Viața e o stare de improvizație pură. Într-un roman, totul are sens. În realitate, nu

Francesc Miralles nu se recomandă niciodată ca scriitor cînd întră într-o încăpere. Crede că oamenii încă văd scriitorii ca un soi de promotori ambulanți ai romanelor pe care le scriu. Se recomandă mai degrabă ca jurnalist specializat în psihologie, spiritualitate, sau ca muzician. Însă scriitorul catalan crede că literatura modernă e prea concentrată pe cîștigarea de premii încît s-a pierdut ceva din figura clasică a povestitorului. Înainte să scrie își petrece diminețile uitîndu-se pe geam, cum Barcelona, orașul în care trăiește, prinde viață în fiecare dimineață. Dar se teme că acea cultură underground din Barcelona nu va supraviețui mult, în conflictul care arde mocnit de zeci de ani între catalani și autoritățile de la Madrid. Aflat la Iași, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, Francesc Miralles crede că problema din Spania este una de respect. Respect al diferențelor.

Vă place să beți ceai verde și să vă uitați pe geam. Ce vedeți pe fereastră dormitorului?

Îmi văd vecinii care sînt pe te­ra­se, la balcoane. Îi văd vorbind, fu­mînd. Văd pisici. Văd cerul, văd în depărtare, poate chiar pe cineva ca­re tocmai se trezește. Fac asta chiar și dacă sînt la un hotel. Beau ceai di­mineața și mă duc pe stradă unde îmi place să mă uit, să admir, viața altor oameni.

Căutați ceva anume?

Nu, e doar o contemplare.

Există un articol despre dumneavoastră publicat în „The Guardian” în care criticii vă descriu ca fiind un autor fermecător, modest și autor de bestselleruri. Sînteți de acord?

Nu știu exact, nu am citit articolul de care spuneți, dar încerc pe cît posibil să fiu modest, pentru că nu cred că profesia de scriitor este mai importantă decît cea de chelner, de cizmar sau oricare altă profesie din lume. Nu îmi plac deloc scrii­to­rii care se cred semizei. Îmi plac oa­menii normali și îmi place să în­cerc să fiu normal.

Credeți deci că modestia ar trebui să fie una dintre cele mai importante caracteristici pentru un scriitor?

Da, dar nu e tipic ca un scriitor să fie modest. Pentru că scriitorii cred că dețin un fel de adevăr dife­rit de cei din jur și că au dreptul să a­du­că acest adevăr în lumea lor. A­proa­pe toți scriitorii suferă de acest lucru la început, probabil că sme­re­nia vine mai tîrziu, însă cred că în­tr-o zi vor cuceri Premiul Nobel. De aceea, în mod normal, cînd merg în­tr-un loc unde nu mă cunoaște ni­meni, nu mă recomand ca fiind scrii­tor. Spun că sînt jurnalist speciali­zat în psihologie, spiritualitate, orice. As­ta este ceva ce făcea însuși He­mingway, care nu se recomanda ca fiind jurnalist, spunea că nu voia să vină cineva să îl arate cu degetul și să îi spună „Hei, scriitorule!”. Fiindcă există această dimensiune de egotism.

Oamenii nu văd mereu scriitorii în cea mai bună lumină?

Oamenilor le place să citească scriitorii, dar s-au obișnuit ca a­tunci cînd îi întîlnesc într-un loc să fie acolo ca să vorbească despre car­tea lor, care este foarte importantă, cea mai importantă! Nu mă identific cu acest clișeu.

Cred că am pierdut această figură întipărită a povestitorului

Credeți că literatura modernă e atît de concentrată pe a cîștiga premii, avînd o notă mai serioasă, mai sumbră, încît oamenii au uitat de bucuria lecturii?

