La universitate mergi în salopetă, nu faci parada modei. Acesta este șantierul nostru intelectual

Un om care-a știut ce să absoarbă din trecut și s-a dedicat tuturor domeniilor învecinate care l-ar fi putut ajuta să înțeleagă mai bine istoria, Victor Neumann este astăzi directorul Muzeului de Artă din Timișoara. Îmbinînd istoria cu literatura, filosofia și arta, profesorul nu se plictisește niciodată de reinventarea mesajelor pe care le transmite și povestește cu zîmbetul pe buze despre bucuria pe care o simte atunci cînd știe că poate să împacheteze trecutul și cunoașterea în același ambalaj și să-l ofere publicului. Nu se eschivează cînd vorbește despre vocație și se consideră norocos că prin ceea ce face reușește să mai transforme din, așa cum le numește el, „minusurile” prezentului și să ajute comunitatea timișoreană să evolueze.

Într-o perioadă în care istoria era supusă totalitarismului, ce v-a făcut, totuși, să vă îndreptați către studiul acesteia?

Atunci cînd m-am gîndit să ur­mez studiul istoriei eram deja mar­cat de lecțiile de la școală, des­co­pe­risem cîteva cărți în biblioteca pă­rin­ților mei și începusem să citesc. Îmi aduc aminte că la zece ani am făcut primul proiect pentru o istorie a Româ­niei, pe care nu am scris-o nici as­tăzi, dar pe care încă am de gînd s-o scriu. Prima oară am făcut un pro­iect la zece ani. Apoi am avut profesoare foarte bune de istorie. Una dintre ele era, să spunem, ceva mai legată de ideologia timpului res­pec­tiv, iar cea de-a doua era exact pe partea opusă. Profesoara care mi-a fost în liceu coordonatoarea studiului meu pentru istorie și datorită căreia am și decis să urmez studiile de istorie a fost Sidonia Martin; studiase în vremea în care Româ­nia era regalitate și primul lucru pe ca­re l-a spus în clasă a fost „Eu sînt re­galistă. De la mine să nu cereți ni­ciun fel de citat din documentele de partid. Eu am să vă predau istoria așa cum am învățat-o eu, cum o știu eu și nu am să urmez linii doctrinare” – ceea ce pentru noi, copii oarecum nevinovați la 15 ani, a fost o sur­pri­ză și asta m-a determinat să fiu foarte atent la ceea ce spune și să devin un partener de discuție cu profesoara Martin în fiecare oră. Ri­di­cam mîna și ea întreba „Victor, tu ce pă­rere ai? Despre lucrul ăsta ce spui?”. Ea explica și eu, la un moment dat, îmi aduceam aminte de ce citisem acasă; atunci interferam cu ceea ce spunea și îmi făcea plăcere. Stă­team minute în șir în picioare și dia­lo­gam unul cu celălalt; a fost așa în­țe­leaptă încît îmi dădea voie să-mi spun punctul meu de vedere și s-a creat o interacțiune care a mers timp de patru ani de zile, pînă în clasa a XII-a, de parcă nici n-ar fi fost comunism. Nu aveam nicio legă­tură cu ideologia timpului și pur și simplu m-am pomenit avînd a­ceastă plăcere deosebită de a studia trecutul. Evident că nu aveam prea mul­te informații care circulau în lume, ci doar ceea ce circula în România la vremea respectivă. Apoi m-am pregătit pentru facultate și am ur­­mat-o la Cluj. Am terminat facultatea și am avut noroc și acolo de profesori care m-au îndrumat în multe privințe.

Ați găsit și în perioada studenției profesori care v-au susținut și v-au ajutat să vă formați ca intelectual?

Da, însă dacă nu era și din par­tea mea o pornire sufletească și un sentiment de bine pe măsură ce în­vățam multe lucruri despre trecut, nu aș fi ajuns în situația de a studia chiar istoria. Am avut ca specializare secundară Științele Sociale, ceea ce a însemnat și o pregătire în domeniul filosofiei. Asta m-a ajutat ca după terminarea facultății să deschid o linie de lecturi speciale pe partea filosofică și, în paralel, să citesc și literatură, pentru că am so­cotit că nu reușesc să înțeleg suficient de bine istoria, fără să mă a­propii de domeniile învecinate.

