Onoare ascuțită prin Kung-Fu

Pe cît de cunoscut este Bruce Lee la noi, pe atît de popular este și Ip Man în China, maestrul lui, despre via­ța că­­ruia există deja numeroase fil­me. Ul­timul dintre acestea, „The Grand­­mas­ters”, este o nestemată într-un va­gon cu cărbuni, fiind și rezultatul a 14 ani de muncă din partea regizorului Wong Kar Wai. Acțiunea este am­pla­sată în Chi­na anilor ’40, în oră­șe­lul­ Fu­shan, un­de șeful comunității de arte marțiale încearcă să găsească un moș­tenitor din sud care să-și aducă învă­ță­turile și în nord. Aici intervine Ip Man, care îm­pletește o relație de prietenie cu fiica a­cestuia, Gong Er.

Și chiar da­că cei doi nu se mai în­tîlnesc decît de două ori pe parcursul peliculei, po­ves­tea îi ur­mă­rește pe a­mîndoi, fiecare cu ambiții și destine diferite. Dacă el încearcă să-și ducă la bun sfîrșit misi­unea de a da mai de­parte Kung Fu-ul, în ciuda invaziei ja­poneze sau a răz­bo­iului civil, ea tră­iește doar pentru a-și putea răzbuna ta­tăl ucis de un fost dis­cipol și de a re­fa­ce onoarea familiei.

De asemenea, există și o mică re­fe­­rință asupra lui Bruce Lee în sec­vența în care Ip Man „vinde” opt lo­vituri de picior unui maestru de arte mar­țiale. Însă ele nu sînt precum cele care l-au făcut pe discipolul său re­cu­noscut, preferînd să ochească zo­ne de sub genunchi, pentru a-și de­mola ad­ver­sarii precum o seceră.

„The Grandmasters” reamintește de importanța vechilor tradiții chine­zești, cu metafore deștept gîndite și ex­puse, precum citate din Confucius sau acțiuni care-și dezăvluie logica la sfîrșit, provocînd astfel și la medita­ție. Fil­mul este un adevărat ospăț la ca­pitolul i­ma­gine, cu numeroase ca­dre impresio­nan­­te filmate în slow mo­­țion, de la pică­turi de sînge ce se iz­besc de pămînt, la fulgi de zăpadă ca­re-și fac loc prin­tre pumnii luptă­to­ri­lor. Deși sînt nu­mai vreo patru-cinci sce­ne de bătaie, Wong Kar Wai a­cordă o atenție a­proa­pe microscopică pentru toate de­taliile, începînd cu mo­dul în care se arcuiesc palmele în schim­­bu­rile de lo­vituri și terminînd cu­ dansul picioa­re­lor ce se conformează stilului de luptă. Un alt plus îl re­pre­zintă co­loa­na so­no­ră, muzica tra­­­di­­­­­­ț­­i­­­o­­nală ­chine­zească re­­­ușind să te ­tri­mită într-o altă lume în ca­re Kung-Fu-ul es­te asemeni unei teci. Nu folosit pentru a vărsa sînge, ci pen­tru a te apăra de tăișul propriei săbii.