Petru Ciubotaru: Teatrul pentru un actor e ca o camaraderie de front – cea mai cinstită și mai adevărată dăruire și prietenie

Interviu cu Petru Ciubotaru, actor al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași

Luna aceasta, actorul Petru Ciubotaru sărbătorește 50 de ani de cînd scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri”din Iași i-a devenit o întreagă lume. O lume în care chiar și după 250 de roluri puse în scenă, încă mai ascunde frica de a nu eșua în dezlegarea necunoscutului pe care un rol îl oferă. De la Radu Beligan, acesta a învățat că reușita fiecărui spectacol rămîne un mister care nu poate fi explicat, iar premiera este doar începutul propriu-zis al frămîntărilor interioare dinaintea unei piese. Deși întotdeauna a privit teatrul ca fiind ceva măreț, nu s-a gîndit că va ajunge să joace rolul lui Dumnezeu pe care îl consideră mai ușor decît al omului de geniu sau pe Chirița lui Vasile Alecsandri care reprezintă o seducție pentru bărbații actori. Artistul cu o voce gravă, guturală vede teatrul în culorile unui cîmp de luptă, unde ești atît victimă cît și camarad, prieten și dușman, iar ieșirea din tranșee o faci de unul singur.

Vă mai amintiți prima întîlnire cu Mihai Eminescu?

Sigur. Una din șansele vieții mele a fost aceea că am avut niște dascăli foar­te buni, care m-au destupat bine la minte și în prezența cărora s-au năs­cut adevăruri în mine care au de­venit fundamentale. Se cam pierde chestia asta cu Eminescu sau cu Ion Creangă. La mine nu se va întîmpla asta pentru că dascălii pe care i-am avut au fundamentat bine aceste adevăruri, iar unul dintre ele este, ală­turi de William Shakespeare, Eminescu. Nu este o vorbă în vînt, mă gîndesc că noi, ca nație, am avut un foarte mare noroc că a existat Emi­nescu în istoria noastră. Sînt foarte mulți stupizi care se întreabă ce nevoie avem de el? De ce ne tre­buie neapărat?  Păi rușii nu se mai sa­tură de un Pușkin, nemții de un Goe­the, englezii de un Shakespeare și noi ne întrebăm de ce să mai vorbim des­pre Eminescu. Eu n-am să cad ni­ciodată în această greșeală, Eminescu nu are nevoie de umilința noastră, noi trebuie să facem eforturi ca să îl asu­măm și să devină epiderma noastră intelectuală.

Nevoia de mari personalități românești care se suprapune cu nevoia de cultură este căptușeala existenței noastre.

Cînd eram eu la școală, Eminescu era receptat ca un vag poet romantic și mai mult un poet social, nu se știa atunci mare lucru despre el. Nevoia de mari personalități române care se suprapune cu nevoia de cultură este căptușeala existenței noastre. Poți să mănînci mai bine sau mai rău, să te îmbraci mai bine sau mai rău, dar această căptușeală trebuie să existe tot timpul. Asta te menține, asta te curăță și te înalță și îți creează sen­ti­mentul acela că participi la concertul popoarelor, ești egal cu nemții, cu en­glezii. Avem cîteva personalități care ne îndreptățesc să credem că sîntem la „masa mare”.

Ideea că ești extraordinar și automulțumirea sînt groaznice – un soi de cancer curat

Spuneați că tehnica propriu-zisă este ultimul lucru la care ar trebui să se gîn­dească un actor. Ce îl frămîntă înainte de un spectacol pe un actor?

Da, într-adevăr, tehnica este ulti­mu­l lucru la care trebuie să te gîn­dești, ea vine în ajutor. Te folosești de ea ca atunci cînd bați cuie și ai grijă să nu îți dai peste degete. Cine pune prea mult preț pe tehnică se re­fu­gia­ză într-o zonă care ajută cumva, dar nu la ce trebuie și în modul în care tre­buie. Nu tehnica te face să reușești, ci cultura, înțelegerea, sinceritatea. Tea­trul reprezintă în primul rînd o mare neliniște. Dacă nu ești bîntuit, dacă nu te seacă această neliniște în ceea ce te privește pe tine în raport cu ac­tul artistic, n-ai făcut nimic. Ideea că ești extraordinar, automulțumirea sînt groaznice, un soi de cancer curat.

