealaltă, pictura a fost în interior, fără ea nu pu­team trăi. Venitul în atelier e un ritual care a intrat în sînge. Devin suferind dacă trece o săptămînă și nu pot veni aici. Chiar dacă odată intrat nu am dispoziția sufletească de lucrat, răsfoiesc mapele cu de­sene, mă uit pe schițe, revăd ce am făcut în săptămînile anterioare, se nasc idei, descopăr ce trebuie să fac pentru etapele următoare. Am ră­mas fidel unui obicei care intră în tradiția pictorilor: purtatul în bu­zu­nar al unui caiet de schițe, unde dacă descoperi ceva interesant te oprești și consemnezi. Ca reporterii, caut informații. Un portert, colț din­tr-o stradă, de natură, cîteva li­nii pe care le-am pus în caiet fi­xea­ză și îmbogățesc memoria. Dacă s-ar pune problema să pun în balanță cele două domenii, al educației și al creației, ele sînt aproape egale. Nu am simțit nicodată că una o afec­tea­ză pe cealaltă, dimpotrivă, contactul cu tinerii a însemnat o per­ma­nen­tă alimentare a energiei și in­te­re­sului. Nu trebuia să picteze un student cum vedeam eu lucrurile, ci eu descopeream în exercițiile lui niște lucruri care puteau să mă pro­voace.

Cînd poporul va fi mai educat, atunci abia vom putea spune cu mîndrie că sîntem români, acum încă nu putem.

Mulți părinți nu își lasă copii să vină la arte pe motiv că nu vor avea o meserie bănoasă. Dacă părinții dvs s-ar fi opus să veniți la studii de artă în Iași, ce ați fi făcut avînd în vedere că ați mărturisit într-un interviu că știați de mic că veți ajunge pictor?

Tata a vrut să fac liceul și să devin medic. Eu voiam pictor, nu doctor. Terminasem studiile și ma­ma tot nu a înțeles ce e cu meseria asta, dar nu s-a opus niciodată. Îmi spunea uneori „mai bine te făceai tîmplar, era o meserie în care pu­teai să cîștigi un ban”. Nu mă plîng de aspectul ăsta, faptul că am stat la catedră neîntrerupt, 45 – 46 de ani, a însemnat printre altele, asigura­rea existenței la un nivel minim. Eu nu am avut decît șase – șapte luni întrerupere, cît am făcut stagiul mi­litar. Dar exista un salariu, atît cît era, era suficient. În general, din ar­tă nu se poate trăi, asta să fie clar. Cei care se dăruiesc acestei profesii sînt niște nebuni, desigur nebu­nii frumoși ai lumii și ai societății și nu prea sînt înțeleși și agreați. Dar ei dau culoarea vieții și culturii. Scriitorii, poeții și ăștia tră­iesc cu capul în nori. În pictură sînt cheltuieli pentru materiale, pînză, rame, culori. Închirierea și între­ți­ne­rea atelierului se plătesc, nimeni nu îți dă nimic. Toți vor pe gratis. Dacă unui cumpărător virtual îi ceri 1.000 – 2.000 de lei pe un tablou, face stînga împrejur. Ei își cum­pă­ră mașini, își fac vile și pun tot felul de porcării în casă. Din acest punct de vedere, societatea este una primitivă în raport cu arta și cultu­ra. Nu putem spune că toată opu­len­ța pe care o regăsim în peisajul românesc reflectă și gradul înalt de cultură. E o butaforie în spatele că­re­ia sînt niște oameni total nein­struiți, necivilizați, lacomi, ahtiați du­pă bani. Eu mă bucur cînd la manifestări importante vedem ti­ne­ret. El e speranța noastră de mîi­ne, că se va naște o categorie de oa­meni care vor aprecia cultura și arta în general, căci ăsta e tezaurul ță­rii. Cînd ne prezentăm în fața lu­mii îi scoatem la înaintare pe Enes­cu, Brâncuși, Luchian, Tonitza, Căr­tărescu, Pleșu, Liiceanu. Ei sînt cei care dau contur și imaginea so­li­dă a țării și speranța e că poporul se va educa mai mult, în sensul în­țelegerii vieții reale. Cînd po­po­rul va fi mai educat, atunci abia vom putea spune cu mîndrie că sîntem români, acum încă nu putem.

