Ion Barbu: Umorul, la vremea asta, e o chestiune total neserioasă. Cînd ar trebui să fie cea mai serioasă din lume

Cu ironia și umorul în sînge, caricaturistul Ion Barbu pare să nu trădeze prin niciun cuvînt distanțarea de artă și de tot ceea ce a reușit să construiască și demoleze pînă acum, prin umor. Urmînd modele precum René Magritte, cărora le-a dedicat, la rîndul lui, muzee și spații pe care a vrut să le țină departe de „muzeele osificate” și construindu-și un oraș pe care l-a desenat după pofta inimii, astăzi se află, spune el, într-o misiune continuă de a „aduce omul pe calea cea bună” – tot prin caricatură.

„Nu trebuie să ne fie teamă de lumina zilei doar pentru că aproape întotdeauna scoate în evidenţă o lume mizerabilă”, a spus René Magritte. Ați lucrat 15 ani la mina din Petrila. De ce vă era mai teamă – de subteran sau de lumina zilei?

Pe Magritte eu îl consider cel mai mare caricaturist – drept pentru care i-am făcut și un muzeu. Muzeul e al meu, se numește „Muzeul Instalatorului Român”, dar este împodobit de jur împrejur cu felurite obiecte care sînt puse pe fațadele lui. Sub fiecare scrie: „ceci n’est pas une…”, text urmat de denumirea obiectului respectiv. Ăsta ar fi un omagiu al meu adus lui Magritte. Referitor la cele două lumi, dacă stau și mă uit în urmă, prin prisma celor 15 ani pe care i-am petrecut în subteranele Minei Petrila, aș putea spune că lumea de afară e mai urîtă decît lumea subterană; cum se spune și despre copii – că le-ar fi mai bine în burta mamei, decît atunci cînd ar ieși afară; și asta mai ales în vremurile în care trăim.

Și lui Iona, a lui Marin Sorescu, îi era mai bine înăuntru, în burta balenei, decît afară?

Da, întotdeauna e mai bine la întuneric.

Cred că fiecare trebuie să sape prima dată în el însuși și apoi restul vine de la sine

Ce lecții ați învățat în mină, la 1.000 de metri subteran?

Știți cum e, eu am mai spus că ucenicia am făcut-o la Mina Petrila unde, după terminarea facultății, am prestat 15 ani ca topograf. Făceam atunci o referire la Petrila, care cred că e valabilă și pentru lumea de după. Spuneam că Petrila e ca un iceberg și că 90 la sută din ea se află sub pămînt. Într-adevăr, lucrurile cele mai spectaculoase, și din punct de vedere arhitectural, le-am întîlnit mai mult în subteran decît la suprafață. Cred că și România, dacă extindem puțin, are aceleași probleme ca Petrila. Lucrurile cele mai frumoase urmează să fie decopertate, pentru că deocamdată pare că au ieșit la suprafață numai mizeriile.

Și cam cît credeți că o să dureze, pînă vor fi decopertate?

Depinde. Dacă fiecare român ar fi un miner destoinic (acum aduc un elogiu minerilor – rîde – deși imaginea lor a fost terfelită sau, mai bine zis, și-au terfelit-o singuri) ar fi bine. Cred că fiecare trebuie să sape – să sape prima dată în el însuși și apoi restul o să vină de la sine.

Dacă stau și mă uit în urmă, prin prisma celor 15 ani pe care i-am petrecut în subteranele Minei Petrila, aș putea spune că lumea de afară e mai urîtă decît lumea subterană.

Primele desene pe care le-ați făcut erau în pachetele mamei, păstrate acasă. Cam pe atunci, cînd le făceați, v-ați dat seama că ce urmează să faceți e caricatură?

Aici stă ascunsă o poveste tare frumoasă – eu la Petrila am făcut un muzeu care se numește chiar „Muzeul mamei”. El are acum un succes nebănuit de mine pe-atunci, la vremea la care îl construiam. Oamenii care vin acolo sînt des încercați de lacrimi și chiar am zis că atîta timp cît intrarea este liberă, „consumatorii” muzeului înțeleg să-și plătească vizita la muzeu printr-o sintagmă de-a lui Ion D. Sîrbu, care sună cam așa: „Lacrimi valută forte”.