E ca dragostea, cea pe care o are un bărbat față de o femeie, dacă nu este verticală, pură, adevărată și asu­ma­tă și este doar așa, să fie, este de­geaba. Shakespeare dezvoltă un alt as­pect fundamental al legilor tea­tru­lui: măsura. Măsura este sarea tuturor lu­crurilor în artă. Dacă un sculptor ada­ugă un pic mai mult decît trebuie sau ia mai mult din acel tot al său, nu mai iese nimic. Trebuie să pui doar atît cît trebuie.

Pe dumneavoastră ce vă frămîntă înainte de un spectacol?

Mă frămîntă că sînt foarte multe lucruri pe care nu le-am făcut. Au fost multe roluri la care se mai putea face mult, la care se mai putea lucra. Nu pot să spun că privesc cu mînie în urma mea, dar asta nu mă împiedică să fiu lucid. Camil Petrescu spunea frumos „cîtă luciditate, atîta dramă” și are foarte mare dreptate. Acest Camil Petrescu, un tip care urmărea doar desăvîrșirea a scris cele mai bune romane, cele mai bune piese, cea mai fantastică lucrare despre te­o­re­tizarea teatrului și, mai mult decît atît, francezii nu au nici un autor care să fi scris despre Revoluția Franceză atît de profund și de adevărat cum a scris el în piesa „Danton”.

Revenind, consider că pe mine mă frămîntă neliniștea, acea neliniște care nu este tulburantă, ci aceea care îi tulbură și pe zei. Și nu este doar ceva înainte de spectacol, ci este ceva continuu în munca asta, în dăruirea cu care te arunci. Cînd înoți în ocean, niciodată nu știi dacă vei scăpa cu viață sau nu. Aici cred că este mai mult decît atît, pentru că nu este ceva palpabil. Domnul profesor Radu Be­li­gan spunea absolut remarcabil în ultima carte a sa că „există misterul pe care nu îl poți explica”. E o al­chi­mie a facerii unui spectacol, în seara asta pui ce pui de fiecare dată și iese bine, iese un spectacol primit bine. A doua seară faci exact aceeași rețetă și iese prost. Nu este o regulă.

Cea mai mare greșeală este să îți închipui că ți-ai terminat rolul la premieră

Credeți în legea nescrisă a teatrului care spune că o piesă iese a doua oară mai slabă decît premiera?

Premierele nu sînt concludente, ies bine pentru că este o anume at­mosferă, există entuziasmul publi­cu­lui. Cea mai mare greșeală este să îți închipui că ți-ai terminat rolul la pre­mieră. Nu, abia de acolo începe, pen­tru că de acolo apare acel element fun­damental, publicul. Nu poți să spui „acum intru în pielea lui Ham­let”. Nu, el există în toți oamenii, fiecare într-un fel sau altul este Hamlet. Nu îți pui mantia lui și devii el. E genul de rol care poate fi jucat în blugi și în armură, pentru că Hamlet e al tu­tu­ror.

Spuneați că l-ați cunoscut pe Dum­nezeul actorilor, al teatrului. A fost momentul acela cînd l-ați găsit pe Radu Beligan pe scenă și v-ați dat seama că nu trebuie să deranjați un actor înainte de a intra în spectacol?

Da, pot spune că domnul pro­fe­sor nu m-a învățat în mod direct asta, eu am fost acolo la momentul ino­por­tun, cînd se afla pe scenă, cufundat în întuneric. Nu se caută un actor atunci, înainte de un spectacol. Trebuie să îl lași în pace, are o sumedenie de lu­cruri de făcut sau chiar daca nu are, el trebuie lăsat cu el însuși, atunci el își adună niște stări, niște trăiri. De exemplu, pe mine m-a surprins un vechi prieten de-al meu, Tudor Gheorghe, prima dată cînd a venit la Iași, la primul spectacol de poezie și de muzică, intitulat „Un menestrel la porțile dorului”. Atunci m-am dus la el în culise, nu știam dacă este acel Tudorică pe care îl știam eu, din anul I de facultate. La pauză l-am văzut și am vrut să îl felicit. Din cabina cu­fun­dată în întuneric mi-a spus „Nea Petrică, scuză-mă, dacă vrei, vorbim mai încolo”. Mi-am dat seama cît de stupid și inoportun am putut să fiu, am fost exact ca în vorba aia cum că „intri cu cizmele în sufletul omului.” Oricum, revenind la Beligan, pentru mine este un Dumnezeu pentru că în timp mi-am dat seama că inteligența artistică și cultura sînt extraordinar de importante și că există cu priso­sin­ță la dumnealui.

Ați avut ocazia și dvs să vă simțiți Dumnezeu în piesa „Vizitatorul” a lui Eric Emmanuel Schmitt.

