Mirel Bănică: O moarte nu schimbă nimic din natura pelerinajului

Pe 14 octombrie, cercetătorul Mirel Bănică și-a lansat ultima apariție publicistică „Nevoia de miracol” la Librăria Orest Tafrali de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”. În carte, autorul se oprește și studiază „Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”, pornind de la o serie de pelerinaje la care participă periodic și pe care le pune sub lupa de cercetător. Mirel Bănică a fost pelerin, a stat la rînd zeci de ore să ajungă la moaștele sfinților și s-a bucurat odată cu ceilalți oameni care au reușit să urce pînă la raclă. După cinci ani de analize și observații, autorul a ajuns să-i iubească pe cei care se îmbulzesc și se grăbesc să prindă un miracol.

În perioada exilului mi-am dat seama că biserica ortodoxă este o biserică catolică, în sensul de universală și extinsă

Dumneavoastră faceți parte dintre acei oameni care povestesc că au fost duși la biserică de bunici sau de părinți?

Nu neapărat. Eu sînt o persoa­nă căreia îi place să-și povestească viața. Am publicat „Fals jurnal de căpșunar”, la Iași, la editura In­sti­tutul European, în care am descris traiectoria mea de „căpșunar” academic, în ghilimele. Eu fac parte din generația anilor ’90, obligată a­proa­pe în masă să facă studii po­li­tehnice sau medicina, că așa era atunci. După studii politehnice, am luat totul de la capăt și m-am dus pe această franjă a științelor geo­po­litice, pentru a mă îndrepta către socio-antropologia religiilor. Am făcut un doctorat integral la Geneva, în știi­n­țe politice, apoi diferite stagii de pre­gătire în Franța și în Elveția. În Ca­na­da am fost asistent de cercetare și bursier post-doctoral la cea mai mare universitate francofonă din America de Nord, Laval. După aceas­tă perioadă am decis să mă întorc în țară. În acest „Fals jurnal” încerc să descriu toate aceste experiențe, încerc să mă povestesc. Îmi spun și primele experiențe de so­cia­li­zare religioase pentru că în stră­i­nă­tate, în acest mare vid care se creează în jurul tău în exil, îți apar și se re­îm­pros­pă­tează toate aceste gesturi simple din copilărie pentru că idealizăm țara, bunicii, familia, tot ce numim acasă. Eu fac parte dintr-o ge­ne­ra­ție care a crescut fără religie în școa­lă, fără icoane în spa­țiul public, fără prezența reli­giei în spațiul public. Azi, pe 14 octo­m­brie, mass-media vuiesc de hramul Sfintei Parascheva de la Iași. La noi for­mele de socializare religioasă, de învățare a religiei, s-au produs pu­țin în copilărie. Bunica mea, țăran­că din Cîmpia Bărăganului, mă în­vă­țase Înger-îngerașul meu, vedeam icoanele și calendarul de pe perete – care existau în orice casă pentru că în România nu a fost o secularizare atît de agresivă cum a fost în Uniunea Sovietică – dar nimic mai mult. După aceea lucrurile au venit cu timpul și învățarea religie a avut loc, în cazul meu, prin intermediul exilului care a durat opt și jumătate. A avut loc o redesco­pe­ri­re treptată, – dacă mă întrebați la nivelul sincerității spirituale, a prac­ticii mele personale – în care mi-am dat seama că biserica ortodoxă este o biserică catolică, în sensul de universală, extinsă. În România, noi o tragem în limitele acestea prea îngust-naționale și naționaliste. Am spus-o și o repet: Hristos nu s-a plimbat cu tricolorul românesc în lanul de grîu.

Nu poți trăi în lumea contemporană fără să știi măcar noțiuni de bază despre islam.

Spuneți deci că nu ați avut parte de religie în școală. Ce părere aveți despre discuția de astăzi cu privire la predarea acestui obiect sau prezența icoanelor în spațiul public?