Așa este, am pierdut ceva pe drum. Pe de o parte, avem o pro­duc­ție masivă în literatură datora­tă social media. A permis milioa­ne­lor de oameni să scrie. Publică pe Kindle și își creează un spațiu pe Amazon – sînt milioane de scriitori amatori care-și lansează astfel căr­ți­le și se promovează pe Facebook și Twitter. Apoi avem elita literaturii care cred mereu că pot cîștiga un premiu. Poate că am pierdut la mijloc „entertainmentul” din litera­tură. Autorii precum Jack London, Charles Dickens, oamenii care vor să spună o poveste foarte bună, să distreze publicului, să îi facă pe oa­meni să evadeze de problemele lor. Nu prea mai avem astfel de autori și, atunci cînd apar, sînt nume precum Dan Brown, care are o tipologie complet diferită de linia aceas­ta a scriitorilor anglo-saxoni. Vine cu ceva foarte, foarte simplu și cu mul­te scamatorii. Cred că am pierdut această figură întipărită a povestitorului.

Asta ați încercat să faceți în cartea dumneavoastră – „Love in lower case” (traducerea editurii Humanitas – „Iubire cu «i» mic”).

Exact, dar cu mențiunea că în ro­manul meu nu este deloc aven­tu­ră. Tinerii care nu sînt intelectuali, să spunem, atunci cînd citesc cartea spun că este complet plictisitoare – apare un om care este singur, gă­seș­te o pisică, se îndrăgostește, dar nu se întîmplă nimic acolo. E o po­ves­te despre personaje și doar da­că ești adult și apreciezi aceste mici în­torsături ale vieții de zi cu zi vei în­țelege cu adevărat această carte. Ea este ușor de citit, dar e opusă complet cărților de aventură pe care le menționam anterior.

Avem o poveste de dragoste cu final fericit, avem o pisică – o componentă mereu importantă – putem spune că e o rețetă care favorizează o literatură plăcută, care nu e sumbră?

Dar e melancolică, să știți. Apa­re o pisică pentru că, de cînd am în­ceput să trăiesc singur, am avut me­reu două pisici. Și pisica este un ani­mal care îmi place foarte mult, e com­panionul perfect pentru o persoa­nă singuratică. Astfel că, atunci cînd mi-am închipuit acest profesor, mi l-am închipuit găsind o pisică, pen­tru că pisica poate să stea de una singură, nu are nevoie de nimeni. Așa crede, de fapt, și el, că poate să fie singur și că nu are nevoie de ni­meni. Și din acest tandem încep să se întîmple lucruri din ce în ce mai ciudate.

Ați spus într-un interviu că v-ați bazat acest personaj în mare parte pe tatăl dumneavoastră, dar din ce îmi dau seama personajul preia foarte multe dintre trăsăturile dumneavoastră.

Este persoana care aș fi putut ajunge eu la un moment dat. Am studiat literatura germană și dacă mi-aș fi terminat doctoratul și aș fi rămas la universitate puteam să a­jung un astfel de om. Dar am lu­crat ca translator, ca jurnalist, am avut o activitate care a necesitat un contact mai mare cu oamenii, am că­lătorit foarte mult. Cred că, de fapt, sînt unele lucruri care-mi aparțin mie, precum literatura germană sau mu­zica, dar sînt multe alte lucruri ale personajului care îi sînt tipice tată­lui meu. A fost un om fără priete­ni. A avut, de fapt, un singur prieten în viața sa, un bărbat numit Ricard cu care s-a întîlnit toată viața o da­tă pe lună. În afară de acesta, a avut o existență singuratică, citind dicțio­na­re și corectîndu-le. Eu nu aș face asta.

Ați mai spus asta la un moment dat, dar nu ați dezvoltat. Cum poate cineva că corecteze dicționare? Ce făcea mai exact?

El a fost autodidact, nu a fost la universitate, a făcut doar liceul. Dar era foarte curios, îl pasiona cultu­ra, și a învățat singur trei limbi – italia­na, franceza și engleza. Citea non-stop, traducea, și uneori îi plăcea să ia dicționarele, să citească traduce­ri­le cuvintelor și atunci cînd nu era de acord le scotea, adăuga altele. El făcea asta cu căști mari pe cap și as­cultînd muzică clasică. Îl vedeai mereu ca pe un astronaut în sufra­gerie.

I-ați fi cumpărat o pisică?