Da, nu e mare lucru, cred că mai ușor îl joci pe Dumnezeu, decît pe un geniu. De la Dumnezeu selectezi ce ți se pare important, de exemplu, știi că înseamnă în primul rînd înțelegere. Ești destul de direcționat într-un astfel de rol. L-am jucat cîndva pe Dum­ne­zeu, cu doar cinci replici. De la în­ceput mi s-a spus că nu trebuie să fac nici prea mult, nici prea puțin. Aveam o carte de versuri în mînă și pentru că aveam voie să fac ce vreau am citit versuri pentru mine. Cred că lui Dum­nezeu i-aș face un singur reproș: de ce există un popor ales?

Povesteați că în timpul copilăriei dum­neavoastră, a fi actor era echivalentul cu a fi chirurg, era ceva măreț.

Da, însă în primul rînd, în copi­lă­rie nu m-am gîndit vreodată că voi fi actor. Nu vreau să spun vorbe mari, îmi place teatrul foarte mult, eram încă de mic o prezență ludică în școa­lă, dar fără să mă gîndesc că aș face asta. Nu poți să-ți propui. Eu am avut cu totul alte plăceri, de exemplu medicina nu îmi plăcea pentru că eram foarte milos din fire. În schimb, îmi plăceau foarte mult istoria și lite­ratura. De fapt, îmi plăceau toate, cu excepția matematicii și pot spune că eram chiar un elev bun. Teatrul era ceva măreț, pe mine spectacolele mă înmărmureau. Mergeam la teatru să văd spectacole și aveam impresia că nu respiram deloc în timpul repre­zen­tației, ca nu cumva să tulbur pe cei din jurul meu sau pe cei de pe scenă.

Aș fi renunțat la teatru dacă nu intram prima dată pentru că nu m-aș fi considerat apt

Dacă spuneți că nu v-ați gîndit ca veți fi actor, credeți că este mîna lui Dum­nezeu care mînuiește ițele vieții?

Cred că da, în mod sigur este da­că mă gîndesc că examenul de admitere la teatru este o întîmplare, ca o lo­terie, un concurs de împrejurări care poate foarte bine să se întoarcă îm­po­triva ta. Dacă nu reușeam din prima, nu mai încercam și a doua și a treia oară. Nu, mă duceam la universitate și destinul meu ar fi fost altul. Dar cred ca ar fi fost o pierdere, pentru mine în primul rînd. Poate aș fi con­tinuat cu istoria, dar nu mă vedeam stînd la bibliotecă și comentînd sau ci­tind diferite chestii. Aș fi renunțat la teatru dacă nu intram prima dată pentru că nu m-aș fi considerat apt, aș fi crezut că cei de acolo au drep­ta­te. Apoi mi-am dat seama că am ce căuta în momentul în care am intrat la Institutul de Teatru împreună cu alți 32 de candidați cîți eram în 1959. Am avut și eu locul meu și cred că aș fi avut de pierdut dacă alegeam să fac altceva.

Dacă teatrul este oglinda lumii, iar dumneavoastră v-ați oglindit de peste 200 de ori, care imagine v-a fost cea mai clară?

Au fost cîteva, dar nu am vrut să mă opresc la niciuna pentru că nu am vrut să mă cantonez, să fiu ca cel din mitul lui Narcis, care și-a văzut chi­pul și s-a îndrăgostit de el. Asta pentru că nu prea m-am plăcut, am fost de­par­te de a fi satisfăcut de mine.

În teatru tu trebuie să te cari singur, ești și victimă, ești cel care trebuie să iasă din tranșee. Pentru că teatrul este o tranșee periculoasă, nu la îndemîna oricui, deși pare că e locul unde te îmbraci frumos și spui vorbe frumoase.

Mi-au fost însă dragi întotdeauna clipele de întîrziere, cînd aveai impresia că to­tul e pierdut și cînd o luai de la capăt. Teatrul pentru un actor e ca o camaraderie de front, cea mai cinstită și mai adevărată dăruire și prietenie. Tipul de prietenie în care eu nu am să te las dacă ești rănit, dacă ești bolnav, te car în spate, orice s-ar întîmpla și tu la rîndul tău, dacă e cazul, trebuie să faci la fel. Foarte puține sînt ca­zurile în care îți lași camaradul. Ei, în teatru tu trebuie să te cari singur, ești și victimă, ești cel care trebuie să iasă din tranșee. Pentru că teatrul este o tranșee periculoasă, nu la îndemîna oricui, deși pare că e locul unde te îm­braci frumos și spui vorbe fru­moa­se. Pînă să ajungi acolo, ai de parcurs un lung drum.