Am trăit în paralel cu sistemul și generația noastră a avut o doză de naivitate

Se spune că filosofia te învață, în primul rînd, să citești filosofie. Pe dumneavoastră cum v-a ajutat?

Trebuia să învățăm cum citim is­toria, cum citim societatea care a evoluat – fie ea românească, fie din alte părți ale lumii și filosofia, într-adevăr, mi-a făcut foarte mult bine. Am trăit în paralel cu sistemul și noi am avut o doză de naivitate, în generația noastră. Nu cunoșteam foarte multă politică. Nu eram pre­gătiți; nici în școală nu am învățat – tot ce știam erau eventual sloganuri, dar nimeni nu s-a ocupat de o pregătire a noastră în sensul propriu al cuvîntului în ceea ce pri­vește politica. Și atunci, destul de tîrziu, cînd am trecut de 30 de ani, am în­ceput să văd ce se petrece de jur împrejur și ce legătură este între ceea ce spune un șef de stat sau un partid politic și realitatea din jur. A venit mult mai tîrziu decît în cazul generațiilor care s-au format după 1990 și au fost preocupați și curioși să înțeleagă. Noi am fost chiar îm­pinși în afara cercului și în afara problematizării politicului – în a­fara oricărei întrebări. Ne-am pus vizavi de persoana noastră, de ce se întîmplă în jur și ne-am întrebat cum ne vom descurca în viață.

Noi am găsit că la Timișoara avem un minus social și civic și nu ne-a fost teamă să criticăm și să arătăm unde trebuie îmbunătățită condiția orașului.

Peste ce anume ați trecut cel mai greu, în acea perioadă în care interpretarea personală și ideile noi erau cenzurate de către regim?

Eu am formulat multe idei proprii – am scris. Din cauza asta, de­se­ori am fost nevoit să fac și ob­ser­vații critice. În momentul în care am obser­vat că ceva nu este documentat su­fi­cient, că are o interpretare exagerată – fie comunistă, totalitaristă sau na­ționalistă, atunci eu făceam obser­vații în recenziile mele. Pe urmă am scris articole și deseori trebuia să aș­tept o lungă perioadă de timp ca să fie publicate, dar reușeam în a­nu­mite reviste care mi le publicau.

Au fost multe textele pe care le-ați semnat și nu au trecut de verificările partidului?

Au fost foarte multe; a fost foar­te greu să public pe-atunci. Am aș­teptat pentru un debut editorial în jur de cinci ani și trebuia să îl citez acolo pe Ceaușescu, deși era o mo­nografie a unei personalități ro­mâ­nești din Banat – și am refuzat. M-a ajutat unul dintre editori cînd i-am spus că n-are nicio legătură citatul cu ce voiam eu să public; a trebuit apoi să scot un paragraf destul de consistent – vreo zece pagini, despre concepția istorică a lui Vasile Ma­niu, el fiind personajul meu. Era o carte frumoasă; am publicat-o în 1984 și mi-au pus pînă atunci multe piedici. În final, am scos capitolul acela afară, ca să evităm de tot discuția din jurul concepției, dar, într-un vo­lum următor, am publicat și capitolul cenzurat de atunci. Nu pu­teai să publici nimic fără să dai un citat din Ceaușescu. Era pentru noi ceva foarte neplăcut pentru că nu avea legătură și pentru că toți observasem deja, în anii 1980, că nu e bi­ne ce se întîmplă, că nu e firesc. În orice caz, în 1984, pentru mine era clar că nu trebuia să apară în cartea mea numele lui Ceaușescu, pentru că asta însemna că ea va fi dată la o parte, la un moment dat. Aveam intuiția, așa cum e firesc să o aibă un istoric – că la un moment dat se va termina regimul. Am discutat cu un ieșean lucrul acesta cu nouă luni înainte – cu profesorul Alexandru Zub. Am mers la Mi­tro­politul Banatului în vizită și apoi, noi doi, plecînd spre casa mea, a­ceasta era discuția – că în decembrie va fi gata regimul comunist; atunci era în aprilie, 1989. Amîndoi, în dia­log, am spus același lucru. Și așa a fost.