Și cum este asta pentru dumneavoastră, care sînteți învățat să primiți plata prin rîs?

Îi duc repede la Muzeul Instalatorului și reechilibrez imediat balanța emoțională. Revenind la mama mea, care a făcut un lucru extraordinar (a făcut mai multe) – ea a avut pasiunea aceasta de a strînge după fiecare copil; și a avut patru. A strîns după fiecare toate caietele și cărțile, iar după fiecare an de studiu le-a împachetat și depozitat pe toate într-o pivniță lipsită de șoareci (lucru foarte important). Culmea, deși știam de existența lor, le-am descoperit abia recent. Solicitat fiind, pentru Noaptea Albă a Galeriilor, să duc la București niște pachete de acolo, le-am redescoperit și am avut o senzație unică – m-au mișcat. Erau așa, ca niște madlene de Proust. Cînd le-am desfăcut am văzut că au un haz teribil și apoi am realizat și că pachetele din prima perioadă din școala generală conțineau niște lucruri în care era foarte greu să decelezi niște urme de educație, cît – mai curînd – observai că sînt pline de propagandă sovietică. Nu m-am crezut în stare să aduc niște ode Uniunii Sovietice și soldatului sovietic, dar am descoperit acolo niște compuneri ale mele pe tema asta.

Nu v-ați recunoscut?

Nu, deloc. Și, spre exemplu, într-o compunere am găsit niște rînduri care sunau foarte tare ca o delațiune la adresa unui coleg de-al meu, care nu se încadra în canoanele educaționale comuniste. M-am distrat foarte tare și cred că va urma o perioadă în care voi valorifica aurul acela pierdut, păstrat în pachetele maică-mii.

Cum a apărut Cercul Artiștilor Dispăruți și din cine era alcătuit?

A fost un experiment făcut de mine, în anii ’87-’88, în Petrila, la actuala școală „Ion D. Sîrbu” și am vrut să fac (și am dus gîndul pînă la capăt) o istorie a literaturii române cu ajutorul copiilor. Am vrut ca ei, copiii, să picteze ceva foarte pretențios – portrete de scriitori. Am ajuns pînă la ultimii moderniști cu această expoziție care a fost dusă ulterior și la Muzeul Literaturii Române; a ieșit foarte bine. Arc peste timp, vreau să spun că am descoperit aceste desene care (bravo mie!), am ținut să fie făcute pe un material rezistent în timp – un soi de pictură pe lemn. Erau în jur de 200 de lucrări pe care le-am descoperit într-o magazie a școlii. Atunci s-a trezit brusc în mine jurnalistul de investigație și am plecat pe urmele copiilor acelora, pentru că voiam să văd ce au ajuns în viață. Surpriza a fost extraordinară! Cercul acela de desen era, de fapt, România la o scară mai mică. Toți copiii aveau varii profesii (niciunul artist) și erau răspîndiți în toată lumea – din Australia pînă în America. Am constatat însă cu tristețe că doar un singur copil și profesorul lor au rămas, ca proștii, în Petrila (rîde).

Unul dintre îndemnurile profesorului din Dead Poets Society era – „No matter what anybody tells you, words and ideas can change the world!”. Asta credeați și dumneavoastră, pe-atunci? Credeați că vor schimba copiii aceștia ceva?

