Opera din Iași s-a născut odată cu mine. A fost frumos ce am trăit, dar s-a terminat prea repede

Un om care a trăit pentru scenă și care și-a pus muzica drept semn al vieții, Ella Urmă te întîmpină cu un zîmbet și te îndeamnă să-i asculți cîntul din privire. Cei mai mulți ani dintre cei 97 pe care-i are și i-a petrecut bătătorind conștiincios drumul dintre Opera Națională Română din Iași și Conservator. La început n-a vrut să fie cîntăreață, ci doar să-nvețe suficiente despre scenă încît să poată modela vocile și conștiințele tinerilor pînă cînd acestea se transformau în cele mai desăvîrșite opere. Treptat, scena a cucerit-o și apoi i-a dat libertatea să cucerească la rîndul ei. S-a trezit cu muzica pe buze și n-a mai vrut să stea o clipă fără s-o îngîne. De obosit n-a obosit niciodată, pentru că toate lucrurile pe care le-a făcut au înmugurit din pasiune și au crescut tot prin ea.

Spuneați că n-ați vrut de la început să faceți operă, ci mai degrabă să experimentați scena ca, mai apoi, să le puteți insufla asta studenților dumneavostră. Ce v-a făcut totuși să rămîneți pe scenă atîția ani?

Cred că tocmai faptul că am do­rit, mai întîi, să fiu pe scenă pentru a fi de folos studenților, pentru a-i învăța pe ei cum să se manifeste în spectacole. Asta mi-a servit și mie foarte mult însă, atît personal, cît și ca model pentru studenți. Am a­vut o viață plăcută care mi-a adus mie satisfacție, dar cred că și publicului. În primii ani de operă era o aflu­en­ță de public nemaipomenită. A fost frumoasă, a fost variată, a fost plă­cu­tă viața mea pe scenă. A fost ceea ce mi-a plăcut mie mai mult, în fapt. Opera din Iași s-a născut cu mi­ne odată. Datorită faptului că am existat aici, am înființat Opera din Iași. A fost o muncă foarte grea, foar­te frumoasă și foarte necesară Ia­șului. Publicul din Iași a dorit o­pe­ră în permanență și s-a bucurat foar­te mult cînd s-a înființat. Ca­riera as­ta e foarte frumoasă, dar și foar­te grea, iar pentru cel care inter­pre­tea­ză trebuie să fie o muncă de cre­a­ție. Iașul avea nevoie de Opera din Iași și faptul că s-a înființat a fost mare lucru, iar noi, generația mea, noi am avut ocazia să o facem. În Iași erau și încă sînt mulți intelectuali care au dorit întotdeauna să fie operă la Iași, să participe la spectacole. Fiind înființat acest „teatru de operă” s-a putut construi și o tru­pă de operă care să poată participa la marile spectacole. Așa am avut posi­bilitatea să ne afirmăm. Altfel ar fi fost mai greu, dar pe această cale am putut fi și noi audiați în altă parte, în toată lumea.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fiți prim solistă a Operei de Stat din Iași timp de atîția ani, cu atît mai mult cu cît v-ați numărat printre fondatori?

Ca prim solistă satisfacția creș­te. Poți să cînți orice, poți să joci ori­ce, poți să ai succes. Senzația asta de succes e cu atît mai mare în cazul a­cesta, dar totodată crește și presiu­nea. A fost foarte frumos ce am tră­it, dar parcă prea scurt, parcă s-a ter­minat prea repede. Cel mai drag mi-a fost în activitatea la operă colaborarea cu ceilalți colegi ai mei. Ne-am înțeles foarte bine. Au fost oa­meni deștepți, talentați și ne-am for­mat ca o familie. Cînd plecam în tur­nee, mai ales, era minunat.

Aveți vreo amintire mai dragă de atunci?

Toate amintirile sînt plăcute, pen­tru că publicul de peste tot a fost foarte generos și foarte amabil și foarte iubitor. Noi am umblat toa­tă Moldova și tot Ardealul. Munca e grea, în special în turneu. Este o­bositor, trebuia să te concentrezi me­reu la ceea ce faci și să știi să cap­tezi publicul. Să simți că e cucerit. Tre­buie să înveți, în primul rînd, că ceea ce faci tu pentru public este o ofrandă, o generozitate. Nu toată lu­mea reușește să capteze publicul și să dea o satisfacție, pentru că nu toți pun pasiune în asta. În meseria asta nu poți fi o clipă indiferent.

Marele spectacol – asta este opera/strong>

Cîte ore petreceați la repetiții?