Contrar aparențelor, eu am fost disciplinat și responsabil toată viața

Spuneați într-un interviu că de mic ați avut pasiunea obiectelor și că aveți chiar și o colecție de ceramică. Nu v-ar plăcea să pictați mai mult oamenii sau v-au trezit mai puțin interesul?

Am cicluri întregi de lucrări, lu­mea le zice oale. Pot să le spun și eu oale, dar au o pornire de la forma de vase, dar eu le-am văzut ca pe niște figuri vii, care se ceartă, dis­cu­tă între ele. O umanizare a for­mei plastice. Încă nu am epuizat-o din cînd în cînd îmi mai vin idei și orice obiect are o încărcătură a lui, are o încărcătură energetică. Ideal este ca între utilitate și formă să existe o armonie.

Ați avut vreun moment cînd din cauza unui necaz prea mare sau a nemulțumirii ați dorit să renunțați la pictură?

Nu există așa ceva. Contrar aparențelor, eu am fost disciplinat și responsabil toată viața. Îmi pla­ce ca lucrul pe care îl fac să fie fă­cut bine pînă la capăt. Așa se întîmplau lucrurile la noi, în Iacobeni. Acolo au conviețuit nemții cu românii și au învățat unii de la alții. Lucrul trebuie, cum spune noul preșe­din­te, bine făcut. Îmi place extraordinar ideea asta și dacă nația asta va înțelege vreodată că dacă se apucă de un lucru să îl facă bine și, cel mai important, să îl încheie. La noi totul se începe și se împrăștie. De aia merg lucrurile cum merg. Eu am avut șansa să prind niște burse și să plec în străinătate, nu atunci cînd eram tînăr și necopt, ci după vreo 50 de ani, cînd eram un om cu experință de viață, cu idei clare în minte. Am putut judeca altfel ceea ce descopeream și visam să văd o viață întreagă. De aici s-a născut ideea doctoratului. Mulți artiști se întreabă ce înseamnă asta, dar și în domeniul artelor este necesar pentru că etapele de studiu, de autoevaluare, de cercetare îl modelează, îi aduc limpezirea gîndurilor, a con­ceptelor estetice proprii. Eu am fă­cut doctoratul în perioada cînd se dădeau trei examene, trei referate și vreau să spun că am lucrat patru ani de zile cu o plăcere de neimagi­nat. Din acest doctorat s-au născut cîteva cărți, am redescoperit o co­che­tărie, ca să zic așa, care undeva în subconștientul meu era într-o sta­re latentă de a scrie. Simțeam ne­vo­ia să scriu, să țin în mînă un jurnal, să notez impresii, nu numai sub forma unor desene, ci și prin cu­vin­te. Am avut sentimentul că în min­tea mea toate s-au așezat. Ele existau, dar erau risipite.

Noi încercăm să valorizăm banul, materializîndu-l sub forma tablourilor

Cum de ați luat inițiativa înființării Asociației „Artă și Educație – Liviu Suhar”?

Inițiativa am luat-o împreună cu soția. Ne apropiam de pensionare amîndoi și am luat decizia de a face acestă asociație tocmai în ideea de a continua ceea ce am făcut o viață întreagă, profesorat. Poveștii acesteia i s-a adăugat suportul ma­te­rial – casa pe care o avem rămasă la Iacobeni a trecut pe numele meu și am zis să o facem muzeu. În lo­ca­litate era o doamnă primar ceva mai tînără și mai instruită, care do­rea să atragă pe cei cîțiva plecați de acolo să vină să ajute la reabili­tarea ei. I-am spus că sînt pictor, nu om de afaceri ca să dau bani să fa­că nu mai știu ce. Și am inițiat un Simpozion de pictură și desen numit „Iacobeni – particularități ima­gis­tice” care a devenit internațio­nal. Am făcut trei ediții pînă acum și comuna Iacobeni este la ora ac­tuală posesoare a circa 70 de lu­crări semnate de artiști din toată ța­ra participanți la eveniment. Acum încearcă reabilitarea unei clădiri ca­să națională, unde va fi o secție a muzeului. Iar în podul casei noatre deja am organizat de trei ani co­lecția de ceramică destul de bo­ga­tă, căci am avut pasiunea de a strînge obiecte. Am transformat-o în muzeu care e vizitat și de copii care ies de la școală. Casa propriu-zisă are peste 100 de ani, iar în ea am expuse permanet 20-25 de lu­crări de ale mele. Am păstrat mo­bi­lierul vechi de cel puțin 70-80 de ani vechime și cu obiecte țesute, căci mama mea a fost dăruită cu acest har al țesutului de covoare. Și ală­turi avem coliba nostră, cum îi zi­cem. Am transformat-o, dintr-o magazie de lemne mi-am făcut un mic atelier. Mi-am creat un habitat cu toa­te facilitățile, iar după ce le punem la punct, vor rămîne ale comunității.

