Prescripție cu voce tare
Navighează pe-o pagină de carte 10 noiembrie 2010 Niciun comentariu la Prescripție cu voce tare 3Nina există, se dezvoltă și respiră printr-o scriitură albă și e conștientă de asta. „Este o conștiință organică, mă gîndesc la creierul meu, la substanțele lui moi, la miile de ramificații care mă fac să mă îndoiesc; mi-e frică să nu alterez acest mecanism, «mîna liberă», mîna care povestește. Mi-e frică să pierd totul, să plasez subiectul fără verb.
Mi-e frică să-mi destrucuralizez limbajul”. Nina nu există prin ea însăși. Există prin miile de imagini care i se perindă prin fața ochilor minții. Derivă în fiecare clipă în trecut, dintr-un masochism spiritual de care are nevoie pentru a se curăța de toate scîrbele care îi pătează prezentul și care o împiedică să se găsească.
Asta e mereu cel mai greu. Să își dea seama dacă Prietena e acolo în realitate și nu e un pigment al propriei imaginații. Dacă ochii care o privesc constant de undeva de afară sînt ai ei sau ai Doctoriței, care o analizează cînd stă întinsă pe canapeaua aceea. A citit undeva că există oameni cu personalități multiple, că în același trup pot să existe cinci personalități și de atunci nu poate să nu pună la îndoială sîngele și suflul greoi al prietenei. Scrie gîndind și gîndește scriind și îi e frică de amintirile din Rennes și din Alger. Cînd era un copil, Prietena nu o tulbura și Balerina nu îi furase inima și sufletul pentru totdeauna.
„Vocea gîndurilor” se încheagă sub forma unui flux circular de inferențe, pleacă dintr-un punct și parcurge un labirint sinuos al propriilor frustrări reprimate. Este o carte fără paragrafe care transcrie una după alta, fără ciorne sau planuri prealabile conurile umbroase din mintea unei femei sugrumată de îndoieli, fie ele în legătură cu propria sănătate mintală, sexualitate sau trecut. O stenogramă a unui psihic căruia nu i-a rămas nimic altceva decît o sinceritate care cade mistuitor, în averse.
Alexandra PANAETE
Adaugă un comentariu