Întrebarea asta am primit-o de foarte multe ori și mă feresc să dau diagnostice pentru că specialiștii pe care eu îi iau ca model în știin­țe­le sociale ale religiosului, de exemplu, Danièle Hervieu-Léger, se feresc să o facă. Probleme de acest gen, de interfață între societate și reli­gie, de tensiune chiar, există în toa­te societățile, nu doar la noi. În Fran­ța este problema acceptării ma­riajului homosexual și a adoptării copiilor de către aceste cupluri. Și la ei se iscă discuții destul de tensionate pe acest subiect între sfera religiosului și cea a societății civile. Iar acești mari socio-antropologi ai religiei sînt aduși în ajutor pentru a da diagnostice, dar ei nu o fac. În al doilea rînd, aproape am obosit spu­nînd asta, trebuie să înțelegem înain­te de a explica. Haideți să înțe­le­gem starea de lucruri. Pe această oglin­dă mincinoasă și extrem de liberă, Facebook-ul, s-au încins dis­cuții foarte aprige și simple pe subiectul religiei în școli. Eu însumi am scris despre asta un eseu „Criza icoa­ne­lor” prin 2008 în care am spus foar­te clar că crize de acest gen se vor repeta periodic. Sînt crizele moder­ni­tății religioase, dacă vreți, este fe­lul în care România acceptă și inte­grea­ză factorul religios. Atunci cînd am publicat acest eseu țin minte că a supărat faptul că am spus în­chi­puiți-vă că am avea mulți copii mu­sulmani în școlile noastre publice, ce facem cu ei? Dacă am fi avut un salariu mediu de 1000-1500 de euro am fi avut foarte mulți imi­granți pe care nimeni nu i-ar fi putut opri. Ce faci cu acei copii? Le impui imaginile tale? Problema nu este predarea propriu-zisă a reli­giei în școli. Și în alte țări pe care nouă ne place să le luăm exemplu de toleranță, Elveția de exemplu, și în acele cantoane catolice religia se învață în școli și se predă de foarte mulți ani. În România problema es­te felul în care este predată, cine pre­dă, la ce grupe de vîrstă, este mesajul adaptat acelor copii? Astea sînt de fapt marile probleme. Pen­tru că dacă trecem dincolo de emoția care există în spațiul public – ați vă­zut de curînd declarații politice cu X sau Y se împotrivește predării re­ligiei în școli – problema este des­pre calitatea predării. Cine predă în zilele noastre religia în școli?

Profesori ieșiți din seminarii și facultăți teologice.

Nu sînt un specialist în domeniu pentru că nu am făcut o cercetare pe manuale, dar pentru mine este clar că într-un spirit de minimă toleranță, de minimă deschidere pentru a înțelege lumea în care trăim care are atîtea probleme inter-confesionale, îmi este clar că în aceste manuale ar trebui introduse și noțiuni de istoria religiilor.

Da. Mulți dintre ei nu au carisma predării acestui obiect care nu este unul ca toate celelalte. Ei sînt la jumătatea distanței dintre preot și profesor și oamenii simt lucrul acesta. Nu întîmplător în anii ’90 cînd nu existau profesori de religie calificați, iar obiectul era predat de către preoți parcă erau mai puține discuții pentru că, eu cred, preoții o făceau mai natural și cu o anumită experință pe care o aveau de la am­von. De cînd au început să apa­ră profesori calificați, paradoxal se măresc aceste discuții. Nu sînt un specialist în domeniu pentru că nu am făcut o cercetare pe manuale, dar pentru mine este clar că într-un spirit de minimă toleranță, de mi­nimă deschidere pentru a înțelege lumea în care trăim care are atîtea pro­bleme inter-confesionale, îmi este clar că în aceste manuale ar trebui introduse și noțiuni de istoria religiilor. Nu poți trăi în lumea contemporană fără să știi măcar noțiuni de bază despre islam. Ar fi interesant să afle creștinii noștri or­to­docși sau nu că pelerinajele exi­stă și în islam, Cultul sfinților exis­tă și la ei. Problema este cine va face aceste manuale în spiritul to­le­ranței și cine va preda aceste cursuri. Acum mai urcăm puțin la un alt nivel de analiză. Formatorii de opinie în domeniul religiosului în România sînt oamenii care lucrea­ză în general în redacțiile marilor ziare, oameni foarte mobili care au deschidere spirituală foarte mare. Sînt oameni care au călătorit foarte mult, care sînt mai mult sau puțin apropiați de biserică și care știu că subiectele de genul acesta aduc click-uri, click-ul aduce publicitate, publicitatea aduce bani. Sînt cîteva subiecte care aduc click-uri: bise­ri­că, țigani și sex. Se intră în această logică a click-ului care aproape ne anihilează judecata pentru că ori­cum subiectele de acest gen sînt emoționale și asta este o carac­te­ristică a faptului religios în zilele noastre. Bunicii sau străbunicii noș­tri pe care îi luăm model nu prea erau emoționați și influențați de mass-media. Bunica mea nu afla despre icoane sau religie prin intermediul ziarelor. Nu interesa așa ceva atunci. Transmiterea mesajului era complet diferită, iar în zilele noastre mesajul este scurtcircuitat tocmai de mass-media. Și aici apa­re o mare mutație care s-a produs: mass-media din transmițător al me­sajului religios au devenit formator de mesaj religios. Mass – media nu mai transmit informația, ci încep să spună direct ceea ce se face și ceea ce nu se face, ce e bine, ce e rău. Asta e valabil și pentru pelerinaje și pentru ritualuri. Uitați-vă, eu ră­mîn siderat și foarte bucuros că am ce studia de fapt cînd văd titluri de genul: de Sfîntul Ioan Botezătorul nu e bine să tai fructe rotunde. Re­ligia ortodoxă este o religie foarte le­gată, o religie populară, întotdea­una a fost și va fi este mult mai tur­nată în cadre, mult mai puțin stric­tă decît catolicismul, fără a mai vor­bi de protestantism care a elimi­nat orice formă de magie și de cre­dință populară. Ei, interesant este că prin mass-media se produce în acest moment o folk-religion, acest caracter de folk, de religie a tuturor, foarte vie care nu se lasă domes­ti­cită de biserici, care are formele ei de exprimare și în acest moment religia populară țîșnește din table­tă. Bunicii noștri au murit, ei știau ce se face și ce nu se face, dar tableta și internetul au luat locul bunicii. Internetul paradoxal se hrănește din tradiție și o recreează în același timp. Tradiția care exista înainte și pe care credincioșii, dar și biserica nu o conștintizau, cu ghilimele de rigoare, s-a mutat pe Internet, iar cel mai bun semn că tradiția nu mai există este atunci cînd vorbești despre tradiție.