Moise ca să îi elibereze mental pe evrei după plecarea din Egipt, i-a plimbat prin deșert vreo 40 de ani, pînă s-au schimbat generațiile. Au trecut 25, eu nu mai apuc să trăiesc să se împlinească 40 și să văd o generație care gîndește altfel.

Asociația este una non-profit. Cum reușiți să strîngeți fonduri pentru menținerea acesteia?

Banii i-am adunat încet, pas cu pas, din relațiile cu prietenii care ne-au înțeles și ne-au mai dat 1.000 – 2.000 de lei. Începem toamna, tot adunăm, mai dă și primăria care este săracă și calică, dar dau și ei cît pot, și în felul acesta mai facem o ediție. Pentru că ceea ce rămîne e valoarea, banul vine și pleacă. Noi încercăm să valorizăm banul, ma­te­rializîndu-l sub forma tablou­ri­lor. Simpozioanele noastre durea­ză zece zile, iar artiștii au cazare, masă inclusă și materiale de mun­că. În schimbul lor, au datoria să la­se două lucrări, una care merge la primărie și una rămîne aso­cia­ției. O colegă a urcat pe vîrful mun­telui Suhard la o stînă, iar un profesor de acolo, specializat în ovine a vrut să cumpere tabloul. Noi am pus niște sume, rezonabile, dar nu l-a luat. Probabil că îl voia pe gra­tis, dar nu se poate. Oamenii nu în­țe­leg încă faptul că dacă dau 2-3.000 de lei, sigur, e mult, dar banul îl cîștigă din altă parte și rămîne cu obiectul ăsta în casă, care are din start o altă valoare. Mai mare decît cea pe care a plătit-o, iar valoarea unui tablou crește în timp. Lumea încă nu înțelege, e foarte grăbită. Dacă cei care au bani ar veni și ar cumpăra cîte un tablou de la cîte un pictor, am trăi și noi mai bine. Vedeți ce salarii modeste au profesorii. Ce fel de societate e asta? Cînd tu nu ai grijă exact de oamneii care îți modelează poporul. Cum va ară­ta națiunea dacă pe cei care îi pre­gă­tesc pe cei mici pentru viață, nu­mai te faci că îi plătești.

Am observat că pomeniți mult despre germani, credeți că noul președinte va reuși să aducă vreo schimbare în România?

Firea noastră este păguboasă, în sensul că avem prostul obicei de a ne culca pe o ureche și să zicem „A venit noul președinte, o să fie bi­ne!”. Dar el este doar un om și da­că nu e ajutat, atunci ce poate face? El transmite niște idei, principii de­pinde de noi cum le înțelegem și ne înhămăm la treabă. Dacă po­po­rul va continua să stea tot cu mîna întinsă și să spună „că trebuie să-mi dea” nu va fi bine. Este un semnal care dă mare speranță și sper că vor termina cu oamenii care dezin­for­mează, și vor înțelege că poporul, omul de rînd a tras un semnal. M-am simțit jignit a treia oară la ale­geri prezinețiale. Prima dată în 2004 cînd am văzut o risipă îngrozitoa­re de bannere cu candidatul social de­mocrat Adrian Năstase, care apro­po, e plin de oameni super bogați. Măcar să schimbe titlul, să nu mai spu­nă că luptă pentru lumea săracă. În 2009, am plecat cu soția și cu bă­ia­tul dînsei, căci noi sîntem recăsă­to­riți, partenerii noștrii de viață au decedat în același timp, avea un con­cert dirijat la Filarmonica din Sibiu unde era violoncelist. Am rămas stu­pefiat că în toate tufele erau spîn­zu­rate la nesfîrșit afișe cu Geoană. Iar acum cu actualul prim-minis­tru. Lumea a început să își dea seama din banii cui se plătsc toate astea. Și Iașul, care era al lor, în palmă, i-a taxat. Chestiunea asta trebuie s-o bage la cap și s-o înțeleagă, căci tră­iesc într-o altă realitate, a bussinesului.

