Problema este că românii au o serie întreagă de frustrări. Sîntem un popor destul de complexat
Microfonul de serviciu 21 noiembrie 2016 Niciun comentariu la Problema este că românii au o serie întreagă de frustrări. Sîntem un popor destul de complexat 159Purtînd mereu atenția cititorilor săi pe umeri, istoricul Lucian Boia spune că nu și-a dorit niciodată să facă românii să se simtă mai încrezători în propriile lor povești ale trecutului, sau inferiori altor popoare. A slujit mereu adevărul și a căutat în biblioteci pînă și-a găsit propria reprezentare a trecutului pe care, vrînd s-o păstreze cît mai obiectivă, a încercat s-o redea cu exactitate și detașare. În ciuda controverselor create de adevărurile scoase la iveală, profesorul a continuat să cerceteze și să scrie, luptînd astfel să păstreze vii cele două lucruri în care-a crezut toată viața, fără să se oprească vreo secundă – trecutul și libertatea.
Ați publicat o carte cu titlul „De ce e România altfel”. Cu ce e comparată, de fapt, România? E altfel decît ce?
Toate țările și toate națiunile sînt puțin altfel în raport cu celelalte. Am impresia însă, că la noi s-au adunat foarte multe elemente din acestea de diferențiere. Sigur, mai întîi e spațiul Europei Răsăritene, care e deosebit de cel al Europei Apusene sau al Europei Centrale. Dar chiar și printre țările din jumătatea de Est a continentului, mi se pare că România adună foarte multe particularități – începînd cu formarea poporului român și a limbii române, în zona aceasta puternic slavizată. Românii sînt o insulă latină într-o mare slavă – acesta este deja un element de particularizare. Apoi, în carte, am accentuat asupra unei întîrzieri istorice – românii pornesc foarte tîrziu la drum; sînt ultimele state din partea asta a continentului. S-a petrecut o întîrziere istorică pe care românii tot încearcă s-o recupereze. O recuperează, încetul cu încetul, dar e greu cînd ai un asemenea decalaj – lucrurile sînt destul de complicate și recuperarea durează.
Sînt, deci, foarte multe particularități. Este o fractură socială care există, desigur, în toate țările, dar care a fost foarte accentuată în România. E accentuată și astăzi în România, dar în perioada interbelică cînd, la nivelul de sus, românii stăteau foarte bine în plan european – dacă ne uităm la universități, la oamenii de cultură, la scriitori, era și mai accentuată. În schimb, partea de jos a societății românești se afla încă într-o înapoiere considerabilă. Era țara, potrivit recensămîntului din 1930, în care doar 57% dintre români știau să scrie și să citească, deci aproape jumătate dintre români erau analfabeți.
Nu vreau nici să-i fac pe români să se simtă mai încrezători, nici mai neîncrezători. Eu spun cinstit ceea ce cred despre istoria noastră și despre orice alt subiect.
Era o Românie a extremelor, în perioada interbelică.
Da, în ceea ce privește caracterizarea culturală, așa era. Pe de o parte aveam analfabeți foarte, foarte numeroși, iar pe de altă parte o elită intelectuală cu totul remarcabilă. Apoi, comunismul românesc despre care am scris în ultima mea carte, a contribuit și el. Sînt o mulțime de paradoxuri de-atunci. România era țara care avea foarte puțini comuniști în 1944 – Partidul Comunist număra cel mult 1.000 de membri și apoi a devenit chiar printr-o adeziune formală țara cu cei mai mulți comuniști pe cap de locuitor, deși nu toată lumea a crezut foarte tare în comunism.
O societate se manifestă prin elitele pe care reușește să și le formeze
De ce credeți că unii români sînt, totuși, nostalgici după perioada comunistă?
Fiindcă efectiv comunismul i-a ridicat sau ei au avut, mai bine zis, impresia asta. De exemplu, țăranii care au venit la orașe și au devenit muncitori industriali sau activiștii de partid. Comunismul a ridicat o masă importantă de oameni tocmai din categoriile astea mai de jos, cu o situație socială precară și cu o cultură nu prea avansată. S-a creat, în felul acesta, o nouă elită politică, economică și intelectuală. Sînt oameni care au cîștigat de pe urma comunismului, în raport cu condiția lor anterioară – sau au ei impresia că au cîștigat. Nici nu contează să le explicăm acum că ei, de fapt, nu au cîștigat și că ar fi fost mai bine fără comunism, dacă ăsta e punctul lor de vedere și dacă așa văd ei – că viața lor a fost mai bună sub comunism. Ei au dreptatea lor, ca să spun așa, chiar dacă nu au dreptate în sensul istoric absolut.