Ce am pățit eu din punct de ve­dere instituțional este c-am fost dat afară de patru ori din instituții, pe considerentul – fie că scriam cum gîndeam eu și cum credeam, fie că fiind bibliotecar, mă ocupam de cer­cetare științifică și nu plăcea lucrul acesta, faptul că studiam. Am fost dat afară din învățămîntul secundar, de asemenea, pentru că nu am fost prietenos cu inspectorul general, care după anul 1990 și-a cerut scuze că m-a dat afară din în­vă­țămînt și am fost dat afară și din muzeu – pentru același lucru; am propus atunci să fie prezentat în muzeu trecutul regional al Timișoarei în manieră interculturală, pentru a fi văzută întreaga societate. Nu a vrut nimeni și mi s-a spus să plec.

Relația mea cu istoria a fost, în primă instanță, pur sentimentală

Spuneați că părinții dumneavoastră „reflectau trăsăturile multiculturale ale familiilor Banatului istoric”. Ați învățat să iubiți istoria acasă, în familie?

Nu au făcut un efort special în direcția aceasta, dar tatăl meu a ob­servat că mie îmi place istoria și i-a spus mamei să nu se amestece, să lase copilul să facă ce vrea el. Cînd m-am întors de la examenul de admitere la liceu, el mă aștepta la fereastră și era îngrijorat pentru proba la matematică; aveam ma­te­matică, română și istorie. Totuși am luat o notă bunicică, notă maximă la română și, cînd am venit acasă de la proba la istorie, el a strigat pe fereastră „Zece da?”; și cînd i-am spus și eu „Da, zece!”, a fost foarte fericit. A încurajat-o și pe mama să mă lase să fiu natural, să fac ce vreau eu, chiar dacă nu știa cum voi evo­lua. Asta mi-a plăcut foarte mult, a fost atît de democratic cu mine – ni­ciodată nu m-a lovit. I-a spus mamei că nu trebuie să mă atingă nici măcar cu mîna vreodată, pentru că în via­ță nu trebuie să bați niciun cîine. Mama mai scotea uneori o lingură de lemn, dar tata a interzis pur și simplu lucrurile acestea. Spunea mereu că dacă un copil nu înțelege ceva cu vorbă bună, nu va înțelege nicicum. I-a recomandat mamei și ea s-a abținut și niciodată nu am primit bătaie de la părinți și ei au înțeles că prin cuvînt se face cea mai sănătoasă educație. Ulterior, studiind aceste probleme pedago­gice din perspectiva unor culturi ma­ture și cu o evoluție mai con­sis­ten­tă, am văzut cum se face educația în culturile mari și civilizațiile avan­sate. Niciun animal nu trebuie a­tins cu nimic, pentru că e o ființă și trebuie respectată. Acestea sînt niște lucruri frumoase, care trebuie să ne caracterizeze, să scoată umanita­tea din noi – o persoană care lovește cu piciorul un cîine are o problemă și trebuie ajutată să înțeleagă că nu e bine.

Ați spus că sînteți „un patriot care nu face paradă de sentimente”. Cum ați defini patriotismul?

Patriotismul este o stare de veghe de fiecare zi; în fiecare zi să faci ce­va bun pentru obștea din care faci parte, fără să faci caz din asta – ăsta este patriotismul. Nu trebu­ie să vor­bești mult despre asta, o spun fap­tele tale; în fiecare zi să faci bine ce faci în locul în care îți desfășori ac­tivitatea.

V-a ajutat patriotismul să fiți un istoric mai dedicat? A fost un catalizator al relației dumneavoastră cu istoria poporului român?

