Sezonul psihedelic s-a încheiat

Apariția ultimului album Pink Floyd, la 20 de ani după „The Division Bell”, a stîrnit un în­treg spectru de reacții, de la bucuria și entu­zi­as­mul copilului care prea mult și-a așteptat ju­că­ria dorită pînă la dezamăgire totală. La fel ca toate discurile formației de pînă acum, „The Endless River” este o călătorie psihedelică, de da­ta asta chiar prin trecutul grupului și către sfîr­șitul acestuia. Dacă în 1977 descopeream bru­talitatea capitalismului prin alegoria or­we­lli­ană a claselor sociale ca diferite animale și în 1979 dărîmam zidul dintre depresia in­tro­ver­ti­tă și societatea din jur, vîslașul care pornește acum de-a lungul rîului are ocazia să-și a­min­teas­că de sunete și momente Pink Floyd care-i vor suna pure și profunde, ca la prima as­cul­ta­re, în flashback-uri aproape narcotice.

Cine se aștepta la un nou album-concept de genul „Animals” (unde oricum era mîna lui Ro­ger Waters) sau măcar la un „A Momentary La­pse of Reason” nu prea a înțeles nimic din mu­zică și din viață. „The Endless River” e exact ce-și propune să fie, o ultimă suflare a u­nui uriaș obosit, un lung cîntec de rămas-bun al grupului care știe că „asta a fost” și un tribut a­dus lui Richard Wright, clăparul care s-a stins din viață acum șase ani și unul dintre princi­pa­lii responsabili pentru inconfundabilul su­net psihedelic al formației.

„The Endless River” te duce prin tot ce-a fost și-a mai rămas din Pink Floyd, și cu ure­chi­le potrivite poți retrăi frînturi din „The Wall”, „Shine on You Crazy Diamond” sau „The Division Bell”.

Și ca să dea senzația de rîu nesfîrșit și poate de circularitate, albumul începe și se încheie în a­ceeași notă, amintind cumva, deși nu cred că a fost intenția lui Gilmour, de „The Wall” și de fap­tul că lipind ultimele secunde ale melodiei de închidere cu primele secunde ale intro-ului des­copereai propoziția „Isn’t this where we came in?”. În 1994, după ce a văzut reclama la British Te­lecom, în care cercetătorul Stepher Hawking vor­bea despre importanța dialogului în dez­vol­tarea omenirii, David Gilmour a decis să fo­losească vocea și discursul fizicianului în struc­tura melodiei „Keep Talking”. Acum, după 20 de ani, aceleași cuvinte, parcă și mai pregnan­te, apar pe „Talkin’ Hawkin’”. Albumul se încheie cu o bijuterie.

„Louder than Words”, parcă continuarea veselă a „Lost for Words” de acum 20 de ani, te face să-ți fie dor de Richard Wright fără să-l fi cunoscut și să vrei să te întinzi și tu pe fundul acum secat al Mării Aral, dar plutind pe rîul nesfîrșit.