Nu știu dacă aș începe a doua oară să studiez pelerinajul

Ce v-a determinat să studiați pelerinajul?

Ceva foarte simplu. Orice cer­ce­­tător încearcă să-și găsească o te­mă foarte bună de cercetare și asta a fost o capcană pentru mine de­oa­rece este un subiect foarte mare. Nu știu dacă l-aș începe a doua oară, dar trebuie să-l termin. Este un subiect în care am simțit un mare potențial pentru înțelegerea factorului religios contemporan, dar care m-a dus in extenso la în­țe­le­gerea României și a modului ei de funcționare. Este o pasiune perso­na­lă pentru că îmi plac oamenii foar­te mult, îmi place atmosfera aceasta a marilor adunări umane, fie că e vorba despre pelerinaje sau de Piața Obor din București. Îmi plac îmbulzeala, mirosurile, culorile ca­re se stabilesc acolo. Nu în ultimul rînd am simțit că în pelerinaje se joacă o mare miză a întîlnirii dintre laic și religios, adică se simte o tensiune dintre religie și modernitate. Dintre modernitatea așa cum o concep unii și religia altora. Este o mare tensiune care m-a atras. Plus ultima pe listă – și asta cred că a fost și motivul decanșator – felul ab­solut în care prezintă mass-media pelerinajul, ca un amestec de sarmale, îmbulzeală, cîntări bisericeș­ti. Am simțit că trebuie să fie mai mult decît atît și într-adevăr nu m-am înșelat.

Cum a evoluat pelerinajul de la Sfînta Parascheva?

