Litera din vis

După ce Goethe i-a împărtășit propria filosofie, Friedrich Schi­ller a scris în 1794 un eseu despre realitățile în care trăiesc scriitorii. Despre culorile și gusturile aerului pe care-l respiră creatorul „naiv”, smuls dintr-o lume naturală, care cre­de în lucrurile pe care le pune pe hîr­tie ca într-un mit sacru și cel „sentimental”, contaminat cu fantezie, rupt de uni­versul pe care-l scrie.

Două secole mai tîrziu, vor­bind cu toate marile romane scrise vreo­dată, cu toate femeile – muze ale scri­itorilor ruși, cu firele de aur par­fumate cu smirnă ale Orien­tu­lui, Or­han Pamuk a scris „Roman­cie­rul naiv și sentimental”. O carte ca­re vorbește despre cărțile lui, ale al­tora, ale tuturor, fără să critice arta lor, fără să le destrame trăirile, fără să le trădeze. Pamuk nu se rătă­ceș­te, ci se jertfește voit personajelor și lu­mi­lor a cîtorva sute de romane, arun­cîndu-le pe chipuri lumina ideii lui Schiller, aceea că romanul fie te în­ghite fie se lasă mestecat.

Autorul răspunde la întrebări mu­te, ca într-un interviu într-o ca­me­ră cu oglinzi în care s-a închis cu Tol­stoi, Balzac, Faulkner, Proust și cîteva alte năluci care-au supra­vie­țu­it în pagini de poveste. În lim­pe­zimea scriiturii lui Pamuk, în lu­ci­ditatea ei aproape didactică, se mu­șamalizează un subiectivism pă­ti­maș. Scriitorul, care a alcătuit a­cest volum din prelegerile sus­ți­nute la Universitatea Harvard, pa­re să creadă că vorbește doar des­pre cum se citește o carte, despre o teorie a romanului pe care n-a mai încercat nimeni să o facă, însă își vin­de, prin­tre rînduri, o autobiografie în care nu este om, nu trăiește, ci func­țio­nează doar ca purtător de po­vești.

„Romancierul naiv și sentimental” stă pe bancheta înghețată de viscol a trenului în care călătorește Anna Ka­renina, se plimbă prin Ve­rri­è­res, o­rășelul de munte înviat de Stend­hal în „Roșu și negru” și visează. „Sîn­tem sîcîiți și enervați cînd ci­tim un roman care nu reușește să ne creeze iluzia că întruchipează rea­litatea”, spune Pamuk. Și-apoi își la­să cititorul să-i devoreze propria bib­liotecă, în căutare de mituri vi­sa­te, care l-au păcălit, l-au consumat, l-au învățat să scrie.