La țară, copilul este pus la treabă. Nu stă și butonează, iar mama și tata scot limba din piept, gîfîind

Pictorilor care vin la Iacobeni, le lăsați libertatea de a-și alege singuri locurile sau obiectele pe care să le picteze sau le indicați dvs?

Bineînțeles, dar recomandarea sună din genericul simpozionului „particularități imagistice”. Ceea ce adunăm noi și configurăm la fi­nal e într-o formă sau alta o cronică plas­tică a locurilor. Prin unele ta­be­re sînt artiști care spun că au tot ce le trebuie, vin să se odihnească și aduc de acasă lucrările. Noi acolo am ținut ca dimpotrivă, să con­fi­gu­răm un ansamblu de lucrări pen­tru micul muzeu în care să se regăsească specificul locului. Artis­tul se urcă în mașină, privește lo­cu­rile și își alege motivele.

V-ați gîndit să vă implicați studenții în simpozionul din Iacobeni? Sau lucrați numai cu oamenii integrați deja în sistemul de educație, care sînt deja instruiți?

În general lucrez cu artiști care sînt membrii Uniunii Artiștilor Plas­tici, dar am avut și foști studenți. Am avut ideea la un moment dat să fac o secvență cu tineri, dar e vorba de posibilități materiale. Ca să fac un fel de ediție specială numai cu ăș­tia tineri trebuie să am bani, să plătesc o cazare la o pensiune, masă, ma­te­riale, aceleași condiții. Doar com­ponența grupului e legată de faptul că sînt tineri, dar am avut artiști din toate generațiile.

Aveați în jur de 14 ani cînd ați plecat de acasă pentru a studia. Care este cel mai mare sacrificiu făcut pentru a vă îndeplini visul?

Dacă noi povestim cum am ajuns fiecare din generația noastră către generația voastră o să mă întrebați dacă e posibil așa ceva. Noi am trăit cu multe restricții toată tinerețea și copilăria noastră. Nu am avut ten­ta­țiile și ofertele care le găsești pe toate drumurile. Eram elev în cla­sa a XII-a cînd s-a pus primul televizor la liceu. Ca să pot supraviețui ca stu­dent, nu mi-am permis nici să cad la vreun examen. Am fost integralist în toți cei șase ani. Veneam în va­can­țele de vară și îmi petreceam o lună de zile la coasă. Copilul la ța­ră, pe măsura forțelor lui, este pus la treabă. Nu stă și butonează, iar mama și tata scot limba pe piept gîfîind. Au fost și astea sacrificii și din partea părinților, căci eram pa­tru copii. Sînt atîtea exemple discrete și nezgomotoase de copii buni care vin de la țară. Am intrat în clasa I în 1949, cînd începuse sovietizarea și rușii erau călare pe noi. În clasă era tovarășul Lenin, Stalin, Marx, Engel și apoi era Comitetul Cen­tral cu Ana Pauker, cu Lucrețiu Pă­trăș­can. Începeam școala cu imnul Uni­unii Sovietice în care zicea „lui Sta­lin slavă, slavă îi cîntăm” și apoi imnul românesc. Și era o sărăcie de te durea capul. Produseseră cote și tu, aveai n-aveai, trebuia să dai o găină, un porc și alte produse. Pîine cumpărai odată pe săptă­mî­nă și aia pe cartelă. Desigur, co­pi­lăria e frumoasă oricum, dar pă­rin­ții făceau sacrificiu. Era perioada cînd prindeam din zbor cîte o discuție cînd erau vînați așa-zișii dușmani ai poporului și auzeam că a fost la ei duba. Duba, însemnînd o mașină neagră care venea noaptea, îl umfla pe unul și dus era. Nu aveai voie să cîrtești nimic. Am avut un unchi, un frate de-a lui tata, care a fost luat așa. A stat trei ani și jumătate la canal, la stuf. Nici proces nu a avut, nimic, doar a venit de acolo cu un diabet care l-a băgat în pămînt. Știu că erau de­portați oameni care fuseseră demni­tăți publice și erau trimiși aici, cu domiciliu obligatoriu. La noi în Ia­co­beni a stat un domn care fusese magistrat și primarul Craiovei, sau așa ceva. După ce a plecat mi-a tri­mis două cărți cu dedicație. Erau ca o premoniție, căci eram în clasa a V-a. Am primit „Jurnalul de călă­to­rie” a lui Nicolae Milescu Spă­ta­ru și „Spre Pol” a lui Nansen. Ce a văzut omul ăla în mine? Probabil erau niște intuiții.

