Medeea Marinescu: Sînt anumite cronicărese triste care mă critică, dar am avut de atîtea ori confirmarea publicului, încît mi se pare ridicol să le bag în seamă

Mică și delicată cum este, a reușit să se strecoare cu ușurință prin strîmtorile pe care i le-a scos viața în cale. Dar a avut mereu în preajmă bărbați care i-au împrumutat cîte puțin din puterea lor. De aceea, astăzi, Medeea Marinescu nu-și dorește decît să încetinească din viteza nebună cu care se mișcă lucrurile în viața ei. Asta pentru ca să se bucure de un pian împărțit cu Luca, fiul ei, ca să se mai întîlnească o dată cu Isabelle Mergault sau să discute cu Daniel Auteuill despre copii. Pentru că, în rest, le are pe toate.

Opinia VECHE: Vă plac piersicile?

Medeea MARINESCU: Da, alea coapte mai ales. Nu răscoapte, ci alea coapte bine.

O.V.: Ați putea să-mi povestiți des­pre Florin Piersic de parcă ați fi singura care îl cunoaște, de parcă ați fi singura lui amică?

M.M.: Culmea, paradoxul este că el e așa cum îl vedeți și pe scenă și la televizor și la interviuri. El așa e. Nu e un alt om care să suprindă într-un alt fel. El e ca o carte deschisă, el cînd plînge – plînge, cînd rîde – rîde, așa, cu tot sufletul și fără să se as­cundă de sentimentele lui. E genul de ve­detă adevărată care a știut să în­toar­că răs­plata către public. Pentru că succesul nostru depinde de dragostea publicului, a oamenilor. Și sînt actori care se fe­resc, la un moment dat le e frică de pu­blicul care i-a ridicat. Or, Florin a în­țeles foarte bine lucrul ăs­ta. El a știut să răsplătească publicul, chiar dacă as­ta l-a costat foarte mult. El este genul de om care se hrănește din dragostea publicului, dar este și devorat de ea. Te și suge de energie. Îl costă foarte mult, el e epuizat după un spectacol, iar apoi el mai stă încă două ore la șuetă cu oa­menii, mai dă au­tografe, mai face o con­tinuare a spec­tacolului. Țin minte, la Galați, a stat pînă la trei dimineața cu oamenii. Erau oameni care au venit să-l vadă, să-l fotografieze, să-l invite la masă. Și el niciodată nu spune „nu”, e genul de om care nu știe să refuze.

O.V.: Dar Daniel Auteuill cum e?

M.M.: E fascinant. Și el e genul de vedetă care-și poartă foarte frumos po­vara asta a celebrității. În via­ța de zi cu zi e foarte blînd și foarte simplu, nu vrea să pară altceva decît este. La fel, am avut o surpriză foarte plăcută, pentru că e un om deschis ca­re are foarte mult umor și care glu­mește mult. Are și el un copil de vîr­sta băiatului meu, care s-a născut în timpul filmării. M-am văzut cu el acum, la lansarea filmului și mi-a zis: „știi ce fac eu di­mi­neața? Eu nu pot să dorm mult și îi pregătesc bibe­ronul lui Zach al meu, eu îi dau de mîn­care, îl hrănesc”. Di­ta­mai vedeta pregătea biberonul copilului la bucă­tă­rie.

O.V.: Cînd este un bărbat frumos?

M.M.: Un bărbat e frumos cînd e în­­drăgostit, ca o femeie. Cînd e în­dră­gos­tit și generos.

O.V.: Ce-ați învățat despre băr­bați din „Je vous trouve très beau?”

