Scribul lui Masson
Navighează pe-o pagină de carte 1 martie 2011 Niciun comentariu la Scribul lui Masson 3AURORA este tot, un tot exhaustiv și indestructibil. Este erotism cu bucle de aur și șoaptă constantă care ajunge fugar la urechile călăilor înainte de căderea fatidică a securei. Este ființă și statuie, templu, stafie a veacurilor și țipăt al condamnaților la moarte îngropați în propriile lor dune de nisip, cu tot cu oase, carne, sînge și lamele roșiatice ale crimelor minții care au asmuțit deșertul asupra lor.
Michel Leiris, un tînăr învolburat în mișcarea suprarealistă, cînd a scris romanul, (pe care avea să îl publice abia cu 20 de ani mai tîrziu, în 1946) capturează demonii interiori în temnița unui deșert sterp, pătat doar de neființa neantului care înghite viul, în nopți de îndoială. În mansardele mucegăite ale minții, „timpul trece alunecînd în paralel cu dalele, curgînd de-a lungul coridorului și urmîndu-i servil conturul pînă la cele mai improbabile unghere”. Omul este ascet derizoriu al psihicului său sinuos, iar oroarea și supliciul către zei vin doar să-l salveze din consistența de granit a statuilor din jur care-l amăgesc în jocuri perfide că-i împărtășesc umanitatea carnală.
Textul, încărcat de comparații somptuoase, curge în secvențe care se leagă ca vergile unui lanț cu zale stranii, unele încruntate, ranchiunoase și pline de dezgust, altele îmbătate într-un fericit abandon de sine.
Romanul-simbol „Aurora” al lui Leiris încearcă să unească într-un singur element complet concretul și inefabilul ființei umane, ca într-un mojar în care se catalizează deopotrivă mucegaiurile putrezite, adierea deșertică a nisipului și lamele unui pumnal cu trei tăișuri. Pesimismul este un zgîrîie-nori cu optzeci de etaje, moartea și ființa se întrepătrund, ca la final, pasta cu o consistență indescriptibilă să reunească un chip de granit cu ochi însîngerați care să-și strige fără preget numele peste milenii: „AURORA”.
Alexandra PANAETE
Adaugă un comentariu