Orașul ce trăia dedesubt

„Iadul nu este locul unde suferim, ci lo­cul unde nimeni nu știe că suferim” – așa își justifică autorul, în finalul povestirilor, su­biectul în jurul căruia gravitează romanul său. „Istanbul Istanbul” nu e o poveste des­pre un oraș, despre clădirile, turiștii sau istoria sa; e o poveste despre orașul din spa­tele normalității, condus de securitate și de o altă lege a dreptății, decît cea naturală.

Structurate pe scheletul tragediei, cele zece povestiri care amintesc de forma De­ca­meronului lui Giovanni Boccaccio sînt re­dări ale unor realități diferite. Prinși în a­ce­eași celulă, studentul Demirtay, Doctorul, frizerul Kamo și unchiul Kuheylan învață să supraviețuiască construindu-și fiecare o lume a sa. Încercînd să formezi portretul personajelor, ajungi să fii trecut prin patru tipuri de subiectivism, patru variante ale aceluiași univers și acelorași lucruri care par să nu se mai oprească din întîmplat.

Pe fundalul torturii continue, a su­fe­rin­ței și-a degradării fizice, bărbații sînt capabili totuși să-și găsească un numitor co­mun, cu care s-ar putea ține în viață reciproc – po­vestea. Fiecare povestește lucruri a­pa­rent banale, povestiri străvechi despre Istanbul și inventează tot felul de istorii pe care le re­petă la nesfîrșit, în dorința de a întemeia un univers secundar în care să se ascundă cu toții, pentru a uita de realitate. În intensitatea durerii și-a ajutorului reciproc, ni­meni nu vrea să-și spună, totuși, povestea a­devărată, necunoscînd slăbiciunea de ca­re ar putea da dovadă în momentul torturii. Tulburarea pe care o simt la ideea unei tră­dă­ri reciproce forțează personajele, rînd pe rînd, să-și păstreze secretele și nu le lasă nicio clipă să uite că în afara imaginației, nu pot folosi nimic altceva din lumea Istanbulului de deasupra celulelor de tortură.

Diferite, personajele reușesc totuși să te atragă și să-și creeze identități puternice. Doc­torul, capabil întotdeauna de sacrificiu, Demirtay – cu frica continuă de cele ne­trăite încă, frizerul Kamo – de o profunzime a înțelegerii vieții împrumutată din­tr-un univers dostoievskian și unchiul Ku­he­ylan – personajul care, în cele din urmă, te șochează cel mai mult prin capacitatea de a se proiecta într-o lume imaginară în întregime și de a o confunda cu realitatea – toți își mulează povestirile din celulă pe propriile suflete și te lasă să-ți dai seama singur că, de fapt, mulajul e unul și-același în fiecare caz – Istanbulul; orașul în care „nici Dumnezeu nu mai făcea față de mult”.