M.M.: Dacă ar fi o concluzie de tras după „Je vous trouve très beau” este că trebuie să vezi dincolo de apa­rențe, dar asta vine odată, cred eu, cu experiența și cu vîrsta. Să ai ca­pa­ci­tatea să vezi dincolo de vorbe. Să nu cazi în capcana primelor gesturi sau a primelor cuvinte, asta am în­vă­țat. Asta ar reieși din „Je vous trouve très beau”. Acolo, personajul este un căp­căun, un om închis, un om ciufut, un om care nu știe să zică „te iu­besc”, dar care, în esență, este un om sensibil. El nu știe s-o arate și trebuie să ai răbdare ca să descoperi asta la un moment.

Ne-am spus, foarte emoționate: „uite, eu, ca o tîmpită, mă pregăteam, mă aranjam, de parcă mă întîlneam cu un bărbat”

O.V.: Filmul acesta nu este cum­va metafora plecării dumnea­voastră în Franța? Pentru că Isa­belle Mera­gault v-a căutat la fel de mult și a re­ușit să vă aducă în Fran­ța, pînă la urmă. Cam așa s-a în­tîmplat și în film.

M.M.: Nu m-am gîndit la asta. Dar, într-un fel, „ciocnirea” mea cu Isa­belle Meragault a fost așa, ca o ma­re în­tîl­nire, să nu zic de dragoste, pentru că nu vreau să se înțeleagă greșit, dar a fost cu siguranță întîlnirea unei mari pri­etenii. Pentru că eu cu Isabelle Mer­­gault am rămas prietene și uite că după patru ani am făcut al doilea film cu ea. Ea a scris un rol pentru mine, în „Do­nnant, donnant”, și filmul a apărut de­ja în Franța și sper să apară și în Ro­mânia. Știu că existau discuții cu niște distribuitori din Ro­mânia, ca să cumpere filmul și să-l aducă aici, dar nu știu cînd se va în­tîmpla lucrul ăsta, anul acesta poate, sper…

Dar filmul despre care vorbim n-a fost o întîmplare, ea s-a gîndit la mine și prima noastră întîlnire, după trei ani, pentru că atît nu ne mai vă­zu­serăm, la „Do­nnant, donnant”, îna­i­nte de fil­mări a fost așa, chiar ca o întîlnire de dragoste. Amîndouă a­veam emoții. Ea mi-a spus că a stat o dimineață întreagă și nu știa cu ce să se îmbrace, eu am stat, tot așa, în og­lindă și nu știam cum să-mi aranjez părul care era crescut și mi se aranja foarte prost. Îmi bătea ini­ma foarte ta­re și pînă la urmă l-am prins într-o coadă stupidă. Și după aia ne-am în­tîlnit și rîdeam. Ne-am spus, foarte emo­ționate: „uite, eu, ca o tîm­pită, mă pregăteam, mă aranjam, de par­că mă întîlneam cu un bărbat.”

O.V.: Vă întîlneați pentru „Do­nnant, donnant.” Ce urmează?

M.M.: Astea sînt la nivel de pro­iect, de dorință. Isabelle mi-a spus că ar vrea, ca și mine, să continuăm să lucrăm împreună, numai că trebuie să găsim o nouă poveste și ceva total di­ferit de ceea ce se întîmpla pînă acum. Pentru că și în „Donnant, do­nnant” povestea se petrece tot un­deva la țară și fizionomia mea cumva amin­tește, aduce a „Je vous trouve très beau”. Și atunci al treilea film ne gîndim să fie ceva în cu totul alt mediu, în cu totul altă lume, în care să fiu total schimbată. Dar, sigur că vor mai trece, probabil, cîțiva ani, cum a fost și între „Je vous trouve très beau” și „Do­nnant, donnant”.

Eu știu că nu aș putea juca orice rol mîine în Franța

O.V.: De ce ați plecat și de ce ­n-ați rămas acolo?