În fiecare zi trebuiau făcute e­xer­cițiile vocale și trebuia să fiu atentă la toate amănuntele glasului, să dau absolut tot ce puteam, să se simtă că dau pentru public. Nu-i ușor. Tre­buie să știi să cucerești. Munca as­ta a fost frumoasă. Pe mine m-a cu­cerit și eu am vrut s-o fac nu atît pentru mine, cît pentru studenți, ca să știu ce să-i învăț pe ei.

V-ați gîndit vreodată să plecați din Iași și să performați în altă parte?

Noi nu am vrut să plecăm. E­ram un grup de cîntăreți care au vrut să aibă opera la ei acasă și ne-am bucurat foarte mult că am putut să o construim. La București sau în alte locuri n-am vrut să mergem decît în turnee, cu spectacole. Noi am vrut ca publicul din Iași să aibă posibilitatea asta, să poată auzi spectaco­le frumoase, bune. Am reușit și am beneficiat de munca asta. Acum es­te un alt tineret care se afirmă, copii care sînt foarte talentați, dar care sînt încă la început de drum și asta necesită eforturi multe.

Cum ați defini opera?

Marele spectacol – asta este ope­ra. Dar trebuie să știi cum să-l faci mare. În primul rînd trebuie să știi și să înțelegi subiectul și să înțelegi personajele. Dacă tu nu le-ai în­țe­les, nu iese absolut nimic, dar dacă ai păstruns în tot sufletul personajului și simți tot ceea ce redai, atunci sigur n-ai cum să dai greș.

Credeți că Opera a căpătat o altă însemnătate în vremurile actuale față de cea pe care o avea cînd erați dumneavoastră pe scenă?

Opera a evoluat odată cu noi, iar noi am evoluat odată cu ea. Opera a făcut niște progrese pe care trebuie să le dăm publicului și astea toate au fost făcute în timp. În peri­oada în care eram eu studentă, Iașul avea universitate, avea profesori mulți, școli multe. Iașul e un oraș bogat și intelectual și noi am venit foarte bine în interesul lui și poate că i-am dat atunci însemnătatea.

Un spectacol de operă împletește muzica și jocul scenic. V-ați gîndit vreodată să vă întoarceți și spre teatru?

Opera presupune și cîntat, tea­tru și trăit. Este o muncă grea și care trebuie neapărat să fie bine înțe­lea­să ca să poți s-o redai publicului așa cum trebuie. Noi la început, cînd s-a înființat Opera, eram toți pasio­nați, nu era lucru de nimic ce făceam. Faptul că publicul ne-a primit cu multă satisfacție și că și-a dorit ca noi să existăm mi-a dat mult curaj. Îmi aduc aminte, la început, în pri­mii ani, era succes mare. Iașul avea teatru, avea și Filarmonică, mai lip­sea Opera. Și da, cu siguranță că ope­ra este și teatru. Am cîntat și am ju­cat mult, căci se îmbină de­săvîrșit. Mi-a plăcut mult partea tea­trală, pen­tru că-ți dă posibilitatea să te afirmi. Îți pune o temă în față și te pune s-o trăiești. S-au făcut lucruri frumoase în acest sens, pînă și Bu­cureștiul ne-a remarcat, deci teatru făceam de­ja pot să spun.

Dragostea pentru cîntat am moștenit-o de la tata/strong>

A fost vreun rol pe care nu v-a plăcut să-l jucați?

N-a existat. Mi-a plăcut orice rol și mi-a plăcut să definesc fiecare rol, să-l diferențiez. E foarte simpatică toată treaba asta. Nu toate rolurile se pot face la fel, nici același rol nu se poate face la fel a doua oară. De fiecare dată vii cu cîte ceva nou. Tre­buie să pui pasiune, știință, mun­că. La Opera din Iași s-a jucat frumos, cu dirijori precum Calistru, precum Radu Botez. Probabil că sînt prea pătimașă, dar mie mi-a plăcut mult munca asta. Mi-a plăcut simpla i­dee – că în urma ta se creează ceva. Stai și te gîndești la un rol, îl înveți și apoi dai naștere tu la ceva. Și mi-a plăcut mult că fiecare interpret avea puterea de a prezenta în felul lui. Multe actrițe au interpretat-o pe Violetta, în opera Traviata, dar fie­care a adus altceva rolului, și-a lă­sat amprenta personală asupra per­sonajului. Nu toată lumea poate, în­să, să facă rolul acesta – pentru că ai nevoie de cultură ca să-l joci, ca să-l dezvolți mai bine.

Care rol vi s-a lipit de suflet?

Traviata, desigur. Cel mai mult l-am jucat și mi-a plăcut pentru că a fost complex. Este un rol dificil, ca­re aduce în fiecare act alte sentimente, alte trăiri și deși îți e greu să le tră­iești pe toate e cu adevărat frumos de jucat.

