Lebăda a muțit

America anilor ’30 ilustrează o societate de oameni narcisiști și superficiali, preocupați în permanență de bunăstare și mereu în cău­tarea unui elixir al tinereții veșnice. În „Cîntec de lebădă”, Aldous Huxley înfă­țișează într-o manieră hiperbolică a­ceastă obsesie a societății de atunci prin conturarea perfectă a persona­jului principal, pe cît de puternic datorită poziției sale sociale, pe a­­-tît de slab din cauza iminentei sale morți.

Jo Stoyte este un bătrîn ursuz ca­re, pentru a întreține sfera absurdului, caracteristică romanului, de­ține unul dintre cele mai mari și scumpe cimitire din ținut. Tocmai teama sa de moarte, conturată de Huxley pînă la limita comicului, este motivul pentru care el vede în cimitirul în care a investit sute de mii de dolari o simplă investiție profi­tabilă. Înconjurat de moarte la tot pasul, el luptă cu înverșunare împo­triva ei.

În așteptarea elixirului ce avea să-l ferească de îmbătrînirea lentă și uscată, Jo se hrănește cu voluptatea Virginiei, „fiica-amantă, concubina-copilă” de care se agață ca de ultima pastilă ce avea să îl salveze de la nimicire și de care devenise dependent. „Dependența alină, dar, făcînd asta, ea crește durerile care se cer alinate”, conchide acesta, a­șa­dar obsesia sa fiind potolită doar pen­tru moment.

Încercările sale eșuate, compli­citatea cu medicul care îl îngrijește și care află din scrisorile unui conte ce se presupune că a găsit „medicamentul miraculos”, că există într-a­devăr acest remediu, îl duc pe bă­trînul ursuz în pragul nebuniei.

Nici după ce se convinge cu o­chii săi că experimentul de a încetini trecerea timpului este periculos, Huxley îl ridiculizează pe contele din scrisori pînă la stadiul de „fetus de maimuță care a avut timp să crească”. O odată cu scurgerea timpului, omul nemuritor devine inutil și senil, bătrînul oripilat de inevitabila moarte se încăpățînează să o evite, chiar dacă ar fi să „plătească cu viața pentru o viață veșnică”.

Cristina BABII