M.M.: Isabelle la un moment dat mi-a spus ceva, după ce am terminat filmarea și mă simțeam epuizată, de obicei, după ce termini un film e o­bo­sitor și epuizant, ești stors de ener­gie, de vlagă și ai un sentiment de tristețe, de sfîrșit, deși abia atunci filmul se naș­te pentru spectator, dar tu ți-ai terminat munca. Deci eram foar­te tristă, nu pentru că mă întorceam în Ro­mâ­nia, ci pentru că terminasem un capitol din viața mea și Isabelle mi-a spus „de ce nu vii în Franța?” și i-am zis că n-am curaj. Și mi-a spus că riscul cel mai mare în viață este acela de a nu-ți asuma nici un risc.

Poate că are dreptate. Sigur că aș putea să dau răspunsuri raționale. Și anume că eu aici, de bine de rău, sînt o actriță cunoscută de public. Sigur, și în Franța am devenit o actriță cu­nos­cută de public. Dar aici am unul al meu, am o carieră bine de­finită și poate că mi-a fost greu să renunț la tot și s-o iau acolo, nu chiar de la capăt, pentru că deja după două filme mari nu e chiar de la capăt, dar oricum asta ar în­semna foarte multe renunțări. Acum, să nu creadă cineva că în Franța se um­blă cu covrigi în coa­dă. Nu e așa. Și acolo, după ce ai terminat un film, trebuie să aștepți un an, doi, pînă la ur­mătorul film. Mai mult, s-ar putea ca la un moment dat să devină foarte greu, după ce faci un rol principal, im­por­tant și parteneri cum sînt Michel Blanc sau Daniel Auteuill care sînt emblematici în Fran­ța, sînt cei mai mari actori fran­cezi la ora actuală, ală­turi de De­par­dieu, să te menții. E foar­te greu, ur­mă­torul proiect ar trebui să fie la ace­lași nivel. Or, trebuie să tră­iești între două filme și acesta este ris­cul căruia te supui. Iar eu nu mi l-am asumat după primul film, cînd nu aveam un copil, iar acum lucrurile sînt și mai complicate, pentru că avînd un copil ai responsabilitatea familiei tale, trebuie să-ți permiți multe lucruri, în pri­mul rînd pentru copilul tău. Și nu mi-am luat acest risc.

Mai e o problemă: eu nu sînt o vor­bitoare foarte bună de limbă fran­ceză. Eu am învățat franceza la pri­mul film și mai vorbesc și acum cu gre­șeli. Eu sînt o actriță care are ac­cent și mi l-am păstrat, deși am lucrat cu un coach francez. Pen­tru al doilea rol trebuia să vorbesc mult mai bine, dar accentul s-a păs­trat. Știu că nu aș putea juca orice rol mîine în Franța. Sînt întodeauna mai mult semne de în­trebare. Nu zic că poate dacă aș fi ră­mas acolo, poate că ar fi evoluat foarte bine cariera mea. Nu consider că întorcîndu-mă aici a ră­mas o ușă în­chisă acolo. Ușa n-a rămas închisă.

Sînt producători care mă cunosc, am un agent în Franța care se ocupă de mine și aștept. Nici la Hollywood ma­rii actori nu termină un film și îl în­cep pe celălalt, au o perioadă de așteptare. Diferența e că ei au casele acolo, iar eu ar trebui să-mi închiriez un apartament.

O.V.: Vedeți actoria ca pe o me­se­rie. Cînd ați recunoscut-o?

M.M.: Păi, trebuie să vezi așa. Pî­nă pe la 18 ani o vedeam ca pe o joa­că, o mare pasiune, o lume fantastică, dar după aia îți dai seama că e o profesie din care trebuie să te hrănești, să cîștigi bani, să trăiești de pe urma ei. Nu poți să trăiești în nori, n-ai cum, nu te lasă societatea. Și atunci cînd mai ai și o casă și un copil, lucrurile devin ex­trem de clare. Într-un fel e foarte greu de manevrat corabia asta, să știi ce compromisuri să faci, în ce limite să le faci. Pentru că pe de-o parte ai nevoie să joci, ca să tră­iești din profesia ta, pe de altă parte e bine să nu faci orice numai de dragul de a cîștiga bani, pentru că la un mo­ment dat drumurile se vor restrînge, se vor închide și vei face numai un anu­mit gen de roluri.