Da. La început. Pe urmă am trecut pe partea rațională și analitică a lucrurilor. Dar, în primă in­stanță, a fost pur sentimentală; după aceea a evoluat. M-am atașat de valori is­torice, totuși, și românești și universale. M-am bucurat de fiecare dată cînd am înțeles ceva, cînd am me­morat, cînd am găsit un personaj ca­re mi-a plăcut. Rețineam foarte re­pede o poveste întreagă despre un mare cărturar sau despre un mare conducător de oști, un mare voie­vod; dar, încet încet, mi-am dat sea­ma că și aceste lucruri trebuie filtrate, nu numai sentimental. Tot ceea ce înveți despre trecut trebuie filtrat rațional și asta înseamnă ana­liză a textelor, a documentelor – în­seamnă cercetare, o interpretare care trebuie să fie echilibrată, așezată.

Cît se vede, la suprafață, din munca unui istoric?

Nu se vede deloc partea cre­ativă, deși ea există – este enormă, pen­tru că istoricul trebuie să își i­magineze cum s-a întîmplat în ur­mă cu 150 de ani, cum a fost po­si­bi­lă o revoluție la 1848, spre exemplu, sau cum s-a petrecut unirea principatelor române. Chiar dacă are un mănunchi de date și de informații, ele trebuie legate între ele și trebu­ie povestite și repovestite. Atunci tre­buie să găsim propriul nostru limbaj și propria înțelegere a lu­c­rurilor și acolo el este cel care na­rează; ca să poată să nareze un fapt, un eveniment, viața unei perso­na­li­tăți sau opera – el trebuie să își i­ma­gineze ce s-a întîmplat – ce s-a întîmplat în mintea personajului, în timpul acela, care a fost contextul în care s-au mișcat oamenii. Tre­bu­ie să vezi personajele istorice cu o­chii minții, ca personaje reale, care se miș­că în jurul tău, sînt vii în mintea ta – atunci poți vedea dacă e logic ceea ce gîndești, dacă întrebările sînt să­nătoase, dacă răspunsurile stau sau nu în picioare. Partea creativă este esențială. Pe urmă trebuie să vii cu ipoteze de lucru, acolo unde sînt ne­cunoscute. În documente tre­buie să compari, să verifici diferite surse, e o cercetare complexă oarecum ma­tematică, deși istoria e una dintre ști­ințele umaniste extrem de im­por­tante.

Dacă un om nu are cercetări fundamentale, el nu va putea să predea ceea ce a făcut el, ci doar ceea ce au făcut alții – mulțumim, dar acesta e multiplicator, nu profesor universitar.

În anul 2000, ați fost bursier Fullbright și ați fost acceptat la Universitatea Catolică a Americii din Washinton D.C. Care sînt diferențele pe care le-ați resimțit puternic atunci, dintre mediul academic american și cel românesc?

Experiența a fost una colosală. Să fiu bursier Fullbright pentru mi­ne a însemnat enorm; un an de zile să stai în America și doar să citești și să intri în tot felul de biblioteci și să ai bursa la dispoziție și totul re­zolvat – și tu să te ocupi numai de stu­diu. Din cînd în cînd țineam o conferință, eram invitat să țin un curs, dar, în general, eram în bi­bliotecă – cercetam, noaptea scriam și era o continuitate și o pro­ducție foarte serioasă. Am parcurs o bibliografie la care am avut acces foarte ușor, am avut o maximă libertate și am întîlnit personalități de prim rang. M-a ajutat foarte mult, a fost un dar pe care l-am primit; mi l-am dorit, imediat după anul 1990. E bine să mergi, dar să vii î­napoi, pentru că înțelegi mult mai multe; ai o altă perspectivă și asu­pra propriei tale națiuni și asupra propriei țări și asupra propriei is­torii, dar totodată poți să faci o co­nexiune cu ceea ce înseamnă cultura și istoria altei națiuni, iar America oferă această posibilitate – bursele Fullbright sînt ale Statului American și au fost și sînt generoase, îți oferă toate condițiile.