Da, asta a fost chiar o dramă în viața sa. Mereu a vrut să aibă o pi­si­că, dar nu a putut, fiindcă mama mea nu i-a permis asta. Cînd a trăit cu părinții lui, cînd era mic, nu pu­tea să țină o pisică în casă fiindcă ei nu voiau. Apoi s-a căsătorit, a plecat din casa părintească să locuiască cu mama mea, și nici atunci nu a pu­tut să aibă o pisică. Toată viața și-a do­rit o pisică și poate că acest roman al meu este un soi de justiție poetică pentru el.

Și autorul, și cititorii, vor să evadeze din lumea de zi cu zi

Spuneați că realitatea nu este întotdeauna îndeajuns ca să construiești o carte bună, dar din mai multe lucruri pe care le-ați spus mi-ați lăsat impresia că nici nu poți construi o carte bună de la zero, doar din imaginație. Unde trageți linia între realitate și imaginație?

Depinde foarte mult și de felul de carte pe care vrei să o scrii. Tol­kien a lucrat foarte mult cu ima­gi­na­ția sa și cu vechile mituri din Nor­dul Europei. A amestecat foarte mul­te lucruri care erau deja în imagi­na­ția sa și nu aveau corespondent în realitate sau mitologie. Dar ro­man­cierii moderni, chiar și nume precum Haruki Murakami, Fulton Ouster, lucrează cu realitatea. Ce­ea ce face autorul e un fel de reciclare. Cînd gîndești un roman, te inspiri pentru personaje din oa­meni reali, din viața de zi cu zi. Dar felul în care se naște personajul e diferit, chiar dacă se aseamănă cu cineva din viața reală, s-ar putea ca sentimentele lui să fie ale tale. Așa că amesteci realitatea și o reordonezi pentru a avea o poveste nouă.

Dar mulți oameni spun că un autor care scrie o carte e complet scufundat în ea. Celălalt argument care vine în completare cu acesta este acela că cititorii, cînd citesc o carte, o folosesc ca să evadeze din realitate. Autorul are nevoie să evadeze din realitate cînd scrie cartea? Are nevoia uneori să evadeze și din lumea pe care o creează din riscul de a nu deveni absorbit de ea?

Da, amîndoi vor să evadeze din lumea de zi cu zi. Dar nu, autorul nu vrea să evadeze din lumea pe care o creează pînă cînd romanul nu es­te finalizat. E adevărat că pășim d­i­rect înăuntru pentru că nu sîntem de a­cord cu multe lucruri din realitate și nu ne identificăm cu multe dintre valorile ei. De aceea îți creezi o lume nouă, una în care viața se în­tîm­plă așa cum ar trebui după ima­ginația și dorințele tale. Trăiești în interiorul acestui roman. În mod nor­mal, scriitorii care iubesc foarte mult să scrie, atunci cînd nu o fac sînt într-o stare foarte proastă, îți vorbesc urît, uneori sînt chiar vio­lenți. Am prieteni de felul acesta pe care atunci cînd îi văd că au ajuns la un astfel de punct le spun – „am observat că ai făcut o pauză de la scris”; îmi răspund că am drep­tate, se reapucă de scris și toată a­ceastă agresivitate se revarsă în car­te, în poveste. Pentru cititor, pentru mine, e la fel. Cînd iau în mînă o carte, un roman, îmi place să uit complet de realitate și să intru în această realitate alternativă împărți­tă între autor și cititor. E un fel de univers secret.

Cînd scrieți vă gîndiți că realizați un fel îmbunătățirea a realității?

O îmbunătățire, da, dar este și o metodă de a o face mai in­te­re­san­tă. Pentru că, uneori, realitatea este suficientă, dar multe lucruri sînt lăsate neconcludente, neexplicate. De aceea, cînd construiești un roman, poate să fie unul trist, dar totul trebuie să aibă sens la sfîrșit. În viață multe lucruri nu sînt expli­cate pînă la final. Viața e o stare de improvizație pură, nu știi de ce se întîmplă lucrurile. Într-un roman, totul are un sens. În realitate, nu.