Ca să mă descurc cu lucrurile imediate, am nevoie de ajutor, de protecție

O.V.: Cum v-ați dezvoltat acest simț al limitei?

M.M.: Cred că s-a dezvoltat așa, rațional, în timp. Pentru că am fost pu­să în anumite situații, încă de pe vre­mea cînd eram studentă și profesorul meu, Florin Zamfirescu, ne spu­nea că ne definesc opțiunile pe care le luăm. Mi s-a întîmplat chiar în anul al II-lea de facultate să fiu che­mată pen­tru o emisiune la televiziu­ne, o emisiune de un fel de divertisment, chiar în noap­tea de Revelion. Era, desigur, tentant să apari, să te va­dă o țară întreagă în noaptea de Revelion și financiar era bine. Nu­mai că citind scenariul mi-am dat sea­ma că era o oroare acel text, era sub limita decenței. Chiar dacă eu ini­țial am zis „da”, mi-am dat acceptul ver­bal fără ca să citesc scenariul, m-am îngrozit și am refuzat. Știu că l-am su­nat și pe profesorul meu, Flo­rin Zam­fi­rescu și mi-a zis: „păi, co­pile, ce faci? Trebuie să te gîndești îna­inte de a spu­ne ceva”. Am refuzat și acela a fost primul moment în care aveam nevoie de bani, aveam nevoie să fiu văzută, dar mi-am zis că drumul meu ar fi luat o întorsătură foarte rea dacă acceptam atunci. Și după aia, pe parcurs am mai început să refuz, chiar dacă nu-mi ajungeau banii. Si­gur, nu eram mu­ri­toa­­re de foame, nu vreau să mă pun în postura unui om care e disperat, care tre­buia să plă­tească o chirie sau să hră­nească un copil și atunci ar face orice. N-am fost niciodată în postura asta. Am avut nevoie de bani și totuși am re­fu­zat. În timp, lucrurile s-au decantat și ofertele care au venit spre mine au fost un anumit tip de oferte. S-au filtrat pentru că și eu, în primă fază, le-am filtrat. Și atunci lumea spunea „las-o pe Marineasca, pentru că ea nu face chestia aia”. Și a fost bine.

O.V.: Și Florin Zamfirescu vă spu­­­nea „copilă”.

M.M.: Da, cred că și bărbații din ju­rul meu m-au protejat. Probabil că atrag genul de bărbat protector. Chiar și partenerul meu de viață de acum, care-i foarte tînăr, îmi acordă genul ăs­ta de protecție, de grijă. Deși, dincolo de aparența fizicului meu, sînt un om foarte matur și responsabil și asta îmi dă o anumită tărie de caracter. Sînt un om răzbătător, nu mă pierd ușor. Dar la nivel social, ca să mă descurc cu lucrurile imediate, am nevoie de ajutor, de protecție, de cineva mai cu pu­tere.

O.V.: Vă doriți să evadați din ro­lul Mirabelei?