Personalitățile pe care le-am în­tîlnit în zecile de universități prin care am fost m-au primit foarte bine. Legăturile au fost foarte solide cu cercetătorii de-acolo și am putut să particip la reuniunile lor tot timpul cînd am stat acolo. Așa am văzut la ce nivel mă aflu; numai dacă te com­pari și intri în dialog cu per­so­na­lități poți să-ți dai seama ce nivel de cunoaștere ai atins – ce poți tu să transmiți și ce anume îți poa­te tran­smite altcineva; așa poți în­țe­lege – asta dacă vrei și ești pre­gătit sau ca­pabil – uneori sîntem ca­pabili, dar nu sîntem pregătiți, sau invers.

Nu poți fi profesor universitar fără să fi făcut cercetare fundamentală

Ați spus că universitățile „sînt adevărate nuclee de formare profesională și de formare civică” și că totul are, de fapt, legătură cu universitatea. Ce lipsește universităților de la noi?

În primul rînd profesorii universitari. Nu poți fi profesor universitar fără să fi făcut cercetare fundamentală. Nu e bine să intre un om foarte tînăr în universitate, în calitate de asistent. El trebuie să fa­că teza de doctorat – asta în­seamnă ani de zile de studiu și după aceea să intre să predea. După ce a in­trat, el poate continua să cerceteze, dar trebuie să-și formeze baza, ori în timp ce-ți formezi această bază trebuie să stai în bibliotecă. Este o mun­că individuală enormă și e o ches­tiu­ne de vocație. A fi profesor e un lucru foarte important, nu e o sim­plă activitate, nu e o joacă, nu ești un funcționar oarecare. Profesorul trebuie să fie un exemplu în fața studenților săi, în primul rînd, prin cercetările pe care le-a făcut. Dacă nu are cercetări fundamentale sau cărți de referință, el nu va putea să predea la catedră ceea ce a făcut el, ci doar ceea ce au făcut alții – mul­țumim, dar acesta e mul­tiplicator, nu profesor universitar. Profesorul de liceu și universitar sînt diferiți – unul dintre ei a făcut cercetare, iar ce­lă­lalt este cel care po­pularizează și în­vață copiii datele de bază ale unei științe și la care partea de multiplicare funcționează mult mai mult decît nota de originalitate.

În viziunea dumneavoastră, instituțiile laice ar fi de dorit să coopereze cu biserica, pentru că ea poate juca „un rol important în pregătirea intelectuală și în susținerea valorilor de bază ale comportamentului social”. Credeți, prin urmare, că religia ar ajuta individul să se responsabilizeze?

Eu cred că are și Biserica, la fel ca și școala, un rol de a pregăti și responsabiliza populația și eno­ria­șii. Și în cazul preotului e tot o profesiune de vocație. În traducere, preot înseamnă învățător, deci asta e vo­cația pe care trebuie să o aibă. Cred că și în Biserică trebuie să existe și pot să existe valorile și criteriile. În fiecare domeniu trebuie să existe criterii, dar în acestea exigențele sînt colosale, pentru că profesorii și pre­oții reprezintă elitele și întotdeauna le-au reprezentat – chiar și astăzi.

În calitate de director al Muzeului de Artă din Timișoara, ați simțit vreodată presiunea de a fi un formator de cultură în rîndul publicului local?

