Agățați de pereții minții

„Probabil cărțile triste ne conso­­lează cel mai bine cînd suntem triști și la fel, pozele cu benzinării pustii, pe ca­re ar trebui să le agățăm pe pereți cînd nu avem de cine ne atașa sau pe cine iubi”. Așa că Alain de Botton ne agață de pereții minții tablourile lui Edward Hopper cu personaje tris­te care își poartă singurătatea în mo­te­lu­ri, baruri deschise pînă noaptea tîr­ziu sau cafenele de la marginea dru­mu­lui.

Ca un studiu despre izolare, cele nouă eseuri poartă personajul în lo­-cu­ri imprimate de solitudine, în care fie­care își trăiește propria singu­ră­ta­te printre alții asemeni lui și sentimen­tul parcă apasă mai puțin. Săpunu­ri­le ambalate de pe marginea chiuvetei,  clătitele nici­odată bine făcute, ca­fea­ua pe care îți place să o bei fără să spui ni­mic, me­ni­urile lucioase, sunetul de ta­cî­mu­ri care lovesc porțe­la­nul, poa­te că zugrăvesc în multe feluri singu­­ră­ta­tea, dar tocmai lucrurile im­per­sonale din locuri publice te aduc în locuri din tine în care nu ai mai ajuns. În ae­roport merge doar pentru că plicti­seala de acasă îl trimite în forfota avioanelor cu „aripi ne­ve­ro­simil de lungi”, a oamenilor agi­tați. În sala de așteptare, își imaginea­ză des­tinații în care ar fi debarcat, fără să aibă a­min­tiri și fără ca cineva să-i știe numele. În eseurile sale vor­beș­te despre caracterul introspectiv al călătoriilor pe bancheta din spate a mașinii sau în trenul cu prea multe locuri libere, cînd în urma orelor de visare suntem redați nouă înșine.

Disecarea primei întîlniri între personaj și Chloe îl arată pe bărbat pro­bînd un eu care nu era al lui, în­cer­cînd să se modeleze după dorințele ei și rescriindu-și personalitatea pe care voia să i-o prezinte ei. Dar por­tretul bărbatului ideal pentru ea se ajusta cu fiecare cuvînt rostit de bu­ze­le ei. În capitolul „Despre farmecul lu­­crurilor plictisitoare”, care dă nu­me­­le cărții, personajul vorbește des­pre fru­mu­sețea unui oraș liniștit și plicti­si­tor. Convins că dacă unei femei îi pla­c­e Zürich-ul îi vor plăcea și „părți im­portante din străfundurile su­fletu­­lui său”. Cele nouă eseuri nu își pro­pun să scoa­tă pe cineva din cotidian, ci să-l a­funde în el și mai adînc.

Au­to­rul gă­seș­­te farmecul as­pec­te­lor din viață în ca­re te simți „de parcă te-ai fi izbit de un colț dur al lumii” și în loc să pre­­scrie rețete, după ce dai ultima pagină și rămîi din nou doar tu cu eul, singu­ră­tatea nu va mai avea gust amar.

Ramona BALABAN