M.M.: Niciodată. Pentru că asta a fost o mare șansă a vieții mele, m-a ajutat tot timpul pe parcursul anilor. Mi­rabela a fost un personaj văzut de un public foarte mare, a fost persona­jul unei generații care acum are copii. Eu mi-am cîștigat simpatia pu­bli­cului datorită acestui rol. Să mă de­zic de el? Niciodată nu pot face as­ta. Mai ales că el mă reprezintă foarte mult, el e o par­te din personalitatea mea. Și eu am crescut cu Maria Mi­ra­­bela. Am crescut cu povara bună a acestui personaj. Mai mult, cred că as­ta ar trebui să i se întîmple oricărui actor. Uite, lui Florin Piersic toată lumea îi mai spune „Măr­gelatu’”. E un personaj pe care l-a fă­cut acum mai bine de 30 de ani, el a mai făcut filme și înainte, și după, dar i-a rămas amprenta asta. Se întîmplă, așa cum Anthony Quinn a rămas cu am­pren­ta lui Zorba Grecul. Și ăsta e un lu­cru bun. Dacă reușești să rămîi în con­știința unui public mai mult de 30 de ani, ai un rol pe care și-ar dori să-l întîlnească orice actor. Asta în­seam­nă, după părerea mea, adevăratul succes. Că am avut alaltăieri succes și peste o lună lumea m-a uitat. Ăsta nu e succes, e o întîmplare. Așa că mie-mi place să fiu Mirabela.

O.V.: Apropo de bărbații din via­ța dumneavoastră, Luca i-a pus în um­bră?

M.M.: Luca a pus în umbră toți bărbații din viața mea. Are o perso­na­litate extraordinară și are numai un an și opt luni. Taică-său spune că îmi sea­mănă mie. Acum două dimineți l-am ru­gat pe tatăl lui să mă lase să dorm mai mult, pentru că aveam spectacol seara, după aia veneam la Iași, mă întorc cu trenul noaptea, a doua zi dimi­neață am o piesă la radio și seara am spectacol la Național, plec din nou la Pașcani, așa sînt toată săp­tămîna. Și am zis: lasă-mă dimineață, cînd se trezește Luca, să dorm. Și atunci cînd mi-a închis ușa la dormitor, îl aud prin ușă și îl recunosc, pentru că băiatul meu cînd vrea ceva, strînge din pumni și strigă „ma-ma!”. E foarte imperativ. Și i-am deschis ușa și a fost foarte mulțumit, a venit în brațe. Chiar pe 30 decembrie, la concertul dat în onoarea Angelei Gheor­ghiu am fost invitată și am zis că am să-i cînt ceva Angelei. Și trebuia să repet acasă și puștiul meu venea în brațe, vedea că eu cînt la pian și venea să cînte el în locul meu. El își cere drep­tul de a fi centrul aten­ției. Îl cere imperativ și ăsta e felul lui de persona­litate.

O.V.: Cum v-ați împăcat cu ro­lul de mamă în primă instanță?

M.M.: E un rol pe care-l înveți, îl descoperi pe drum. Eu am citit cărți de psihologie, de reguli de creștere a copilului, o grămadă de lucruri. Pînă și Confucius are niște teorii despre pă­rin­tele bun. Pînă la urmă e o ches­tie ca­re pornește instinctiv și pe care o des­coperi împreună cu copilul tău. Se declanșează ceva în tine. Eu rede­s­co­păr, alături de copilul meu și mă minu­nez de minunea care înseamnă maternitate. De unde știe copilul meu să-mi zică „mamă” și tatălui să-i spu­nă „tată”? Eu nu i-am spus niciodată „spu­ne-mi mamă” și totuși, într-o zi el s-a trezit spunîndu-mi „mama”. De un­de știe? Sînt niște lucruri care depă­șesc logica și înțelegerea rațio­nală. Bă­iatul meu mă simte cînd sînt în apro­piere.

La noi, de multe ori s-a confundat notorietatea cu valoarea

O.V.: Cum vă raportați la terme­nul de vedetă?

