Ideile sînt ieftine. O simplă idee nu este nimic, contează cum ți-o aperi în paginile romanului

Un bărbat zdravăn, un mic munte de om, Jeff Lindsay este un tip de scriitor pe care nu speri niciodată să-l întîlnești. Deschis, capabil să vorbească de șapte ori despre același lucru în zece feluri diferite și cu o sinceritate nemascată. Nu a scris niciodată ca să îi ofere cineva vreun premiu, chiar dacă înțelege că scriitura, la fel ca teatrul, este o artă aparte care poate să se adreseze și unui public restrîns. El a scris ca atunci cînd vine sîmbăta și este în Havana, cu un mojito în mînă, și vede apusul cubanez, să nu aibă niciun regret din lume. Americanul Jeff Lindsay are însă o problemă de blocaj – nu cel de scriitură, fiindcă are deja 4.000 de pagini dintr-o serie nouă de fantasy. Nimeni nu vrea să publice altceva scris de el, deși pînă și criticii îi laudă manuscrisele, fiindcă nu e o continuare a lui Dexter, criminalul care ucide criminali, cele mai de succes romane ale sale, care s-au transformat în unul dintre serialele renumite din SUA, ce-i poartă numele protagonistului. Chiar dacă Lindsay spune că, dacă nu ar fi scris-o, el n-ar fi citit niciodată seria.

De unde a căpătat un sudist american accent scoțian?

Nu, nu! (rîde) Nu am accent sco­țian, dar îmi place să mă joc cu ac­cen­tele atunci cînd am ocazia.

Dar ești din Sudul SUA, din Florida.

M-am născut în Arkansas, care e în Sudul SUA. Cînd creșteam, Flo­rida era o combinație între sudiști și „Caribbean” (n.red. locuitori din in­sulele Caraibe) și a devenit din ce în ce mai latino, dar cumva latino-cubaneză. E foarte important de precizat pentru cubanezi! Dacă îi con­funzi cu mexicanii sau portoricanii cel mai probabil te pocnesc di­rect în față. Sudul Floridei este mult mai „cubanizat” acum, ceea e nu e un lucru rău pentru mine, fiindcă cel pu­țin jumătate dintre prietenii pe care i-am avut crescînd erau cubanezi, restul erau rednecks (n.red. – per­soa­nă albă, de regulă din clasa muncitoare și din zona rurală).

Deci vă afectează într-un fel degradarea relațiilor dintre SUA și Cuba, care ajunseseră, după zeci de ani de embargo diplomatic, la o încercare de normalizare. Totul pînă la schimbările de politică de la Washington.

Speram pentru cîteva momen­te să se normalizeze relațiile, dar este limpede că nu se va întîmpla asta în viitorul apropiat. Sînt precaut cu acest subiect în jurul prietenilor mei, pentru că mulți dintre ei se consi­de­ră exilați și spun că nu se vor în­toar­ce atîta timp cît pe insulă încă mai respiră un Castro, dar mie îmi place Cuba. Îmi plac oamenii, îmi place spiritul locului. Simt că Cu­ba este unul dintre acele locuri magice în care, atunci cînd se ridică soa­re­le dimineața, te simți diferit. Cred că trebuie să existe undeva o explica­ție fiindcă este un complet alt soare, un alt filtru prin care lumina se ve­de superb.

Te inspiră să scrii?

Mă inspiră să mă relaxez, contrar spiritului cubanez, că este un popor foarte energic. Dar eu sînt un om căruia îi vine, de altfel, foarte greu să se relaxeze și unul dintre cele mai preferate locuri ale mele es­te acoperișul Hotelului Ambos Mun­dos din Havana, unde pot să stau, să beau un mojito, să văd asfințitul și să ascult mariachi cîntînd.

Organizatorii și voluntarii spun că v-ați înțeles foarte bine cu ei de cînd ați venit, chiar dacă sînteți pentru prima dată în România. Care sînt primele impresii?

Am avut un important mentor român, Radu Pintilescu, iar pri­me­le mele gînduri cînd am ajuns aici au fost că sînt într-un oraș european și, cu cît am stat mai mult, am găsit ceva special la români. Fiecare loc are propria savoare și acesta cu si­gu­ranță o are, dar românii mi-am dat seama că au o combinație între cele mai bune calități din Germa­nia și Italia – atitudinea tolerantă a ita­lienilor și instinctul de a face lu­cru­rile corect, cum trebuie, pînă la ca­păt, al germanilor.