Mie îmi place mult să mă joc. Bine, că joaca mea devine ulterior una serioasă, cu atît mai bine. Am constatat refăcînd traseul copiilor, după 20 de ani, că pentru unii această experiență a fost definitorie. Pentru alții însă nu a fost la fel. O fată, cea care a rămas în Petrila, este în prezent vînzătoare la un second-hand. Cînd m-am dus la ea s-o întreb: „Codruța, mai ții minte, acu’ 20 de ani, cînd am făcut noi..” – nu-și amintea absolut nimic. Cartea pe care am făcut-o ulterior, pe baza proiectului, e împănată cu cîteva gînduri ale foștilor elevi care vorbesc la superlativ despre cum experiența i-a modelat – e drept, a ieșit mai mult un album, nu o carte, conceput ca un pachet cultural. Mi-au plăcut reacțiile pe care oamenii le-au avut la lansarea lui; s-au pronunțat mulți la modul laudativ și spuneau că e o carte tulburătoare și este adevărat. Toată aventura aceea din anii respectivi mi s-a părut o chestie foarte colorată în cei mai cenușii ani ai ceaușismului – și cred că și copiii au văzut-o la fel.

Am venit aici, la Iași, cu gîndul de a deschide primul muzeu de poezie din România

Oamenii care vin acolo sînt des încercați de lacrimi și chiar am zis că atîta timp cît intrarea este liberă, „consumatorii” muzeului înțeleg să-și plătească vizita printr-o sintagmă care sună cam așa: „Lacrimi valută forte”.

Se întîlnesc poezia și caricatura?

Mie mi s-a părut că cea mai bună glumă care s-a făcut asupra mea a fost aceea că, acum doi ani, am fost laureat al premiului de poezie „Petre Stoica” – eu, care nu am scris în viața mea o poezie. Ca ironia să fie completă, acum am venit aici, la Iași, cu gîndul (iar fapta îl va urma foarte curînd) de a deschide primul muzeu de poezie din România. Propunerea a venit din partea lui Lucian Dan Teodorovici și ca urmare a faptului că am scos atîtea cărți despre poezie; unii spun că aș fi cel mai devotat slujitor al ei. Nu-i contrazic (rîde). Eu sper ca acest muzeu al poeziei pe care-l voi face la Iași să rupă tradiția muzeelor osificate ale literaturii – în care lumea vine să vadă un palton sau o pălărie. Eu vreau ca acesta să fie un muzeu de instalații poetice, în care lumea să intre, să descopere poezia, să se joace cu ea, să-și dorească să o ia acasă, să o fure și să plece fericită și schimbată.

După anii ’90, ați început colaborarea cu mai multe publicații – ați fost la „România Liberă”, iar apoi ați ajuns la „Academia Cațavencu” și „Dilema Veche”. Spuneați, într-un interviu, că făceați naveta și că veneați, în special, pentru ședințele de redacție – „Pentru că nu puteai rata așa ceva. Cred că în perioada aia am riscît pentru șapte vieți”. Sînteți nostalgic, dacă vă gîndiți la jurnalismul anilor ’90?

Da, și mai ales cînd văd ce a ajuns presa în zilele noastre și cît a mai rămas din ea. Îmi pare foarte rău. Nu știu cine ar mai fi făcut 14 ani naveta săptămînă de săptămînă, fără concedii, doar de dragul de a lucra într-un colectiv în care aveai afinități cu toată lumea, plecai întotdeauna din redacție cu mari dureri de burtă de la atîta rîs și care încă mai avea romantismul unei prese care luptă pentru o cauză.

Cînd ați început să nu vă mai găsiți locul în redacțiile respective?

Cînd colegii mei au dat de gustul banilor. A intrat Vântu (n. red. Sorin Ovidiu Vântu) în redacția Academiei Cațavencu și s-au spart toate geamurile și toate ferestrele din cauza curentului – știți, vîntul are calitatea asta (rîde). Odată cu spartul geamurilor, s-a spart și gașca, pentru că banul ia ochii multora și schimbă caractere. E destul material aici cît pentru o carte întreagă.

„Petrila, o lume ce nu seamănă cu nicio aşezare posibilă, cu nimic şi nimeni de nicăieri”, ați scris pe un zid din oraș. Cum sînt viețuitorii acestei lumi, cum îi vedeți?