Da; și mi-am și asumat rolul acesta. Avem un public numeros care participă la expozițiile pe care le organizăm. Avem artiști exemplari pe care la ora actuală îi plasăm în vîrf. Chiar în cursul acestui an am avut și expoziții din străinătate și e o bucurie extraordinară să văd me­reu ce mulți oameni vin în muzeu; sînt foarte mulți tineri care se bu­cură și cărora le place. Acestea sînt cîștigurile acțiunilor formatoare. Eu scriu și textele, produc discuții, ateliere cu public; uneori fac și ghidaj, dacă mi se cere. Am grupuri de studenți care vin în vizită și mă o­cup de ei cu tot dragul – leg me­reu arta și literatura de istorie și le ri­dic pe toate trei la un nivel filoso­fic. De multe ori inserez și dimensiune filosofică, pentru că așa îmi place, și văd că și mesajul este re­ceptat dacă este împachetat altfel, formînd o idee generală. Fiecare atunci plea­că spunînd „Oh, la asta nu m-am gîndit!”. Deci da, este o latură for­matoare pe care mi-am asumat-o cu plăcere, dar care nu poate fi asu­mată fără pasiune și fără o dorință de a da mai departe și altora. Dacă tră­iești actul profesurii, poți trăi cu bu­curia de a oferi ceva și celuilalt – e o vocație.

Ați afirmat că nu ați fost surprins de faptul că Timișoara a fost cea care a fost desemnată să fie capitală europeană a culturii, în anul 2021. Ce v-a făcut să aveți încredere că acesta va fi orașul cîștigător?

Am lucrat împreună cu familia mea la acest titlu. Sigur că Simona Neumann, soția mea, a fost im­pli­cată în tot procesul de organizare, de construcție a echipei, de coordonare și de relații cu instituțiile administrative, cu Primăria, Con­si­liul Județean. Apoi am găsit și mo­dul în care a reușit să participe la diverse dezbateri internaționale pe tema aceasta – s-a documentat foarte bine, are știința lucrării exacte, pen­tru că trebuie să răspunzi la în­tre­bările care ți se pun, în scrierea pro­iectului. Nu e un discurs politic, ci unul aproape științific. Ce am pu­tut eu să fac a fost ca atunci cînd am fost consultat, să spun ceea ce cred, să dau un sfat.

Nu v-ați simțit poate, în perioada aceasta, în urma soției dumneavoastră?

Nu, pentru că eu am activita­tea mea, profesia mea, iar atunci cînd am fost întrebat, eu am furnizat cî­teva dintre ideile de bază ale pro­iectului, așa că sînt și eu mîndru pen­tru asta. Trebuie să existe și idei no­vatoare, complementare. Atunci am regăsit în ceea ce au redactat ei idei din scrierile mele și din ceea ce le-am povestit celor care au dorit să mă asculte și care au știut cum să le așeze și să aplice cu ele pentru proiectul european.

Ce credeți că a avut în plus Timișoara, față de Iași?

Probabil că s-au bazat colegii de aici mai mult pe evoluția istorică și culturală a orașului și poate nu au fost suficient de pragmatici și nu au privit cum anume poți transforma acest bagaj cultural într-un pro­iect care să îți îmbunătățească viața comunitar-urbană și cum cu acest bagaj te duci către viitor și cum, da­că te duci către trecut, trebuie să e­vidențiezi și părțile bune, și părțile mai puțin bune – și cum anume tran­sformi ceea ce se numește minus în ziua de astăzi. Noi am găsit că la Timișoara avem un minus social și civic și nu ne-a fost teamă să cri­ticăm și să arătăm unde trebuie îm­bunătățită condiția orașului și cea comunitară.

Cum v-ați dori să arate Timișoara în anul 2021, cînd ar trebui să fie gata pregătită pentru turiștii care doresc să o cunoască?

Aș vrea ca cetățenii să de­pă­șească pasivitatea pe care o au, pen­tru că se mulțumesc deseori cu prea puțin. Aș vrea să intre mai des în li­brării, în muzee și în sălile de spectacol, să asculte muzică bună și să frec­venteze bibliotecile și uni­ver­sitățile într-un mod diferit față de cel de acum – în sensul că la u­ni­versitate merg în salopetă să lu­crez, nu să fac parada modei. Sînt deja destui care cred că acesta este rolul uni­versității, ori universitatea este șan­tierul nostru intelectual și acolo ne ducem să învățăm. Mergem și la bar dacă trebuie, dar fiecare loc își are rostul și oriunde mergi trebuie să stai liniștit și să vrei să înveți ceva – să absorbi.