Regretul ziaristului

„De cînd mă știu, am fost un om de cuvînt”, își începe autorul cartea, încercînd parcă să-și caute un pretext. Iar acum cuvintele i s-au împuținat. Nu din cauză că le-ar fi uitat sau că nu ar mai ști ce să spună, din contră, are prea multe de zis, mult mai multe de criticat și comentat. După doi ani de la ultima sa carte, jurnalistul Cristian Tudor Popescu a scos la editura Polirom „Cuvinte rare”,un „poeziar”, după cum îi spune chiar el.

Cartea este de fapt un puzzle cu 37 de povești. Construite independent, fiecare cu propriul său fir narativ, ele reușesc să facă în final un soi de peliculă cinematografică care creionează un CTP, diferit de mai mereu supăratul editorialist.

„Am nevoie de cuvinte tăiate pe pagină ca să pot scrie”, spune autorul în „Viața în joi – interceptare”. O dată îl pe vezi pe autor introspectiv, făcînd o panoramare asupra României, societății sau copiiilor, apoi continuă cu texte de opinie despre politica dîmbovițeană luîndu-i în derîdere pe Vanghelie sau alți parlamentari (bonus, un interviu închipuit cu ambasadorul Republicii fictive Cașghiria), șarjează cu evocările personale asupra sportului alb – tenisul, iar la final îl vezi pe acel CTP, care apare uneori și pe postul Pro Cinema, în postura de critic al cinematografiei.

Acum, indiferent din unghiul din care scrie, are același stil incisiv și franc. „Cuvinte rare” nu este nici o revelație în ceea ce privește proza scurtă, dar trebuie văzut ca pe o încercare potrivită a unui „film scris”.

George GURESCU