De unde a început dragostea pentru cîntec?

Eu cred că de la tata a pornit. Ta­tăl meu era militar, era colonel în armată, dar avea o voce foarte fru­moasă, îi plăcea să cînte. Avea un repertoriu al lui, cînta frumos și eu zic că pe el l-am moștenit. Mama nu avea voce, dar îi plăcea să ne as­culte.

Toată viața ați cîntat. Ați cîntat la pian, ați cînat la nunta dumneavostră, ați cîntat în spital, la Sinaia, în perioada în care erați acolo alături de soțul dumneavoastră. Acum mai cîntați, măcar de drag?

Acum mai cînt doar în casă. Am cîntat toată viața, e drept. Cînd a­veam musafiri acasă, venea cineva și ne spunea „te rog să ne cînți ce­va” și nu puteam refuza. Nu m-a o­bosit niciodată cîntatul pentru că o făceam cu pasiune.

Dacă ar fi s-o luați de la capăt ați face la fel?

Nu numai că aș face la fel, dar aș completa cu multe lucruri pe care nu am știut să le fac atunci. Aș mai îmbogăți rolurile cu multe alte elemente. Cu studenții colaborez în con­tinuare și încerc să le dau de în­țe­les ce să simtă. Nu e ușor de jucat. Ce sentimente trebuie să aibă o feme­ie în ea ca s-o joace în patru acte pe Violetta din Traviata! Foarte complicat. Violetta e profundă, e cu to­tul diferită.

Nu toți profesorii făceau față necesității unei catedre, iar catedrele artistice sînt și mai dificile/strong>

Ați fost internă la Fundația Ferdinand, la Institutul Fiicelor de Ofițeri. Cum și-a pus perioada respectivă amprenta peste educația dumneavoastră?

Excepțional de mult. Era un in­stitut de educație în toată regula, a­colo locuiam, practic. Deși eu stă­team în Iași, tata m-a internat aco­lo și am rămas tot trimestrul, nu mă duceam acasă. Era foarte frumos pen­tru că ne dădeau o educație excep­țională. Era un institut de elită. Direc­toarea făcuse studiile în Anglia și locul era doar pentru fiicele de ofi­țeri. Locul în sine era foarte elegant și nu primeau decît 50 de elevi. Era cizelat, totul era nou, învățam limbi străine precum germana, franceza. Cursurile se făceau la nivelul stră­inătății. Mergeam și la școală, doar că educația de acolo o primeam se­parat, în plus. Făceam serbări, ju­cam teatru, cîntam. Se făcea o șco­lire complexă, ne lucrau și crezul ar­tistic. Apoi, am studiat și pianul cu doamna Florica Nistorescu, ca­re era foarte severă, dar mi-a fo­lo­sit mult mai tîrziu căci mă puteam și acompania cînd cîntam. A fost un cîștig timpul acela.

Sînteți pe jumătate basarabeancă, din partea mamei. Ce vă aduceți aminte din perioadele petrecute la bunicii de peste Prut?

În fiecare vară ne duceam la Costuleni, căci acolo locuiau buni­cii. Bunicul mereu era preot în sat, avea o biserică superbă, pe care o con­struise el cu oamenii din sat. Cînd se apropia vara și știam că tre­buia să mergem la Costuleni era o fericire. Mai ales că bunicii aveau ca­să pe malul Prutului și toată va­canța stăteam la scăldat. Bunicul fiind preot avea o voce foarte fru­moasă. Mergeam duminicile la bi­serică să-i ascultăm slujba. Era un sat frumos, cu oameni sănătoși, mun­citori. Stăteam două luni la Cos­tu­leni și una la mare, așa ne petreceam verile. Îmi aduc aminte cu plăcere de vacanțele acelea frumoase.

Pe soțul dumneavoastră cum l-ați întîlnit?

Sotul meu a fost medic stomatolog și într-o zi m-am nimerit și eu la el. Ieșind de la clinică, am pornit împreună, pe jos, pînă la Vidrașcu. Din vorbă în vorbă, m-a întrebat „pot să vă fac o vizită?” și nu l-am re­fuzat. A început să vină să mă va­­dă des și așa s-a sudat prietenia și apoi căsnicia noastră. Era un om foar­te distins care s-a dus prea repede.

Spuneați dumneavoastră că, în fapt, ați avut trei vieți: cea de pe scenă, din învățămînt și cea personală. Cum ați reușit să păstrați un echilibru între ele?