M-am speriat cu adevărat atunci cînd am început să fiu urmărit de psihopați

Nu v-a fost frică că oamenii s-au atașat atît de mult de un criminal în serie? V-a speriat gîndul acesta?

Nu prea mi-am dat seama la în­ceput. M-am speriat însă cu ade­vă­rat atunci cînd am început să fiu urmărit de psihopați. Am primit cî­teva scrisori de la cineva care îmi spu­nea că știe unde stau, iar cînd asta s-a terminat, a mai fost un tip – și nu exagerez – care posta de mii de ori pe tot Internetul că va veni să mă omoare pe mine și pe soția mea pentru că i-am furat ideea lui cu Dexter. Și cînd spun peste tot… era un site al unui post de radio din Arizona, care avea o postare – „scri­eți-ne de ce vă place postul nostru și aveți șansa de a cîștiga o camio­ne­tă nouă”. El a scris – nu vă as­cult postul de radio, dar am să-l omor pe Jeff Lindsay și pe soția lui pentru că mi-au furat ideea. A fost în­fio­rător. Am un prieten care lu­crea­ză în industria securității. M-a con­vins să îmi cumpăr un sistem de alar­mă pen­tru casă și un pistol care e atît de mare, încît mă tem să-l folosesc pen­tru că aș putea da o gaură în cinci case cu un singur glonț.

Cînd s-a întîmplat asta, la început sau mai tîrziu?

Mai tîrziu, după doi-trei ani, cînd serialul TV începea să devină popu­lar.

Și v-ați gîndit să renunțați la tot și să plecați din țară?

Nu și nici nu cred că aș putea; sînt prea multe greutăți. Apoi, chiar nu vreau să fug. Vreau să îmi cresc copiii într-o manieră cît de norma­lă pot și să duc o viață cît de apro­pia­tă de normal este posibil.

Ați reușit asta? Să aveți o viață cît mai aproape de normal?

Da, nimeni nu mă cunoaște în orașul meu natal. Pot să mă duc la supermarket fără să dau autografe. Am lucrat în Hollywood 12 ani și am văzut cum arată celebritatea, cum arată oamenii faimoși pe care îi recunoaște toată lumea și nu sînt interesat de așa ceva.

Mulți oameni spun că celebritatea este o boală.

Este, da. Iar în Hollywood am fă­cut o grămadă de lucruri – oficial am fost un scriitor, actor și director, dar m-am ocupat și de un teatru mic, făceam, practic, tot ce e posibil. Le făceam pe toate în același timp, la un moment dat. Ca să plătesc chi­ria, lucram ca asistent producător la un serial, am fost asistentul unui comedian celebru pentru un timp, cam tot ce se putea face pentru a plăti facturile.

Mi-am dat seama atunci că a fi criminal în serie n-ar fi întotdeauna atît de rău

Cînd s-a născut ideea lui Dexter dacă erați prins în acest vîrtej al Hollywood?

Aveam o serie de cărți publica­te, dar nimic nu a prins cu adevă­rat. Și am fost rugat să vorbesc la un prînz al oamenilor de afaceri și să le explic de ce e important să ci­tești măcar o carte pînă mori. Stă­team la capul mesei și mă uitam la toți oamenii de afaceri, avocați, agenți imobiliari și toți mințeau cronic și aveau acele zîmbete false. Mi-am dat seama atunci că a fi criminal în serie n-ar fi întotdeauna atît de rău. Am început să-mi fac notițe pe șer­vețelele alea unsuroase și am venit acasă cu povestea principală a lui Dexter pe ele.

Întrebam despre normalitate mai devreme fiindcă ați declarat la un moment dat că a fi un criminal în serie nu e complet imposibil și că niciun scriitor nu este complet normal.

Toate lucruri adevărate, da. Dar asta nu înseamnă că nu pot să îmi cresc copiii ca să fie normali. Ei nu vor fi normali – le spun asta în fie­ca­re zi: normal e un alt cuvînt pentru plictisitor, ordinar, și nu trebuie să aspire spre normalitate. Cine vrea o viață normală? Dar nu vreau ca normalitatea lor să fie distorsio­na­tă puternic de ceea ce fac eu, vreau să își găsească singuri propriile ciu­dățenii.

Ați fost surprins că oamenii au transformat un criminal în serie justițiar într-un fenomen?