Deci nu lăsați niciun fir narativ nedeslușit cînd scrieți?

Ba da, unele da. Dar un roman es­te un artefact în care logica trebuie să funcționeze. Nu poți introduce un personaj care pare să fie im­portant, apoi să-l elimini și să nu mai apară. Se numește pistolul lui Cehov, pentru că el spunea că da­că pui un pistol într-o cameră și îl descrii într-un roman, cineva trebuie să tragă cu acel pistol. Altfel, nu scrie despre el, nu crea aștep­tări.

Dacă ar fi personaje în același roman cu mine, pisicile mele ar fi ce sînt și acum – ființe total independente

Aveți două pisici…

Da, așa este, aveam două pisici acum 20 de ani, au murit, și acum am încă două.

Billy și Sort.

Da, exact.

Dacă vă închipuiți viața dumneavoastră ca fiind un roman, Billy și Sort ar avea același rol pe care l-a jucat pisica din „Love in lower case” pentru Samuel de Juan?

Ar fi puțin diferit, pentru că Sa­muel nu vrea să aibă pisica aceea, dar îi acceptă compania și ajunge să descopere că sînt mai similari de­cît a crezut. Dar dacă ar fi persona­je în același roman cu mine, Billy și Sort ar fi ceea ce sînt și acum – fiin­țe total independente care se tre­zesc doar noaptea cînd au nevoie de mi­ne să le deschid o conservă cu car­ne și care se aleargă și se joacă la nes­fîr­șit. Nu ar fi personaje foarte centrale în poveste, dar ar fi importan­te.

Mulți scriitori spun că găsesc adesea liniște în realitatea pe care o construiesc oamenii în jurul lor. Mai vorbiți cu Boris?

Da, Boris există, este un bărbat din Slovenia. În timpul războiului din Bosnia am fost trimis în Serbia – fiindcă nu am vrut să fac parte din armată și eram un milion de per­soa­ne care nu eram soldați, dar eram în armată și nimeni nu știa ce să fa­că cu noi. Eu am ajuns într-o tabă­ră de refugiați bosniaci în Slove­nia. Era un loc în munte și cel mai in­te­resant om era un bărbat numit Bo­ris, care era muzician, filosof și considerat cel mai nebun om de acolo. A fost ca un maestru pentru mine.

Mai păstrați legătura cu el?

Am mers acolo cred de vreo no­uă ori de la război, acum 15 ani. Re­cent am fost la aniversarea sa, a îm­plinit 60 de ani.

E cu adevărat o atmosferă premergătoare războiului în Barcelona

Barcelona e considerat a fi unul dintre cele mai frumoase orașe din lume, iar mulți oameni vorbesc despre faptul că există și un oraș underground, care nu este vizibil turiștilor, un oraș plin de evenimente culturale, non-formale. Ați trăit în această parte a Barcelonei?

Am organizat astfel de eveni­men­te underground. Acum cinci-șase ani am format un club secret numit „The Eggbox” pentru că era într-un loc în care încăpeau doar 12 spectatori. Într-un apartament mi­cuț. E o modă care s-a născut în O­landa, trupele alternative nu aveau unde să cînte pentru că sălile de mu­zică erau pentru evenimente mari, așa că 20 de case au fost amenajate pentru a organiza evenimente în su­fra­gerii. Am făcut asta în Barce­lo­na pentru prima dată, am avut o garsonieră foarte mică, 25 de metri pătrați, și acolo s-a născut The Egg­box – două-trei duminici pe lună cîn­tau formațiile, veneau muzicie­ni, se proiectau noile documentare, e­rau ședințe de hipnoză… tot felul de experimente. Și fac asta de patru ani în Barcelona, unde există cu ade­vă­rat o mișcare underground și sînt o mulțime de locuri pe care turiștii nu le descoperă în mod normal decît dacă sînt conduși de localnici.

Dar venind aici, la Iași, la FILIT, ați lăsat în urmă o țară tulburată, nu doar lumea underground din Barcelona.

Da, și va continua să fie așa, cine știe pînă cînd.