Putem judeca perioadele istorice numai în funcție de elite?
Nu, bineînțeles. Dar nici să amestecăm prea mult lucrurile și să spunem că elitele nu contează în niciun fel. Bineînțeles că fiecare individ contează, nu putem spune altceva, dar o societate se manifestă totuși prin elitele pe care reușește să și le formeze.
Ar fi bine să ne liniștim și să ajungem la concluzia că nu sîntem nici mai deștepți, dar nici mai proști decît alții; nici mai răi, dar nici mai buni decît ei.
În ediția a doua a volumului, ați scris o prefață intitulată „Filosofia lui altfel: răspuns unor critici”. Ce v-a deranjat cel mai mult din tot ceea ce s-a spus despre cartea dumneavoastră?
În acești patru ani care-au trecut nu m-am mai gîndit atît de mult la asta. Știu c-am dat acel răspuns, lucru pe care-l fac foarte rar – eu nu răspund la critici, pentru că nu are rost. Intri într-un fel de cerc vicios din care oricum nu se alege mare lucru.
Vocile criticilor spuneau că deja poporul român nu are încredere foarte multă în propria sa istorie și cartea dumneavoastră ar accentua acest sentiment general.
Eu nu urmăresc asemenea lucruri. Nu vreau nici să-i fac pe români să se simtă mai încrezători, nici mai neîncrezători. Eu spun cinstit ceea ce cred despre istoria noastră și despre orice alt subiect. Sînt punctele mele de vedere, rezultatele analizelor mele și asta-i tot. Nu am pretenția că e adevărul absolut aici, pot fi și alte adevăruri; fiecare își are punctul său de vedere. Eu cred foarte mult în libertate în general și, mai specific, în libertatea istoricului – în dreptul lui de a veni cu propriile păreri. Eu în cartea aceasta am încercat să arăt că neajunsurile societății românești se datorează nu unei incapacități a românilor de a pune lucrurile la punct, ci se datorează în primul rînd unei mari întîrzieri istorice. Sînt țări, cele românești, care au pornit mai tîrziu în dezvoltarea lor istorică. Am încercat să explic de ce România este așa cum este.
Dar își imaginează românii istoria lor mai glorioasă decît a fost în realitate?
Mă întreb dacă nu toate popoarele își imaginează că au istorii mai glorioase decît au fost de fapt. Sigur, poate că românii o fac în și mai mare măsură decît ceilalți, pentru că au avut o istorie destul de mică. Au fost două principate – Moldova și Țara Românească – dacă le comparăm în Evul Mediu cu marile puteri regionale, care erau Polonia, Ungaria, Imperiul Otoman – vedem că sînt țări mult mai mici. Problema este că românii au o serie întreagă de frustări – sîntem un popor destul de frustrat, de complexat. Ne-am aflat sub tot felul de stăpîniri străine – am fost destul de mici de-a lungul istoriei și așa ne-am ales cu tot felul de complexe de inferioritate; așa cum alții au complexe de superioritate, spre exemplu polonezii. Noi sîntem în zona opusă. Atunci, românii încearcă să compenseze aceste complexe cu manifestări de superioritate. Aici intervin originile nobile – atît de multă vreme s-a considerat că ne tragem numai din romani, lăsîndu-i pe daci la o parte, tocmai fiindcă am vrut să ne prezentăm, în ciuda deficiențelor actuale, ca un popor cu originile extraordinare. Cînd s-a trecut la dubla origine daco-romană și s-a alunecat chiar spre daci, s-a ajuns la extrema cealaltă. Atunci, în momentul cînd ne-am considerat mai mult daci decît romani, și civilizația dacă a început să fie ridicată pe culmi foarte înalte, ca să rămînem moștenitorii, tot așa, al unui popor cu calități ieșite din comun. Apoi intervine rolul pe care l-am fi jucat în apărarea Europei în Evul Mediu – stînd aici ca un zid în fața expansiunii Otomane. Adică, la urma urmei, sigur că este o istorie pe care am încercat să o amplificăm și s-o prezentăm în cele mai frumoase, mai nobile și mai eroice culori posibile. Asta vine, cum spuneam, din complexele de inferioritate. Cu cît sînt mai mari și mai multe, cu atît trebuie să găsești și antidotul pe măsură – așa că vii cu o istorie mult înfrumusețată.
Sînt un om normal dintr-o țară normală, care are anumite întîrzieri istorice
Ar trebui să fim rușinați de anumite momente din istoria noastră?