În primul rînd vreau să spun că Dexter nu este un justițiar. Jus­t­i­ția­rii omoară răufăcători dintr-un simț de scandalizare și neîmplini­re al actului justiției. Pe Dexter îl doare în fund de justiție. Lui îi place să omoare oa­meni. Motivul pentru care îi omoa­ră este că tatăl său vitreg, Harry, l-a învățat că asta este calea corectă pen­tru a face lucrurile, iar cum Harry avea, de regulă, dreptate cînd spu­nea astfel de lucruri, a urmat această cale. Nu e un justițiar.

Dar sînteți surprins de faptul că îl place un număr atît de mare de oameni?

Sînt stupefiat. Intenția mea a fost să arăt un deget mijlociu lumii, mă îndoiam că o să fie publicat roma­nul vreodată și credeam că, dacă va fi publicat, voi merge mai departe spre lucruri care vor plăcea oamenilor cu adevărat. Dar deodată am început să primesc telefoane din stu­diourile de film și de la toată lu­mea. Din ce în ce mai multe. În fiecare zi. Ce e în neregulă cu oamenii?

Credeți că oamenii caută personaje ca Dexter pe care să le transforme în personaje pozitive, chiar dacă este limpede că ele nu sînt, într-o nevoie generală de eroi?

E foarte posibil sau, cel puțin, are sens. Mai cred însă că se simt și vinovați fiindcă le place ce face o persoană cu care societatea și mo­ra­la le spun că nu ar trebui să fie de acord. Așa că sînt convins că există multă raționalizare, dar e și instinctul primar uman. Vrem să ve­dem personajul negativ primind ceea ce merită, nu vrem să vedem pe ci­ne­va care scapă de pedeapsa jus­ti­ției. E aproape ca un sacrilegiu pen­tru noi. Și de fiecare dată cînd se întîmplă ceva rău și oamenii par că vor scăpa basma curată Inter­ne­tul prinde viață cu ideea – „Tri­mi­te-ți-l pe Dexter! Știu ce ar face Dex­ter în cazul ăsta!” Cred că asta e o parte importantă din tot.

Simțiți nevoia să scăpați de eticheta acesta – omul care l-a creat pe Dexter, ca să puteți să scrieți și altceva, un alt gen poate?

Simt nevoia, dar nimeni nu mă lasă, parcă nu am voie. Așa cum ac­torii care se plîng să sînt aleși doar într-un anume tip de roluri. Sînt blo­cat. Și credeți-mă ce vă spun acum, fiindcă este adevărat. Dacă nu aș fi scris Dexter, nu aș fi citit niciodată aceste cărți. Nu prea îmi plac roma­nele polițiste. Am citit cînd eram tî­năr Agatha Christie, Nero Wolfe, care e chiar muntenegrean, dar mi-am dorit să fiu ca Stanley Kurbrick – care a regizat și filme polițiste, un mister, o comedie, asta am vrut să fac și eu pentru a dovedi că pot. Și cred că pot. În ultimii ani am scris 4.000 de pagini dintr-o serie fantasy despre care cred că este foarte bu­nă și care le-a plăcut tuturor celor care au văzut-o pînă acum. Cel puțin, cei care nu sînt în afacerea de publica­re a unei cărți. Ei îmi spun că „îmi place foarte mult, dar nu cred că fa­nii tăi vor să citească asta”. Apa­rent, fanii mei vor să citească ceva ce nu este Dexter, dar care e exact ca Dexter. Sînt blocat – nu pot să scriu nimic altceva.

De ce nu v-ați gîndit să scrieți sub pseudonim, cum a făcut-o, să spunem, J.K. Rowling, tocmai pentru a scăpa de ștampila „cea care l-a creat pe Harry Potter”?

Ba da, dar atunci ar trebui să o iau complet de la capăt, și tot ce ai ca scriitor este numele tău. Dacă fo­losesc un pseudonim, nu aș mai avea acel avantaj și s-ar putea să nu mai pot să public niciodată. Și această serie fantasy vreau să o public pen­tru că e complet diferită și cred din toată inima că este bună.

Vorbim de un univers mitologic, post-apocalitpic?

Nu prea vreau să vorbesc des­pre asta, fără „spoilers” (n.red. infor­ma­ții care dezvăluie elemente din po­veste care ar strica lectura unei cărți sau urmărirea unui film), pentru că e o idee pe care, dacă o auzi, ai să zici din start „cum de nu m-am gîndit eu de la început la asta?”

Și atunci o să începeți să scrieți peste tot pe Internet „am să-l omor pe Cătălin Hopulele pentru că mi-a furat ideea”.