Nu i-aș lăuda, pentru că nu am motive s-o fac. Sînt, ca toată țara asta, imobili. Și mă refer mai ales la tineri. Eu întotdeauna sînt foarte surprins; Iașul mă surprinde foarte mult prin numărul de voluntari pe care îi angrenează aici, la Festivalul Internațional al Literaturii și Traducerii. Eu, pe de altă parte, săracul de mine, nu reușesc să strîng la Petrila nici vreo cinci voluntari. Dacă strîng cinci e mare lucru și cam toți sînt de vîrsta a treia. Eu am zis o vorbă profetică: soarta Petrilei se va schimba din temelii atunci cînd numărul voluntarilor din Petrila îl va depăși pe cel al voluntarilor care vin din altă parte să voluntarieze acolo. E o chestie foarte tristă, mai ales că voluntariatul în Petrila ar fi o chestie benefică și distrctivă și plină de învățăminte. Cu atît mai mult cu cît Petrila chiar nu are de oferit absolut nimic cultural în timpul anului. Nu ai cinematograf, nu ai teatru, stadion, filarmonică – muzee au, dar se feresc ca dracul de tămîie să intre în ele.

E o frică de necunoscut; sînt acolo oameni pe care eu încerc să-i înțeleg, oameni care poate că n-au intrat niciodată într-un muzeu și atunci, teritoriilor acestora necunoscute este de înțeles că le e cam frică să le treacă pragul. E ca în mină – ai o săptămînă de instructaj înainte – altfel nu ai voie să intri; asta cred că trebuie făcut și cu ei, trebuie să-i pregătim. Poți să umpli Petrila de versuri (cum am făcut-o eu) și reacția la care mă așteptam atunci era că am să fiu eroul Petrilei, că am îmbrăcat Petrila în poezie, că, vai mie!, ce lucru frumos am făcut! Reacția a fost inversă – au luat-o drept vandalism, satanism. Eu cred că sînt de fapt niște lucruri pe care nu le înțeleg și cărora nici nu caută să le pătrundă înțelesul, nu caută să întrebe despre ce e vorba. Să ne întoarcem tot la Sîrbu, pentru că eu spun că vorbele lui au acum o foarte mare valoare și actualitate. El zicea că au dispărut cu desărvîrșire întrebările fundamentale: „Cine? Ce? Unde? Cum? Cînd?”. Lumea nu mai pune întrebări, ci pare că are doar răspunsuri.

Dar de ce întotdeauna artistul să fie acela care trebuie să-și coboare nivelul?

Pot poezia și caricatura să ajungă la omul simplu, care nu are în spate o educație pe care și-a consolidat-o ani la rînd? Este rolul poetului sau caricaturistului să le adapteze?

Dar de ce întotdeauna artistul să fie acela care trebuie să-și coboare nivelul? De ce publicul nu? Îi e interzis și lui să mai pună mîna pe o carte? Dacă ai pus mîna pe o carte, altfel vezi lumea. Mă uit la ceva și zic doar: „Ah!”. Nu, domn’le, nu ai dreptul să spui așa ceva, pentru că nu ai pregătirea. Poți poate să fugi de un răspuns și să zici, ca intelectualii ăștia care-mi plac mie, cînd văd o chestie pe care n-o pricep: „Interesant!” (rîde). Adică un fel de: „Nu prea pricep eu, dar ca să nu spună lumea că sînt chiar prost, zic ceva acolo – să fie”.

Într-un interviu despre „Planeta Petrila”, Andrei Dăscălescu a spus „cred că Ion Barbu e un showman și de fiecare dată cînd apăream cu camera îmi zicea – «băi, am o idee nouă, hai să facem chestia asta»”. În ce măsură sînteți un showman; sînteți omul de spectacol sau lucrați mai bine în singurătate?

Îmi place, evident, să-mi fac desenele de unul singur, în singurătate; dar îmi place și să prestez, să ies în piața publică și să-i testez pulsul. Întotdeauna mizez foarte tare pe reacția adversă pe care o stîrnesc prin manifestările mele și asta face parte din show.

