Maladiile adevărului

Probabil cel mai riscant lucru pe care-l poate face un cititor în ceea ce-l privește pe Michel Houel­lebecq este să citească, înainte de orice alt titlu, „Particulele elemen­ta­re”. Un roman cu două fețe și cu mi­lioane de clone ale acestora, un ro­man care sperie, un roman pe care scriitorul îl dedică, cu un sarcasm de­loc îndulcit, omului. O „specie chinu­ită, contradictorie, in­di­vidualistă și belicoasă”, omul lui Houellebecq e scris într-un cod ge­ne­tic încîlcit prin statornicirea lui în­tr-o formă veche.

„Regatul pierdut”, prima parte a cărții, e dedicată unui declin sufle­tesc și unuia total. Genialul Djer­zin­ski și nevroticul Bruno Clément, fii ai unei mame furate de boemul e­pocii hippie, cresc, fiecare, în cîte-o vitregie proprie. Însingurarea pri­mu­lui crește ca o floare de mucegai în ca­sa bunicii, violența și obsesiile sexu­ale ale celuilalt se încheagă în frigul internatelor prin care hălăduiește.

Trecînd prin „Momente ciuda­te”, următorul segment al romanului, per­sonajele capătă aura unor pretexte pentru studiu. Cititorul ajunge su­bi­ect, Michel și Bruno sînt doar in­stru­mentele de predare a unor idei des­pre metafizica suferinței, a morții și-a indiferenței. Geniul ajunge microbiolog și învață să rescrie ființa u­ma­nă din temelii, Bruno leșină în bra­țele plăcerii fizice și se lasă consu­mat de ea ca de-un scop unic, final. Oamenii din jurul lor iubesc, se schim­bă, societatea ajunge una a spectaco­lu­lui și-ntr-un final singura re­pre­zen­tație la care pot privi, pe ca­re-o pot asculta ca pe-un zgomot de fond perpetuu, este moartea.

Clădită din amintiri și lecturi de jurnal, „Particulele elementare” e o carte odioasă fiindcă spune ade­vă­ruri. Bolnave, murdare și reci, ob­sesiile și decepțiile personajelor, pre­cum și soluțiile științei la întunericul din ele sînt ca o ploaie de imagini macabre, de trupuri descompuse și suflete măcinate de evoluție sau, dim­potrivă, de stagnare. O ploaie ca­re stro­pește chipul cititorului în cu­vin­te fruste, sălbatice, indiferente, la fel ca Michel și Bruno. „În socie­tă­ți­le con­temporane, o viață trece obli­ga­toriu prin una sau mai multe pe­ri­oade de criză, de puternică autocontestare per­sonală”, spune Djer­zin­ski. Houlle­beck face din aceste pe­ri­oa­de singurele lucruri care mai amînă sfîr­și­tul.