Zeul tunetului, fără prejudecăți, cu mult popcorn

Este limpede pentru toată lumea, cei de la Marvel au reinventat o rețetă de succes: cea a super-eroilor de benzi desenate. Sînt ani de zile de cînd aceștia rulează francize precum Iron Man, Spider Man, X-Men, culminînd cu cele mai recente Thor, Captain America sau blockbuster-ul The Avengers. Și vor urma și altele, pentru că tipologia fil­me­lor cu supereroi e una care place pu­bli­cu­lui fără pretenții: sînt filme ușor de digerat, care arată foarte bine în 3D, îmbină la fix acțiunea cu umorul, pot fi văzute cu familia și care au în distribuție actori carismatici. Marvel ar putea să breveteze deja formula aceasta, iar Thor: The Dark World o respectă la mustață.

Cea de-a doua producție care-l are în rol principal pe zeul norvegian al tunetului par­că a fost mulată în jurul lui Chris Hemsworth. Un tip arogant, departe de a fi cel mai deș­tept personaj de pe platou, îndrăgostit de o pă­mîn­teancă (Natalie Portman, al cărei rol în film e doar să zîmbească și să fie frumoasă), arhetipul fiului rătăcitor, fratelui loial, ero­u­lui îndurerat. Poți vedea filmul și prin acest filtru: că Thor trece printr-un al doilea drum inițiatic în care va dovedi că merită să ia tronul Asgardului, în care va renunța de tot la vanitatea pe care ți-o dă puterea pentru a-și sacrifica viața în numele locuitorilor celor nouă regate.
Desigur, poți face asta. Însă Thor: The Dark World e un film ale cărui înțelesuri nu trebuiesc căutate adînc în diverse filosofii de viață ale personajelor. Pentru că nu există. Pentru că nu și-a propus nimeni asta. Partea a doua a filmului e des­pre luptele cu nave de deasupra Asgardului, despre loviturile de ciocan și de trăznet și despre Loki, fratele asgardian care în filmul „The Avengers” conducea ofensiva împotriva New York-ului.

Thor: The Dark World e un film ale cărui înțelesuri nu trebuie căutate adînc, pentru că nu există.

Aceasta este, de altfel, și cea mai mare hibă a acestor producții super-eroice de la Marvel. Povestea începe să se lege atît de mult prin ele, încît dacă pierzi un titlu s-ar putea să nu mai înțelegi acțiunea din altul. Însă Loki (Tom Hiddleston) e magistral. Dia­bolic, fără scrupule, un adevărat maestru al iluziilor cu care se-nconjoară și personajul căruia îi dă viață. De altfel, filmul în sine prin­de viață abia în cea de-a doua jumătate, cînd Loki e eliberat și pleacă împreună cu fratele său să răzbune moartea celei care le-a fost amîndurora mamă, chiar dacă nu biologică.

Iar Loki e ingredientul secret din rețeta Marvel. Care poate fi servită lejer, fiind chiar agreabilă, cîtă vreme nu intri în sala de cinema cu prejudecăți. Ca film de week-end îl vei savura, însă dacă te aștepți la o in­ter­pre­tare cu rădăcini în psihologie, trebuie să-ți lași o­chelarii 3D acasă. Și să-ți iei o carte cu tine.