Degeaba cerem publicului să facă o baie bună înainte; cred că și umorul trebuie să facă una

Eu vreau ca muzeul poeziei din Iași să fie unul de instalații poetice, în care lumea să intre, să descopere poezia, să se joace cu ea, să-și dorească să o ia acasă, să-și dorească să o fure și să plece de acolo fericită și schimbată.

Cînd spuneți „reacția adversă” vă referiți la cea a autorităților locale, din Petrila?

La toată lumea (rîde), dar în special la autorități. Petrila și-a schimbat primarul și acum, noul primar, nu că ar fi cu foarte mult diferit față de celălalt, dar are o calitate importantă (dezvoltată la sugestia mea) – pune întrebări. I-am spus: „Întreabă, mă, unde nu știi!”. Și am constatat că mă întreabă. Spre exemplu, acum am făcut o dezvelire a unui grup statuar, în Petrila, a lui Ion D. Sîrbu și Brâncuși pentru că ei au o poveste tare drăguță în spate – Ion D. Sîrbu a contribuit la Coloana Infinitului. E preluată dintr-o scrisoare pe care Sîrbu i-o scrie la bătrînețe lui Virgil Nemoianu, în care relatează un episod din anii ’37-’38, în care el se angajează ucenic la atelierele centrale din Petroșani, loc în care se construia Coloana Infinitului. De la turnătorie veneau niște trapezoide, cum le numea Sîrbu, pe care trebuia să le frece cu perii de sîrmă, cu șmirghel cu tot – de își distrusese mîinile de tot.

Din cînd în cînd, spune el, apărea în incinta atelierelor „un popă mic, bărbos, care înjura foarte tare gorjenește”. Arc peste timp, prin ’66, ajuns secretar literar la teatrul din Craiova, Sîrbu e trimis de conducere să ducă la Târgu Jiu niște oaspeți. Atunci, vede pentru prima dată Coloana Infinitului și realizează că trapezoidele la care a muncit el erau de fapt elemente din lucrare, iar acel popă mic și bărbos care-i înjura era chiar Brâncuși. Episodul ăsta care mi s-a părut foarte-foarte frumos a fost transpus într-un grup statuar grație unui sculptor foarte bun, Darius Hulea, din generația tînără a artelor din Cluj. A fost inaugurat în Petrila acum două săptămîni. Avînd în vedere că era un eveniment epocal să dezvelești o statuie, a venit primarul și m-a întrebat cum se face, ce trebuie făcut. Eu i-am spus care sînt etapele, cum trebuie să prezinte și ce trebuie să spună. I-am mai băgat însă și o chestie de la mine (rîde) pe care el a luat-o ad litteram și a pus și imnul, „Deșteaptă-te române”, la dezvelirea statuii; a purtat chiar și banderola tricoloră peste piept.

De ce credeți că românii nu știu să rîdă de ei înșiși? Nu au o educație în ceea ce privește umorul?

Nu, nu au deloc. În general, lumea visează la niște lucruri grobiene – deși nu e numai publicul de vină. Sînt de vină și producătorii de umor (în care mă includ). Și ei trebuie să intervină. Degeaba cerem publicului să facă o baie bună înainte; cred că și umorul trebuie să facă una. Hai să-l curățăm de vulgar; mi se pare că umorul, la vremea asta, e o chestiune total neserioasă – cînd ar trebui să fie cea mai serioasă din lume. E plin de impurități (minerește vorbind).

Ce ați încercat, poate, să vindecați prin umor și nu ați reușit?

Omul. În general, se zice (sau am zis-o eu, sau a zis-o altcineva – să o dăm anonimă) că misiunea caricaturii, la fel ca a bisericii, este să aducă omul pe calea cea bună. Fiecare cu mijloacele specifice. Acum, după atîția ani de caricatură, nu știu dacă am reușit să aduc vreunul – să zicem poate că unul (pe mine).

Legendă foto: Ion Barbu și „Tabelul Periodic al elementelor poetice”, la FILIT Iași 2018