(rîde) Da, da, păi mi-ai furat ide­ea! Încă mai primesc, la fiecare cî­te­va luni, o scrisoare care zice – „de ce mi-ai furat ideea pentru Dex­ter?”. De parcă nimeni nu ar avea dreptul să aibă aceeași idee! Sînt lu­cruri speciale, atît de extraordinare încît odată ce am una, nimeni altcineva nu o poate avea. Mentorul meu, Ra­du Pintilescu, spunea că ideile sînt ieftine, le are toată lumea – con­tea­ză apărarea ideii pe scenă sau în paginile unui roman. Nu, nu am fu­rat ideea, am avut-o eu. Dar o simplă idee este nimic.

Soția mea nu simte nevoia de a dovedi că e înrudită cu Ernst Hemingway

De unde începe o carte bună – de la o idee bună? Simțiți nevoia să aveți totul planificat cap-coadă sau povestea se ivește pe măsură ce scrieți?

Toată lumea e diferită. Bren­dan Behan (n.red. unul dintre cei mai buni poeți irlandezi) spunea că fiecare olog are propriul fel de a merge. Și fiecare scriitor se apucă de subiect în mod diferit. Știu oameni care stau și se apucă de scris și modelează în timp ce progresează. Eu trebuie să știu ce se întîmplă la început, pe par­curs și la final înainte să mă apuc. De obicei stau și vorbesc cu soția mea și îi spun – „ai văzut povestea asta, nu ar fi amuzant dacă s-ar în­tîm­pla asta?” Amîndoi spunem că da, dar dacă ai face-o altfel? Și de­vi­ne automat o idee pe care unul din­tre noi o va scrie. Așa s-a întîmplat recent și cu noua mea piesă de tea­tru care se pune în scenă acum, în Florida. Vizitam o peșteră și pe plian­tul pe care ți-l întindeau la intrare erau scrise cîteva noțiuni istorice, prin­tre care și faptul că, în timpul Răz­boiului Civil, soldați dezertori din ambele tabere, cît și slavi care fu­geau din calea conflictului, se ascundeau în această peșteră. Mi s-a aprins un beculeț – cum ar fi dacă s-ar afla acolo în același timp cîte un perso­naj din fiecare grup. E oarecum evi­dentă cînd te gîndești, dar asta e noua mea piesă.

Practic se poate spune că în familia dumneavoastră abilitatea de a scrie este o trăsătură fundamentală.

Abilitatea e ca o idee, e nimic fără nevoia, fără chemarea de a o face.

Însă lucrați des alături de soția dumneavoastră. Vă citiți lucrările împreună cu ea, sînteți proprii critici, primii cititori? Cum vă împăcați cu asta, vă afectează relația?

Da, asta facem. Nu ne batem ni­ciodată, dar ne certăm. Nu s-a ajuns niciodată la ceva ce să nu putem rezolva. A fost foarte bine să lu­crăm la aceleași lucruri fiindcă ea lucrea­ză impecabil cu structura și eu mă pricep mai bine la personaje, la dia­log. Așa că preiau de la ea structu­ra și completez dialogul, apoi îi dau înapoi și ea finisează, mai introdu­ce o serie de intrigi, apoi iau lucrarea înapoi, caut toate locurile unde a schimbat dialogul și îl schimb așa cum îmi place mie.

Resimte puternic legătura pe care o are cu unchiul ei, Ernst Hemingway?

Tatăl ei a fost singurul frate a lui Ernst. Simte o legătură familială pu­ternică, da, și e mîndră cu asta. Dar nu simte această nevoie de a dovedi că este înrudită, că există o legă­tu­ră. Nu face un mare caz despre asta. Am văzut amîndoi membri ai fami­liei ei care fac din numele Heming­way o carieră. Dar ea a făcut o serie de lucruri pe partea profesională fă­ră a pune foarte mare inimă, pentru a plăti chiria, cum s-ar spune, dar nu e ceea ce ar face dacă ar avea de ales. Însă „Hunting with Heming­way”, care am înțeles că e cunoscut și în România, e ceva ce ar relua în­tr-un minut, a fost un proiect ex­tra­ordinar.

Ați spus într-un interviu că vă place pescuitul, să gătiți și să petreceți timp cu familia. Vă păstrați timp și pentru citit? Ce vă mai atrage atenția?