Nu. Cred că nu ar trebui nici să ne lăudăm prea tare și nici să fim rușinați. Eu aștept momentul cînd românii n-o să mai aibă complexe de niciun fel. Sînt complexele astea de inferioritate pe care încearcă ei să le contracareze cu cele de superioritate. Ar fi bine să ne liniștim și să ajungem la concluzia că nu sîntem nici mai deștepți, dar nici mai proști decît alții; nici mai răi, dar nici mai buni. Sîntem un popor normal, care a trecut prin diverse situații istorice, care pot să fie discutate. Sînt români care se rușinează că sînt români, dar eu nu am sentimentele astea. Mi se pare că sînt un om normal dintr-o țară normală, țară care are anumite întîrzieri istorice – astea la care m-am referit.
Sînt oarecum perplex – nu îmi dau seama prea bine ce e cu lumea asta, ce înseamnă acest univers, de ce sîntem noi în el, de ce existăm și facem una sau alta.
Ați remarcat în carte că românii au avut mereu „nevoia de a învăța mereu de la străini, de a prelua ce au creat ei, de a se afla mereu la remorca altora”. S-a schimbat ceva, în România de astăzi?
Românii adoptă cu multă ușurință tot felul de modele – și-i o calitate, pînă la urmă. Tocmai fiindcă au pornit mai tîrziu la drum, românii au preluat din civilizația altora și, deși nu e rău, poate deveni discutabil sau negativ, dacă preiei într-o manieră superficială, dar în rest e chiar remarcabilă această atitudine de a prelua. Este extraordinar să te uiți la imaginile din epocă, cînd oamenii se îmbracă turcește, vorbesc grecește și scriu cu caractere chirilice – or numai 20-30 de ani mai tîrziu îi vezi îmbrăcați franțuzește, după ultima modă pariziană. Uită greaca și vorbesc limba franceză, trec la scrierea cu caractere latine – a fost acest model occidental preluat în secolul al XIX-lea cu destul succes, dar pînă la un punct. Elitele s-au occidentalizat, dar marii mase a populației i-ar mai fi trebuit încă un număr de două-trei generații pe care istoria nu i le-a mai acordat, pentru că s-a trecut în deriva comunistă – alt model preluat, din varianta sovietică. După căderea comunismului, iar ne îndreptăm spre Occident, spre Statele Unite, în principal, pentru că ele dau tonul civilizației actuale. E un carusel de modele care se tot învîrt și sînt preluate pe rînd de societatea românească, ceea ce e bine, de lăudat – pentru că românii sînt foarte receptivi, dar poate mai imitatori decît e cazul.
Reușiți întotdeauna să fiți imparțial cînd scrieți?
Bineînțeles că nu. Nimeni nu e imparțial. Istoricul trebuie să încerce să privească lucrurile cu o oarecare detașare, cu o oarecare răceală; dar nu cred că ai cum să renunți la tine și să scrii o istorie perfect obiectivă. Istoria înseamnă două lucruri: e istoria care a fost, istoria adevărată, cu I mare, însă istoria la care ne referim noi este reprezentarea istoriei adevărate, așa cum o percepem. Am dat un exemplu într-o carte care va apărea curînd, ca să lămuresc ce înseamnă istoria, apropo de o pictură a lui René Magritte – o pictură care reprezintă o pipă. Legenda acesteia este „ceci n’est pas une pipe”, adică „asta nu este o pipă”. Într-adevăr, aceea este o pipă, dar încearcă să o folosești dacă vrei. Ai să vezi că nu poți și ai să-ți dai seama imediat că e reprezentarea unei pipe, ceea ce nu înseamnă exact același lucru cu o pipă autentică. Asta spun și despre istorie – asta nu este istorie, este reprezentarea unei istorii, sau istoria cu i mic – nenumăratele istorii cu i mic. Există o singură istorie adevărată, dar reprezentată în fel și chip prin nu știu cîte istorii din acestea pe care noi, istoricii, le producem. Istoria, în acest sens, nu este trecutul – este privirea prezentului asupra trecutului, reprezentarea trecutului în ochii noștri. Și nu e o singură reprezentare, sînt multe reprezentări. Privești istoria din ziua de azi, dintr-un anume spațiu cultural și cu propriile tale idei pe care le proiectezi. Eu nu am pretenția și niciun istoric nu are pretenția că a ajuns la nu știu ce adevăr absolut. Problema este să fiu onest, să nu deformez lucrurile cu bună știință sau să nu-i dezinformez pe oameni despre istorie. Dar în măsura în care ești competent în meseria ta și onest în ceea ce înterprinzi, asta e viziunea ta ca istoric asupra unuia sau altuia dintre evenimente sau procese istorice. O istorie absolută nu poate să dea nimeni – este doar cea adevărată, care a fost. Noi nu facem decît să extragem din ea tot felul de reprezentări, să le combinăm în fel și chip, să le interpretăm.