Așadar teatrul e ca un cîmp de luptă.

Absolut, tu ești și luptător și ad­versar, ăsta e marele paradox. Ești și cel mai bun prieten și cel mai mare du­șman, trebuie să știi să pre­cum­pă­nești. Aici vine acea măsură a ac­to­ri­lor, cînd știi că nu trebuie să urli, să țipi, cînd toate sentimentele trebuie să fie bine înveșmîntate, pentru că omul ia atît cît trebuie dintr-un rol. De asta spun că rolul începe la pre­mie­ră. Abia atunci intervine a patra dimensiune a spectacolului, publicul.

Mergeam la teatru să văd spectacole și aveam impresia că nu respiram deloc în timpul reprezentației, ca nu cumva să tulbur pe cei din jurul meu sau pe cei de pe scenă.

De fapt, nu faci nimic pentru tine, ci faci pentru public. E o dimensiune di­ferită de la spectacol la spectacol, e alt nivel de cultură, mereu trebuie să faci față la asta. Este o oglindă cu o mie de fețe. Noi avem impresia că sîn­tem la fel pentru că ochiul nostru nu este un aparat optic bun, e o pris­mă care ne folosește nouă.

Cînd v-ați fost prieten și cînd v-ați fost dușman?

Ăsta e un perete de care mereu m-am lovit. Munca asta la un rol din­tr-o piesă, plecînd de la necunoscut spre cunoscut, de la întuneric spre lu­mină, e o luptă cu un perete orb. La început sînt doar niște vorbe, fără un conținut, pe care tu trebuie să îl faci vibrant, nuanțat, să faci un om din cu­vinte, ești un demirug. Omul nu tre­buie să semene cu tine, ci să se­mene cu personajul respectiv.

Nu trebuie să fii mai multă Chiriță decît trebuie, ci atît cît să îi ajungă spectatorului

De fiecare dată după interpre­ta­rea „Chiriței” lui Vasile Alcsandri spuneați că vă simțiți ca și cum v-ar fi călcat o șenilă. Mai simțiți asta și acum după atî­ția ani?

Da, asta pentru că este un spec­ta­col foarte greu. După șapte ani încă îl mai simt astfel. Și mai sînt roluri du­pă care îmi vine pur și simplu să mă tîrăsc spre casă, ca o omidă. Este greu pentru că de fapt acolo sînt șapte ro­luri și este greu în primul rînd din punct de vedere fizic. Un spectacol greu e ca o cursă de maraton pe care trebuie să o termini, dacă ți-a mai ră­mas un metru din 40 de kilometri, n-ai făcut nimic. Trebuie să ajungi la linia de sosire, chiar dacă o să te ia cu tar­ga. Orice lucru bun te epuizează, și o dragoste te epuizează, e o dăruire to­ta­lă, o secătuire, cînd dai tot din tine. Sigur că atunci cînd lucrul respectiv se termină nu mai ai aer, e ca la box. Am făcut și box în tinerețe și cînd termini, ai impresia că ai vrea să iei tot aerul și toată apa, ai impresia că nu îți mai ajung.

Este rolul Chiriței o ambiție a fiecărui bărbat actor?

E mai mult o seducție pentru că s-a născut aici la Iași și e mai puternică decît în altă parte. E o seducție acest tip de travesti, pentru că frumusețea acestui rol este dată de complicitatea dintre tine și public. Publicul știe că tu, bărbatul, joci rolul unei femei, și nu oricare, ci Chirița, care trebuie să cînte, să dea ochii peste cap, să se alinte. A plesnit-o bine Alecsandri cu piesa asta. Te fură și te și păcălește, nu este deloc ușor, nu trebuie să fii mai multă Chiriță decît trebuie, ci atît cît să îi ajungă spectatorului.

Sentimentul instinctiv care se instalează la începutul unui rol este frica

Alecsandri scria roluri de femei ca să fie interpretate de bărbați. Este o influ­en­ță a lui Shakespeare?

Da, pe vremea lui Shakespeare nu existau actrițe, erau doar actori ca­re jucau roluri de femei. Actrițele erau cam văduvite în teatrul shakes­pe­rian, erau cam puține roluri pentru ele. La 1848 – 1850 era moda pieselor bulevardiene și erau foarte multe tra­vestiuri. Prima operetă românească, „Baba Hârca”, era mereu jucată de băr­bați, era de asemenea o seducție. Ca atunci cînd stăm acasă și ne îm­bră­căm cu rochiile din garderobă, cred că așa faceam și eu. Mai pui un evan­tai, o pălărie și îți place chestia asta.