M.M.: Cu teamă. Pentru că terme­nul a fost utilizat de multe ori, s-a pe­rimat și a fost atribuit pe nedrept unor starlete sau persoane cu notorietate și oamenii confundă statutul de star cu cel al unui om cu notorietate. Poți să ai notorietate și pentru că ai făcut niște lucruri nu neapărat frumoa­se, dar ai notorietate și te re­cu­noaște lumea pe stradă. Asta nu-ți con­feră nici o valoa­re și la noi, de mul­te ori, s-a confundat notorietatea cu valoarea. Or, statutul de vedetă ar trebui să presupună valoa­re și o anumită personalitate

Pe de altă parte, adevăratele ve­de­te, cum e și Florin Piersic, au o carieră uriașă în spate, cu care eu încă nu mă pot lăuda, eu sînt încă în drum spre ceva. Sigur că mi-aș dori să fiu acea vedetă, în adevăratul sens al cu­vîn­tului. Dar ca să atribuim statutul ăsta de vedetă, trebuie să avem foarte mare grijă. Trebuie să ai și po­pu­la­ritate, dar presupune o acumulare de lucruri va­lo­roase pe care le-ai dat so­cietății și ca­re îți dau acest drept, să fii vedetă. De asta mi-e frică, pentru că de multe ori a fost folosit fără mă­sură.

O.V.: Ce provocare profesio­nală vă doriți, vă cunoașteți limitele?

M.M.: Niciodată nu poți să știi cît de departe poți merge și de cele mai multe ori tindem să greșim, pentru că avem propria noastră imagine despre noi. Se poate întîmpla ca eu să cred că nu pot juca un anume rol și să vină un regizor genial și să-mi ofere ceva din care să iasă un rol foarte mare.

O.V.: Vi s-a întîmplat pînă acum?

M.M.: În teatru nu. Dar în film mai curînd. În „Je vous trouve très beau” nu știu dacă mă vedeam eu, fa­ta educată, pianistă, mă vedeam în­tr-o zonă din asta, așa, la țară, ocu­pîndu-mă de treburile gospodărești. Dar am putut s-o fac și păream de acolo. Sînt roluri mari pe care aș vrea să le fac din Sha­kespeare sau din Ib­sen. Și piesa de azi face parte din încercările care mi-au fost date.

O.V.: Ați face o Nora?

M.M.: Da, ăsta e un rol la care m-am gîndit. Pe ăsta mi-ar plăcea să-l fac și am încredere că pot să-l fac. În rest, mi-ar plăcea foarte mult să întîl­nesc regizori excepționali, care să-mi dea acel rol la care nu m-am gîndit nicioda­tă.

O.V.: Credeți că v-ați născut în epo­ca potrivită?

M.M.: Cîteodată mă gîndesc că e un singur lucru care mă deranjează în epoca asta: viteza. Trăim într-un se­col al vitezei, în care totul se succede prea repede și din cauza asta nu avem timp să trăim. Ajungem să patinăm pînă și pe sentimente, nu avem timp să sufe­rim, n-avem timp nici să fim fericiți, pentru că sînt evenimente care se su­cced unul după altul și la care trebuie să fim prezenți. Și atunci poate că mi-ar fi plăcut să trăiesc în anii ’30. Dar eu văd întotdeauna par­tea plină a paharului.

O.V.: Există lucruri pe care le-ați pierdut în această viteză?

M.M.: Simt că mi-e frică de timp, mi-e teamă de timp.

O.V.: Vă este frică să îm­bă­trî­niți?

M.M.: Nu în sensul ăsta. Mi-e tea­mă că timpul trece foarte repede și că ar fi foarte multe lucruri pe care mi-ar plăcea să le fac și nu le cuprind pe toa­te. Poate că ar trebui să am mai mult timp, dar am fost un om care am mun­cit foarte mult și am fost mul­țumită că am avut șansa să mun­cesc, pentru că unii ar vrea să mun­cească și n-au avut ocazia. Dar n-am avut timp să fiu ro­man­tică. Să mă plimb cu barca cu un iubit sau să mer­gem la filme de di­mi­neață pînă seara și să mîncăm popcorn. De asta mi-e teamă, că timpul trece foarte repe­de și aș vrea să fac mult mai mult decît reușesc să fac. Nu mi-e tea­mă de îmbătrînire. Am și norocul fizic să fiu foarte mică de statură și lumea întot­deauna mi-a dat o vîrstă mai mi­că decît cea pe care o am, de aceea n-am suferit din cauza asta niciodată. Iar acum, avînd un copil mic, mi se pare că am întinerit cu el, culmea. Tre­buie să mă joc cu el, îmi cere să fiu la ni­ve­lul lui, la mintea lui și asta mă în­ti­ne­rește. Nu mi-e frică de îm­bă­trînire, mi-e frică de singurătate în schimb. Pentru că văd în jurul meu oameni pentru care bătrînețea în­seam­nă singurătate și asta mi se pare cea mai grea povară: să fii singur.