Poți fi un mare istoric fără să fii patriot sau poți fi un istoric foarte prost, fiind patriot.
Ați afirmat că faceți istoria dumneavoastră personală.
Fiecare face o istorie personală, dar asta nu înseamnă că ești rupt de tot ce se întîmplă în jurul tău. Trăiești într-o anume epocă, într-o anume cultură și cît ai fi de original, ești determinat de condițiile în care te afli. Nu există originalitate absolută.
Ați spus că „la Facultatea de Istorie nu se face patriotism”. Poți fi un istoric bun, dacă nu ești patriot?
Da, se poate. Sînt două lucruri diferite, pînă la urmă. Sigur că istoria, la un moment dat, în secolul al XIX-lea, a fost un instrument foarte important și eficient în această construcție națională. Atunci istoriile au fost puse în perspectiva ideologiei naționale, cu o grămadă de exagerări. În occident s-a depășit într-o anumită măsură faza aceasta. În țările noastre naționalismul încă este destul de prezent și atunci mulți oameni consideră că ăsta e rolul major al istoriei – să justifice rolul fiecărei identități naționale, proiectele fiecărei națiuni, drepturile. Altminteri, bineînțeles că poți fi un mare istoric fără să fii patriot sau poți fi un istoric foarte prost, fiind patriot. Sînt lucruri care se leagă într-un anume loc, însă care sînt totuși, în esență, diferite. Rostul istoricului este să înțeleagă istoria, nu să susțină proiectele naționale ale unei comunități.
Credeți că reușiți să fiți un istoric pe placul tinerilor tocmai datorită faptului că ceea ce scrieți stîrnește atît de multe controverse?
Bine, reprezentarea mea a istoriei e controversată fiindcă foarte mulți privesc înapoi, în loc să privească de jur împrejur, către ceea ce se întîmplă astăzi și ceea ce poate va fi mîine. Sînt mulți istorici care au rămas la momentul despre care vorbeam – crearea națiunilor, a conștiinței, a ideologiei naționale – și care publică în continuare. Ei cred că drepturile actuale ale românilor depind de istorie – ori asta nu mai este adevărat, sau e mult mai puțin adevărat decît a fost cîndva. Dreptul istoric depinde de unde-l plasezi, în ce epocă, că s-au succedat atîtea drepturi istorice. Ce-am zice dacă indienii din Statele Unite ar striga că vor să se ajungă la dreptul lor istoric de a stăpîni Statele Unite? Ne-am întoarce înapoi? Istoria se tot schimbă, drepturi istorice sînt cîte vrei și se bat cap în cap.
De asemenea, ați analizat și modul în care s-a derulat „psihodrama politică din vara anului 2012, care a lăsat impresia că țara e defectă”.
Ce m-a frapat pe mine atunci, cînd mi-a venit ideea să și scriu „De ce este România altfel?” a fost că am constatat cum și unii și alții au jucat, nu pot spune că în mod ilegal, dar la marginea Constituției. Și președintele Băsescu și adversarii săi – fiindcă români sînt și unii și alții. Și de aici punctul meu de plecare a fost acela că românii nu prea respectă regulile – regulile sînt foarte laxe, foarte flexibile, le poți interpreta într-un fel, te comporți ca și cum n-ar exista, ajungi să nu le mai respecți chiar dacă le invoci. Aici mi s-a părut că e una dintre diferențele majore dintre societatea și mentalitatea românească și cea occidentală – Occidentul este o lume de reguli. La noi, lucrurile sînt mult mai amestecate, nesigure, interpretative.
Ce face România să fie defectă?
E puțin defectă – puțin, în toate zonele. Cred că ar trebui să ducem pînă la capăt, fără să ne pierdem sufletul, procesul de occidentalizare, care n-a apucat să fie dus în perioada interbelică. Nu înseamnă să renunțăm la lucrurile noastre specifice, ci înseamnă să încercăm să avem mai multă conștiință civică, mai multă implicare, să respectăm regulile; să ne occidentalizăm în zona aceasta a unei anumite seriozități și a unui comportament social.
Este această perioadă în care trăim cea mai bună din istoria României?