Pelerinajul de la Iași are o lungă tradiție, nu avem decît să citim Zodia Cancerului sau Vremea Du­căi-vodă de Mihail Sadoveanu. Dacă schimbăm puțin datele pu­tem spune că se întîmplă astăzi. Mi­ro­sul de tămîie, buluceala, emoția. Pe­lerinajul de la Iași are o lungă tra­di­ție și nu numai la Iași. Pelerinajul a creat Europa putem spune. Pele­ri­nii au fost primii europeni, prin că­lă­toriile lor schimbau informații, schim­bau țări. Evident că pelerinajul a avut o perioadă de recul în co­mu­nism, el a existat, dar nu a avut această amplitutdine. Ruptura se pro­duce în jurul anilor ’95 – ’96 cînd ierarhia ortodoxă are ideea de a da o altă față acestui pelerinaj și este adus capul Sfîntului Andrei din Grecia. Atunci pelerinajul ia forma pe care o cunoaștem astăzi, un rînd de așteptare pentru a atinge ra­cle­le. Înainte era mult mai liber. Era scoasă afară racla sfintei, lumea se închina și exista doar acea noapte de dinainte de pelerinaj și ziua propriu-zisă. Cam asta era tot. Nu cred că veneau mase mai mari de 10-15.000 de oameni. Se aștepta și atunci, dar nu era un timp așa ma­re de așteptare pentru că, paradoxal, ordonarea cu garduri a unui pelerinaj pe de o parte îl securizează, dar pe de alta, crește timpul de aștep­ta­re. Oamenii nu sînt așa de disci­pli­nați încît să aștepte în ordine – este un contradicție aici – pentru că re­venim iar la religia populară care e foarte spontană și așa zisele îm­bul­zeli pe care presa le adoră sînt ine­rente acestor fenomene, fie că e vor­ba despre pelerinaje din România, sau cele de pe malul fluviului Gan­ge din India. După ’96 – ’97 pelerinajele de acest tip se instituțio­na­li­zează și printr-un miracol, ecuație, nu știu cum să-i zic, oamenilor le place pentru că se simt ocrotiți de ace­le garduri, de prezența jandar­me­riei și încet-încet pelerinajul a cres­cut pentru că au fost aduse și alte moaște cu mare succes la public. Cînd a fost cel mai mare pelerinaj în Iași? S-a întîmplat prin 2002-2003 cînd s-au adus moaștele Sfîntului Nectarie. De ce a fost așa de mare? Pentru că sfîntul este cunoscut ca fiind vindecător de cancer, boala societății de astăzi. Este atît de simplu de înțeles, dar noi nu vrem să vedem simplitatea din spatele aces­tor fenomene. Plus toată această dimensiune geopolitică, destul de subtilă, a moaștelor aduse. Uneori sînt aduse moaște din Ucraina, al­te­ori din Rusia, apoi din Grecia. Es­te o subtilitate bizantină la care da­că te uiți mai bine începi să înțelegi geopolitica ortodoxiei și geopolitica ortodoxiei din colțul de lume în care trăim.

Întotdeuna pelerinajele au cerut jertfă și sacrificiu.

În ultimii ani la rîndul de la Sfînta Parascheva au murit doi oameni.

Întotdeuna pelerinajul a fost legat de ideea de sacrificiu fizic și de moarte. Păi oamenii care plecau în pelerinaj la Ierusalim, în Evul Mediu, erau transportați cu vapo­rul de către venețieni sau genovezi, și erau foarte convinși că sînt 80% șanse să cadă robi la turci sau să-și piardă viața, să se înece. Ce s-a în­tîmplat acum nu este altceva decît o adaptare a vechilor pericole ale pelerinajului la condițiile moderne. Iertați-mă, poate sînt puțin crud sau cinic. O moarte în plus sau în minus la pelerinaje nu schimbă nimic din natura pelerinajului. Nu le-a obligat nimeni pe acele femei să vină acolo. Că este exploatat de mass-media într-un mod halucinant este cu totul altceva. Eu ca om care a studiat pelerinajele pot să vă spun că nu e nimic neobișnuit în asta. Întotdeuna pelerinajele au cerut jertfă și sacrificiu. Jertfele de acest gen nu fac decît să reîmpros­pă­teze ciclic adevărul pelerinajului, acela de jertfă.

În exil a avut loc o redescoperire treptată a ortodoxiei – dacă mă întrebați la nivelul sin­ce­rității spirituale, a practicii mele personale – în care mi-am dat seama că biserica or­to­do­xă este o biserică catolică, în sensul de universală, extinsă. În România, noi o tragem în limitele acestea prea îngust-naționale și naționaliste. Am spus-o și o repet: Hristos nu s-a plimbat cu tricolorul românesc în lanul de grîu.

Pe teren ați fost pelerin sau cercetător?

Tot timpul am fost pelerin. Am petrecut sute de ore în mijlocul pe­le­rinilor, am fost la zeci de pelerinaje, am făcut sute de ore de interviuri directe, altele sub acoperire. Am fost pelerin pentru că altfel nu aș fi înțeles ce se întîmplă acolo, nu aș fi fost acceptat. Cînd mă prezentam cercetător Academia Română oamenii se speriau. Au fost și mo­me­nte extrem de comice cînd am în­cercat să fac o cercetare canti­ta­ti­vă, să aplic niște chestionare, să văd cum arată pelerinul ăsta. Pot spune că e mai degrabă femeie, mai bo­gat, sărac, de la țară de la oraș? Ei și m-am oprit pentru că reacțiile erau foarte diverse de la dom’le lasă-ne în pace să ne rugăm sau sectanților nici aici nu ne lăsați în pace la pentru cine strîngeți bani, pentru sfînta biserică? Și o bătrînică mi-a dat 5 lei. Au fost și foarte multe mo­men­te în care am spus că renunț. Am avut momente în care i-am urît pe pelerini – cît de mult îi iubesc și cît de mult i-am iubit întotdeuna am avut momente în care am zis: gata, nu îi mai suport pe acești bătrîni cu mirosul lor de șifonier, de naf­ta­li­nă și busuioc, gata trebuie să termin. Dar asta este un semn bun. În­seamnă că progresezi, că-i înțelegi și mai bine. Marele Bronisław Kas­per Malinowski, cel care a scris cărți minunate, poetice, despre băș­tinașii din Papua Noua Guinee, spu­nea negru pe alb, într-un jurnal pu­blicat postum de soția lui, m-am săturat de toți acești băștinași pe care nu-i înțeleg.