Cum se simt lucrurile acum în Barcelona?

Este o stare imensă de tensiu­ne. Rețelele de socializare nu ajută deloc, doar pun paie pe foc. Pentru că oamenii își dau cu părerea pe baza unor videoclipuri și imagini des­pre care nu se știe dacă sînt ade­vărate și nici de unde provin. E foar­te ușor să inflamezi populația ară­tînd diferite abuzuri ale poliției, s-a scris că forțele de poliție spaniole sînt evacute din Barcelona, e cu a­de­vărat o atmos­fe­ră premer­gă­toa­re războiului în Barce­lona acum. E ce­va ce în urmă cu șa­se luni nimeni nu și-ar fi putut ima­gina că există. Unul dintre motive este existența u­nei generații foarte proaste de po­li­ticieni. În mod normal, un politician este plătit să vor­bească și să ne­gocieze, să înțelea­gă, să își joace ro­lul. Dar oamenii aceș­tia nu sînt ca­pa­bili să facă asta, nu pot să vor­beas­că, pot doar să ame­nin­țe, să ți­pe, să facă lucruri stupi­de, pentru că dacă acești politicie­ni nu pleacă, să le ia locul oameni cum­pătați, nu văd nicio rezolvare.

Vă temeți că vă veți întoarce în republica separatistă Catalonia sau într-o zonă de război?

Dacă se declară independența, e posibil ca tancurile spaniole să fie în stradă.

Vă gîndiți să plecați din Barcelona?

Aș fi plecat acum mult timp da­că nu aveam un copil. Dar fiul meu are șapte ani și învață acolo. Vrea să locuiască în Barcelona cu mine, cu mama sa, cu verii săi. Dar nu cred că riscăm nimic. Sigur, lucru­ri­le se pot agrava, oamenii pot muri, dar nu cred că conflictul poate avea gravitatea războaielor din Iugos­la­via. Nu cred. Sîntem în Europa, exis­tă mai mult control și, cel mai im­portant, societatea cred că e mai pre­gătită pentru asta. Dar nu îmi place starea psihologică a țării. Cred că am pierdut valori foarte importante, precum cea de a fi pașnici, de a fi pasionați, empatici, a înțele­ge oameni care gîndesc diferiți față de noi. Am pierdut totul în cîteva săp­tămîni.

De ce?

Pentru că există o ură care s-a născut acum zeci de ani, ura a do­uă comunități care au locuit una lîn­gă cealaltă, dar catalanii nu s-au sim­țit niciodată înțeleși de spanioli. Me­reu ne-au tratat ca pe străini. Nu vei vedea nicio persoană din Spania să știe să rostească o propoziție în ca­ta­lană. E imposibil, nici măcar pre­șe­dintele. Ne tratează ca și cum am vorbi o limbă străină, ca și cum am fi străini. Dar locuim, totuși, aici! Nu au fost integrate toate aceste cul­turi, limba bască, cea catalană, ca pe un tezaur național. Dacă ar fi acțio­nat așa, era mai ușor. În univer­si­tăți, în licee, tinerii ar putea studia un semestru cultura catalană, un se­mestru tradiții basce, am putea ast­fel simți că facem parte cu toții din același întreg. Dar e un fel de mo­no­gamie aici, există doar spaniolii și restul sînt chestiunile barbarilor. Astfel se întreține o relație foarte di­ficilă; relațiile nu sînt omogeniza­te. Cultura spaniolă e foarte prezentă în Catalonia. Dacă citești Don Qui­jo­te, sînt capitole care se întîmplă în Barcelona, deci avem o tradiție spaniolă foarte veche, de peste 500 de ani, și orice catalan vorbește per­fect spaniolă. Dar în afara Catalo­niei nu există niciun respect pentru asta. În vremurile bune, ne permit exis­tența. Asta este rădăcina proble­me­lor. Nu este o problemă religioasă, nu este una culturală, pentru că sînt culturi foarte similare. E o ches­tiu­ne de a respecta diferențele celuilalt. Nu știu dacă ei se simt respectați, dar noi sigur nu sîntem.