O.V.: Aveți o teorie interesantă des­pre criza economică și identitatea noastră culturală. 

M.M.: Da! Eu mă uitam și la mi­ne, aveam o perioadă cînd îmi petreceam timpul mergînd prin magazine și cumpărînd. Pînă și-n farmacii mer­geam să cumpăr vitamine, nu le folo­seam niciodată, dar eu le cumpăram. Era un mod de a mă relaxa. Sigur că vine criza și banul capătă altă valoa­re. Și criza cu toate temerile ei afe­rente te obligă să te întorci mai mult spre tine, spre lucruri simple. Nu mai ai atît de mulți bani, să ieși din casă și poate în­cepi să citești, să stai de vor­bă cu tine. În loc să ai bani să cheltuiești în nu știu ce loc, poți mer­ge la teatru, biletul e încă accesibil. Asta e partea pozitivă a crizei. La un moment dat te întrebi cîte iaurturi poți mînca? Cîte rochii poți purta într-o viață? Și asta spune un om care are o garderobă pli­nă de rochii. Dar am început să le dau în fiecare an. Doar dacă e o rochie care înseamnă ceva din punct de vedere sentimental o păstrez.

O.V.: Aveți cultura îndoielii de si­ne?

M.M.: În limite rezonabile. Cred că un atribut totuși al inteligenței con­stă în îndoială. Un om care consideră că știe tot e un om terminat. Mie mi-e frică să am senzația că știu tot. Dar să te îndoiești prea tare și să fii prea nesigur de tine mi se pare iarăși a fi un de­fect și nu vreau să pornesc la un mo­ment dat excesiva modestie, pe care eu o asociez cu ipocrizia la unii oameni. În­seamnă că ești prost dacă nu ești con­știent de unele calități ale tale.

O.V.: Credeți că ați fost criticată vreodată prea dur?

M.M.: Critici în particular am pri­mit și sînt deschisă, chiar dacă nu-mi fac plăcere. Mă ajută să merg mai de­parte. Din păcate, am avut parte de pseu­docritici, care nu erau decît niște revăr­sări de orgolii din partea unor fe­mei cu frustrări. Culmea, de obicei fe­meile mi le-au adresat. Cunoscînd acele femei și cunoscînd raportul meu cu acele femei, criticile lor veneau din­­­tr-o imensă frustrare care nu putea fi susținută cu argumente. La început m-am înfuriat și acuma rîd, nu merită să le iau în seamă. Din păcate sînt foarte multe în tagma cronicăreselor, femei ca­re și-au adunat de-a lungul vieții nemulțumiri proprii.

O.V.: Bărbații n-au frustrări?

M.M.: E știut, în general, că băr­bații sînt niște persoane mai echilibra­te în a se exprima. Femeile sînt mai is­terice. Sînt anumite cronicărese triste care mă critică. Poate că m-ar fi atins dacă eram foarte tînără, la început de carieră, necunoscută de public. Dar am avut de atîtea ori confirmarea publicului, încît mi se pare ridicol să le bag în seamă.

O.V.: Personajul cărei povești sîn­teți?

M.M.: Sînt Degețica. Că sînt mică și toată lumea m-a văzut întotdeauna ca pe o fetiță mică, dar acest lucru are și avan­taje.

Anastasia CONDRUC