Îmi făcea plăcere să le echilibrez pentru că toate le făceam cu drag. Din una în alta se creau tot felul de legături între ele. O anu­mită poziție pe care o aveam în școală îmi servea și în învățămînt și în partea artistică. Învățămîntul din Iași a­vea cadre foarte bune, ne-am pu­tut for­ma frumos și am putut face față și la evenimentele de prin țară și așa se formau toate conexiunile între ceea ce făceam.

Tatăl dumneavoastră, fiind militar, a luat parte la bătăliile de la Mărășești și Oituz. Cum a fost pentru dumneavoastră trecerea de la fiică a omului care participase la un moment ca acesta, la un copil care învăța despre asta în cărțile de istorie?

Tatăl meu și-a pierdut o mînă în război. Era un luptător. Ce îmi plă­cea la el era că tot ceea ce zicea era rostit cu hotărîre și cu dragoste de țară. Avea un suflu aparte el, ca om. A fost curios să învățăm despre asta la școală. Profesorii ne întrebau da­că părinți noștri au luptat pe front și noi trebuia să povestim. Altă­da­tă se punea mare preț pe lucrurile astea, acum nu se mai vorbește des­pre asta. Eu și sora mea ne mîndream cu tata în fiecare clipă, așa că nu-mi era rușine să vorbesc despre asta.

Studenții noștri erau cuceriți de noi. Voiau să devină ca noi/strong>

Stînd la catedră multă vreme, s-a întîmplat să vă simțiți uneori depășită de ceea ce aduceau vemurile?
Nu toți profesorii făceau față necesității unei catedre, iar catedrele artistice sînt și mai dificile. E foarte greu să transmiți, dar dacă studentul este dornic să cuce­reas­că munca asta reușește frumos, cu puțin ajutor din partea ta. Am avut studenți extrem de buni. Neli Miricioiu, de exemplu, era atît de talentată încît simțea parcă instant ce vrei de la ea. Nu cred că am fost vreunul de­pășiți.

V-a adus mai multă împlinire viața pe scenă sau viața la catedră?

Sînt diferite sentimentele. La catedră împărtășești din expe­rien­ța ta studenților, iar pe scenă dai publicului tot ce ai. Și trebuie să ai pasiune. Îmi aduc aminte că am a­vut spectacole foarte frumoase și Opera din Iași a fost o perioadă doar cu sălile pline. Nu mai știu acum ce este.

Ați simțit aceeași pasiune din partea studenților dumneavoastră?

Da. Cu asta mă mîndresc. Am știut să sădesc în sufletele stu­den­ților pasiunea asta și dorința de a se vedea pe scenă. Și de asta îmi pa­re cel mai bine, căci nu e ușor de cucerit lucrul ăsta. Trebuie să ai mul­tă înțelepciune, să știi să te des­fă­șori pe scenă, să cunoști bine partitura pe care o exprimi și trebuie să fii artist. Dar e frumos. Munca pe sce­nă îți aduce satisfacții cu adevărat și cînd se termină spui „Ce păcat că s-a încheiat!”.

Spuneați într-un interviu că dumneavoastră ați fost „o studentă îndrăgostită de profesoarele ei”. Ați simțit vreodată că studenții dumneavoastră vă priveau cu aceeași apreciere?

De multe ori. Studenții noștri e­rau cuceriți de noi. Voiau să de­vi­nă ca noi. Puneau toată pasiunea și tot dragul și cei care erau talentați reu­șeau, dar nu toată lumea e talen­tată, din nefericire.

Credeți că mulți dintre ei au reușit totuși să devină?

Cei mai mulți aveau pasiune, erau atrași de munca asta. Am avut mulți copii buni. Țin legătura cu u­nii dintre ei, iar cîțiva vin chiar să mă vadă. Rîd întotdeauna cu ei și le spun „Ați venit să mă vedeți cum îmbătrînesc?”. Sînt foarte drăguți, sînt recunoscători pentru cele în­vățate. Să fii dascăl e o muncă foar­te frumoasă. Imediat ce ai creat ceva se simte. Cei talentați asimilează re­pede și fac lucruri frumoase.

De ce ați îndemna tinerii să facă operă?

Atunci îi îndemnam pentru că se vorbea să se facă Operă la Iași și noi în Conservator am vorbit să for­măm și voci de operă, deci aveam nevoie ca ei să vină și să studieze. Am avut voci valoroase și i-am lă­sat să se desfășoare. Acum le-aș spune, ca și atunci de altfel, să cîn­te operă pentru că această carieră este un maximum de activitate ar­tistică. Opera este un spectacol ca­re cuprinde toate celelalte discipline – ai și balet, și teatru, și mu­zică, ai de toate. Opera este totul.