E amuzant că întrebi asta. Acum cîțiva ani mi-am dat seama că nu mai citesc de plăcere. M-am uitat lîngă biroul meu la teancul de cărți ce mă așteptau să le citesc și la scaunul meu, unde aveam altă grămadă, și în restul de locuri unde stivuiam cărți care erau toate legate de muncă și mi-am dat seama că nu mai sim­țeam bucurie citind. Strîngeam din dinți și încercam să duc pînă la capăt un text despre criminologie. Mi-am spus atunci – „cum pot să mai scriu ceva ce ar vrea cineva să mai citească, da­că mie nu-mi mai place să cit­esc?”. M-a deranjat foarte mult gîndul ăs­ta, nu știam ce să fac. Apoi mi-a ve­nit ideea stupidă – ce m-a convins prima dată să citesc și să devin scri­itor? Mi-am amintit acea perioadă, m-am întors în timp, am recitit căr­ți­le cu Tarzan și a fost minunat. Am re­descoperit din nou plăcerea de a citi.

E un defect profesional pentru scriitori, acela de a nu citi cu plăcere ci cu un ochi critic care caută găuri în logică, în structură, greșeli, cum puteau fi dezvoltate unele personaje?

De aceea lucrul bun cu privire la întoarcerea la Tarzan a fost că, da­că te apuci să citești cu o astfel de critică ar trebuie să iei totul pagină cu pagină – „nimeni nu ar putea să facă așa ceva, asta nu e posibil, as­ta nu e adevărat”. Pur și simplu nu s-ar putea întîmpla. Dar nu o faci. Și am redescoperit plăcerea lectu­rii, iar apoi am trecut mai departe la Edgar Rice Burroughs – la seria sa despre Marte.

Mulți oameni acuză ceea ce numesc literatura comercială. Că romanele produse nu ar fi puternice, că nu modifică mințile și spiritul, că nu schimbă vieți, că nu încearcă să fie demnă de premii, așa cum „ar trebui să fie în permanență orice operă”.

În alte cuvinte, să fie citită doar de 200 de persoane care nu au alt­ce­va mai bun de făcut.

Sînteți de acord cu persoanele care critică așa numita literatură comercială?

Nu, nu sînt de acord. Eu am fă­cut o alegere conștientă cînd am în­ceput să scriu literatură comer­cia­lă, vreau să am cu ce să-mi hrănesc familia, vreau ca oamenii să citeas­că ceea ce scriu și cred că am ajuns să fiu, cu această mentalitate, un scri­itor bun. Nu îmi pot imagina să scriu ceva atît de rarefiat și pre­ten­țios încît oamenii să simtă că este doar o datorie să-mi citească căr­ți­le. Dacă citești dintr-un simț al da­to­riei, că vrei să te înnobilezi, să te descurci cu idei, înseamnă că ești încă la facultate. Bravo, felicitări, dar cînd ai absolvit, caută și plăcere în ceea ce faci. Asta nu înseamnă că literatura comercială este litera­tu­ră proastă. Am mai spus-o, eu cred că scriu destul de bine – nu sînt unul dintre cei nemuritori, dar fac o treabă bună, am propoziții bine structurate. În același timp, am spus dintotdeauna că voi înceta să scriu dacă voi simți că o fac din o­bli­gație și înțeleg perfect pe cei ca­re fac asta.

Simțiți că ați terminat la timp Dexter – cît nu v-ați plictisit să scrieți și alții să citească?

Simțeam că s-ar putea să se în­tîm­ple dacă mai scriam încă o car­te, dar nu ajunsesem încă acolo.

Vă temeați de animale în copilărie?

În copilărie? Păi eu mă simt și a­cum un copil, n-am terminat de copilărit și de crescut. Nu încă, cel puțin.

Dar v-ați temut de animale?

Nu, chiar din contră, m-am în­țe­les foarte bine cu ele, nu știu de ce. Sînt una dintre acele persoane care pot să stea cu orice pisică și cîine și să mă placă.

Dar Dexter nu reușea să facă asta.

Nu, pentru că simțeau ceea ce este. Cred că animalele pot să sim­tă răul, dar cred că sînt și unii oa­meni care pot simți asta. Cunosc un bărbat cu care am avut momente în care am stat la o bere și, deo­da­tă, l-am văzut urmărind cu privirea oamenii din încăpere. Îl întreb ce s-a întîmplat și îmi spune să am gri­jă la omul respectiv, arătîndu-mi spre cineva. Îl întreb de ce și îmi spune, simplu, „că ar putea să facă lucruri rele”. Știe pentru că, la rîndul său, a făcut astfel de lucruri. Cred că oa­menii care sînt așa se recunosc unii pe alții.