Da, asta se poate spune. Depinde unde va duce perioada asta – că nu știm ce va fi peste un an, peste zece, sau peste 20 de ani. Cred că este perioada care, prin integrarea în Europa și, în general, se poate spune că e mai bună decît alte perioade istorice – dar trebuie să-i vedem și continuarea, fiindcă nu știi niciodată unde duce. E multă nesiguranță în jurul nostru și dacă eu sînt foarte convins de dreptatea mea într-o chestiune, este atunci cînd afirm că despre viitor nu știm nimic. Oamenii tot vorbesc despre viitor, dar în realitate nu știi ce-ți rezervă viitorul. Poate să fie bine, rău sau ceva amestecat. Să sperăm că lucrurile vor merge, deci, spre bine.
Dacă ați putea alege, în ce perioadă din trecut ați dori să trăiți?
Îmi dau seama că răspunsul e diferit dacă ne referim la persoana mea sau la națiunea română în ansamblu. Pentru mine personal, dacă aș fi trăit pe la 1900 ar fi fost foarte bine, fiindcă bănuiesc că aș fi fost și atunci profesor universitar și aș fi aparținut unei elite care era mult mai respectată decît este astăzi, oriunde în lume. În același timp, începutul secolului trecut înseamnă și Răscoala din 1907 și înseamnă și multă sărăcie și destulă nedreptate dacă te uiți la categoriile mai de jos ale societății. Cred că adunînd toate, cu plusuri, cu minusuri, este mai bine că trăim astăzi, decît dacă am fi trăit acum 50 sau 100 de ani.
Este istoria o știință care presupune și creativitate?
Bineînțeles. Orice domeniu presupune și creativitate, exceptînd plagiatul, care este foarte prezent în societatea românească. Dacă nu vrei să plagiezi, totul presupune creativitate.
Ați spus că „Dumnezeu s-a erodat” și că declinul providenței a început demult în Statele Unite ale Americii și în Europa Occidentală.
În Statele Unite mai puțin, dar Europa Occidentală s-a decreștinat, în mare măsură. Europa Occidentală nu se mai consideră creștină. De asta și în preambulul Constituției Europene, care nu a mai fost adoptată pînă la urmă, unele țări au propus cîteva rînduri privind fundamentul creștin al civilizației europene. Pasajul a fost scos, adică țările occidentale nu au fost de acord cu asemenea precizare. Da, s-a petrecut un fenomen de decreștinare, dar Statele Unite sînt cele mai credincioase din Occident.
Va începe acest declin și la noi?
Deocamdată la noi Biserica stă bine și credința ortodoxă e la un procent foarte ridicat. Poate să fie atît un lucru pozitiv, cît și unul negativ – depinde ce faci cu o asemenea credință, în ce măsură te mobilizează spre bine, sau dimpotrivă. Este ceva distinctiv, și nu numai la noi. În principiu, fenomenul ar trebui să se petreacă și la noi, pentru că noi mergem cam pe aceeși linie cu Occidentul, dar sîntem în întîrziere față de el. S-ar putea, deci, ca peste 50 de ani să ajungă acest fenomen și la noi, dar nu putem spune ceva sigur despre viitor.
Afirmați, la un moment dat, că „omul trebuie să creadă în ceva pentru că e o ființă disperată”. Dumneavoastră în ce credeți?
Sînt oarecum perplex, nu știu ce să zic – nu îmi dau seama prea bine ce e cu lumea asta, ce înseamnă acest univers, de ce sîntem noi în el, încotro mergem, de ce existăm și facem una sau alta. Sînt destul de nesigur cu privire la marile adevăruri. Nu știu. În ce am crezut toată viața – am crezut în libertate foarte tare și cred în ea în continuare; în libertatea tuturor și în libertatea mea ca om, ca istoric. Am fost îndrăgostit de istorie de cînd eram copil și asta am vrut să fac de cînd mi s-au precizat gîndurile. Am o relație foarte strînsă cu trecutul și pur și simplu asta am vrut să fac – totul ca un om liber. Unii mă acuză că vreau să șochez prin mai știu eu ce interpretări – asta nu e adevărat. Nu vreau să șochez pe nimeni și nici să conving pe nimeni de nimic. Ăsta e destinul meu: să gîndesc istoria și să scriu niște cărți. Cine vrea le acceptă, cine nu, nu le acceptă. Nu am căutat niciodată poziții sociale, nu am avut funcții de conducere – le-am refuzat cu strășnicie.
Ați tras cu dinții de libertate.
Da. Asta am făcut, pentru că stînd, gîndind istoria și cercetînd-o, pentru ca apoi să scriu cărți – cred că în felul ăsta pot să aduc ceva pentru mine, dar și pentru toți ceilalți care sînt dispuși să accepte maniera mea de a vedea istoria. În asta am crezut eu: în istorie și în libertate.
Adaugă un comentariu