Dacă întreaga lume este o scenă, iar omul joacă mai mult de un rol în cele șapte momente ale vieții sale, dum­nea­voas­tră în ce act vă aflați?

Din punct de vedere biologic, mă aflu pe la final (rîde), ăsta este mo­no­lo­gul cu care încep și termin spectacolul de 50 de ani de teatru. La mine, personajul principal este gongul și cu acest monolog. Frumusețea acestei pro­fesii este faptul că în seara asta ești pe prima treaptă și poimîine seară ești pe penultima. Gradația nu este ca în armată cînd ești căpitan, maior și apoi general. Simt că mai am lucruri de făcut, însă mi-e frică. Recent m-am întîlnit cu fostul director, Ion Holban, și mi-a zis „știi care e marele meu re­gret de cînd eram director la Teatrul Național? Că nu am insistat să faci Regele Lear al lui Shakespeare”. Mi-a făcut plăcere să aud așa ceva, dar sînt atît de cutremurat și mi-e atît de fri­că, o secundă doar dacă mă gîndesc la această posibilitate teatrală, îmi spun că nu se poate. Mai sînt lucruri de fă­cut, cred că le mai pot face. Frica exis­tă tot timpul, sentimentul instinctiv care se instalează la începutul unui rol este frica. Cine spune că nu e așa, minte în mod sigur.

Frica de a nu reuși?

Da, frica aceea că nu ai putea să fii acel om, nu contează cît de mare este rolul ca întindere. Mie mi-a fost foarte frică de un rol mic de tot, ca de exemplu cel al lui Ivan dintr-o piesă de Cehov. Eram atît de frisonat, erau multe lucruri de făcut, erau multe de dinafară pe care trebuia să le aduni înăuntru: purtarea hainelor, pasiu­nea pentru jocul de cărți. Eu cred că ju­că­to­rul de cărți e un tip care nu are răb­da­re să facă altceva. Nu știu, eu nu sînt jucător de table, cărți sau alte jo­curi de noroc. Să-mi pierd timpul ju­cînd așa ceva, cred că e ceva groaz­nic. Dar este un tip greu de jucat. Nu spun că ceea ce spun eu e corect, sînt doar lucruri valabile pentru mine.

În tinerețea mea am fost prieten foarte bun cu Alexandru Arșinel și m-am întîlnit cu el acu vreun an cînd a venit la Iași și m-am dus să-l văd. Si îmi zice „băi Petrache, tu faci Chi­ri­ța?” Adică pentru el, Chirița era așa o chestie… Și i-am zis „Nelu, tu ai făcut Chirița de stradă, eu am făcut Chirița de teatru mare și nu e același lucru”. Există niște diferențe fundamentale, e vorba de stilul de teatru, foarte puțini actori au fost buni în am­bele locuri. Ei acolo cîntă într-un anume fel, muzica de teatru e alta fa­ță de muzica obișnuită, ține de ure­chea muzicală și de o altfel de inter­pre­ta­re. Eu fac Chirița așa cum am văzut că făceau marii prieteni ai mei, marii ac­tori și am spus că modul ăsta de a juca, „cînticelele” lui Alecsandri nu tre­buie să se piardă.

Ați fost coleg și cu Ștefan Iordache și spuneați despre el că ar fi fost un actor de o sorginte rară. Ce v-a rămas de la el?

Au rămas multe de la el, în pri­mul rînd faptul că este unul dintre cei mai importanți actori de film. Apoi, în teatru, Richard al III-lea ju­cat de el nu știu dacă a fost egalat de cineva, în 1975 – 1976 a făcut Hamlet, și a fost debordant de sincer. Sînt piese care nu vor mai fi jucate la fel, vor fi jucate bine, dar așa nu. Avea o carismă de­o­se­bită, se dăruia greu, nu plonjai în el și nici el în tine. Avea mereu o stare de rezervă, ca o aură. N-am fost vă­du­viți de actori foarte importanți, dar el este poate cel mai important. Iordache ăsta le făcea pe toate atît de bine. Numai ce mișto cînta, Gheor­ghe Dinică avea glas mai bun, dar  Ștefan avea o frazare… toată lumea cîntă melodia „Să-mi cînți cobzar bătrîn”, dar el cum o fraza, altfel, punea altfel accentele, chinuia altfel cuvintele.

Vedeți scena ca pe un altar?

În mod sigur. Dacă nu consideri teatrul o religie, nu faci nimic. În tea­tru eu mereu intru cu sfințenie, dacă ar fi cazul aș pune și reguli la ușă îna­in­te de a intra.

Mădălina OLARIU