Credinţa populară spune că în zilele de hram puterea sacrală a moaştelor este mai mare

Cum justificaţi această expresie folosită: „Domnule, dar pot merge la Sfînta în orice altă zi a anului, de ce să mă îngrămădesc acum“? E un pretext prin care mulţi blamează forma aceasta a pelerinajului.

Este o chestie extrem de simplă: credinţa populară spune că în zi­le­le de hram puterea sacrală a moaş­te­lor este mai mare. Închipuie-ţi o baterie care are o energie, iar acea energie un om simplu, fără studii de specialitate, nu o înţelege – nu înţelege ce reacţie chimică este într-o baterie. Însă instinctiv, iar biserica le spune acest lucru, oamenii simpli simt că în aceeaşi zi puterea sacrală a moaştelor, puterea vin­de­că­toare, e mai mare. Dar problema noastră, ca oameni moderni, se as­cun­de în spatele acestei întrebări: cum se face că în anul 2014 încă persistă astfel de credinţe şi de practici religioase. Aici este nedu­me­rirea, şi asta am încercat să aflu, fără a mă apropia nici cu dragoste şi nici cu ură de pelerinii aceştia, ci doar empatic.

Cum credeţi că este văzut astăzi un pelerin în societate?

Mass-media simt că pelerinul mai are un mesaj de spus. El este un ideal pe care noi l-am pierdut în graba noastră, prin cursurile de formare profesională, prin cursuri despre cum să fii fericit, şi aşa mai departe. În acelaşi timp – şi asta mi se pare impardonabil ca pelerin – mass-media profită de dorinţa sin­c­eră a unor oameni de a apărea la televizor. Pelerinul este vanitos, aşa a fost mereu. Oamenii aceştia simpli – aşa vrem noi să le spunem, dar ei nu sînt simpli deloc – din sate, din oraşe, vor să spună „am fost la Sfînta Parascheva“. Cum pot să facă ei chestia asta? În primul rînd cumpără suveniruri. Lucruri pe care le pot lua de oriunde, dar le iau de la Sfînta Parascheva. Apoi, ei cred că atunci cînd sînt văzuţi la televizor este un ex-voto, am fost acolo, o confirmare a prezenţei de care sînt foarte mîndri. Problema este că mass-media îi manipulează pe teren, sînt materiale care încep în tonul eroico-plîngăcios al peleri­nu­lui-erou pentru a termina cu aglo­meraţia la sarmale. Am un capitol în carte special dedicat hranei rituale. Pelerinajul fiind un ritual ce solicită la maximum simţurile, corpul, oboseala etc, chiar şi eu am mîn­cat sarmale cu mult drag, cu multă pasiune, pentru că, domnule, îţi e foarte foame, atîta tot. E o pro­ble­mă în a înţelege înainte de a explica.

Un pelerinaj dacă e bine făcut dă dependenţă

După ce v-aţi documentat pentru carte, aţi mai fost la pelerinaje ca pelerin, şi nu ca antropolog?

Da, şi mă duc din plăcere. La Iaşi am venit pentru lansarea acestei cărţi, dar aseară am stat pur din plăcere, pentru că pe mine s-a verificat acest miracol al pelerinajului: un pelerinaj dacă e bine făcut dă dependenţă. Chiar dacă nu eşti un om credincios, e o atmosferă plă­cu­tă acolo, sînt mirosuri, sînt feno­me­ne, sînt parfumuri, o comunitate uma­nă, am întîlnit oameni extraordinari. E o dependenţă şi mă simt foarte bine după un pelerinaj.

Este şi o omogenizare a tuturor stărilor statutelor.

Hai să fim serioşi şi să ne uităm într-o oglindă. Nu este acesta singurul loc din România unde ro­mâni şi ţigani sînt împreună? În care stau, sub ploaie, sub un plastic, sub un nailon, sub o umbrelă, atunci cînd plouă cu 20 de litri pe metru pă­trat şi îngheaţă? E un miracol fenomenul acesta, e acest fenomen al comunităţii create în ritual pentru că, după ce s-au despărţit, lu­crul acesta nu se mai întîmplă.