Rănile pe care închisoarea nu le vindecă niciodată

Într-o realitate normală, legăturile dintre frați sînt asemenea unui ciorchine: apro­piate, pornind din același punct, cu trăsături comune care îi fac un întreg, o familie. O conexiune afectivă, în care orice ai face nu îți poți renega originile la fel cum nu îți poți înlocui sîngele care îți curge prin vene. Însă dacă în spatele unei astfel de legături se ascunde o copilărie marcată de violențe, abu­zuri și lipsă de afecțiune? Atunci rea­li­ta­tea se contorsionează, se deformează, du­cînd la o legătură bolnăvicioasă între frați, as­cunsă în peste 200 de pagini. „Legături de sînge. Povestea Ioanei” este modul în care Aurora Liiceanu a încercat să își răspundă la întrebarea „faptele criminalilor sînt rezul­ta­tul educației și a conjuncturii sau se poate stabili un cod genetic al acestora?” Ceea ce face ca întreaga poveste să fie cursivă și ușor de parcurs este înțesarea textului cu inserții cu tentă psihologică, bazată pe o analiză a Ioanei (zisă și Biba), a cărei viață se modifică după anii petrecuți în pușcărie.

„Am luat o bîtă și l-am lovit în cap pînă a făcut poc… Apoi am început să îl lovesc la mîini și la picioare pînă le-am fărmat.”

Femeia care a trăit peste zece ani în pușcărie își cataloghează cei doi frați într-un mod ciudat încă de la început. Mortu’ și Omorîtu’ au în comun faptul că fac parte din aceeași familie, însă diferența dintre ei nu este faptul că unul dintre ei este fratele cel mare, iar celălalt este cel mic. Ci este modul în care aceștia au murit: unul a fost omorît de propria soră, Ioana, iar celălalt a fost o­mo­rît în pușcărie. Ceea ce șochează în po­ves­tirile femeii este faptul că după ispășirea pedepsei, aceasta revine acasă cu conștiința deloc încărcată, fapta ei fiind pusă pe baza vi­olențelor din familie care i-au folosit ca model.
Ideea care se învîrte în jurul cărții este aceea conform căreia fiecare dintre noi își construiește propria personalitate prin mo­de­lele care ne ajută sau care intervin în ceea ce credem că ne aparține ca marcă per­so­na­lă. De fapt, ceea ce ne creează pe noi ca este amprenta unor oameni de care nu vrem să știm sau la care nici nu ne-am gîn­dit vreo­da­tă. Asemenea fisurilor, care oricît am încerca, nu le putem schimba. Iar acestea se regă­sesc în fiecare dintre noi.