Știu că fiecare persoană are propria viziune asupra unui lucru, dar există vreo diferență mai generală, care să poate fi observată între viziunea unui pictor străin și a unuia român despre Iacobeni?

Fiecare se manifestă cu viziu­nea și personalitatea lui. Acum doi ani am avut doi pictori din Ungaria, foarte buni, profesioniști, apoi, anul acesta și anul trecut am avut din Polonia, din Cracovia. Unul dintre ei chiar a fost studentul meu și de loc e din Bălți. S-a căsătorit cu o fată care a fost lector de limbă po­lo­nă la Iași și au plecat acolo. Și Serj Vasilendiuc, căci așa îl cheamă, e foarte atașat și vine în multe ta­bere.

Inspirația e zăcămînt, zestre pentru a descoperi subiecte de creație

Cum ați reușit să aduceți pictori străini la Iacobeni?

Foarte simplu. Am păstrat o oarecare corespondență cu colegii. Cei din Ungaria i-am contact prin­tr-un artist din Timișoara care mer­gea în tabere la ei. Pentru că sînt schimburi și mai ales colegii noș­tri din Vest au contacte dese cu artiș­tii de dincolo și din cauza distanței mai mici. Se duc în tabără la Seghed și parcurg doar 50 de km. Anul acesta nu au mai venit căci s-a suprapus o tabără de-a lor cu a noastră. M-au chemat, dar nu am mers. Am un coleg de clasă care este în Germania, Frantz Josepf, ca­re pur și simplu e atașat ce ceea ce fa­cem noi. Acolo fusese șef de sin­dicat. Vara asta a venit cu mașina și a făcut niște afișe în care vorbea despre simpozionul nostru. M-a în­trebat dacă le poate folosi ca să ne facă publicitate și i-am zis să facă ce vrea. El a lipit afișe și pe mașina lui cu care a venit din sudul Ger­ma­niei. Lucrurile se pot face pur și simplu implicîndu-te fără să-ți pui întrebarea cum sau cu ce le faci. Te apuci și le faci. Găsești pe parcurs ceea ce ai nevoie pentru a le putea duce la capăt. Îmi amintesc cînd eram decan și mă duceam cu hîrtii la contabilitate îmi trînteau în nas că nu se poate, nu au bani, dar nici măcar nu se uitau peste ele. Asta ți-o spuneau toți comuniștii din re­gi­mul vechi. La modul ăsta de a gîndi trebuie renunțat. Noi improvizăm mereu. Moise ca să îi elibereze men­tal pe evrei după plecarea din Egipt, i-a plimbat prin deșert vreo 40 de ani, pînă s-au schimbat generațiile. Au trecut 25, eu nu mai apuc să trăiesc să se împlinească 40 și să văd o generație care gîndește altfel.

V-ați gîndit să faceți și ediție de iarnă a simpozionului?

Ar fi extraordinar, dar iarna tre­buie să ai condiții și ar fi mult mai costisitor. Acolo se lucrează în aer liber, iarna te obligă să stai închis un­deva. Și dacă l-ai adus pe omul ăla acolo, trebuie să îi asiguri căl­du­ră pemanentă, plus că iarna e ziua scurtă. M-am gîndit la treaba asta, dar nu am acolo posibilități.

Nu ați putea apela la fonduri europene pentru ca simpozionul să se desfășoare și iarna?

Ba da, dar nu mai pot eu. Ar în­semna să mă ocup numai de ad­mi­nistrare. Este o colegă de la Su­cea­va care se ocupă cu așa ceva. A fost doctoranda mea. A zis să facem un proiect, dar cine aleargă să facă toată documentația aia? Eu nu mai am timp fizic, mai pictez, mai scriu. Dacă aș avea 40 de ani m-aș arunca la o chestie de asta, dar așa nu. Gîndurile zboară, ideile sînt, dar motorul e puțin obosit.

Unde credeți că își găsesc inspirația tinerii de azi, știind că dvs stăteați mai mult prin atelier și muzee?

Pentru un artist inspirația este peste tot. Tot ce există în jurul nostru, în viața nostră, în spațiul în ca­re locuim și ne iubim. E zăcămînt, zestre pentru a descoperi subiecte de creație. problema care se pune e cum privești realitatea din jurul tău. Trebuie să extragi din ea ceea ce se potrivește cu idealul tău de creator. Nu este altfel.