Semnul poeziei

„Paginile astea au fost mereu într-o zo­di­e a cancerului. Și, dacă au vreun rost, e a­ce­la de a arăta că poezia poate administra cancerul. Nu spun că-l poate vindeca, nici mă­car că-l poate preveni; nu-s atît de exaltat; ci doar că-i poate da o bună administra­re.” Asta spune Radu Vancu despre „Zodia Cancerului”, spre finalul jurnalului său ți­nut între anii 2012 și 2015. Fără să fie departe de un rezumat succint al memoriilor, confesiu­nea care se apropie de sfîrșitul lor defi­neș­te aproape tot ce-ai să găsești în cele 350 de pa­gini. Cancerul, analizat atît drept boală, cît și drept un blestem abătut asupra crea­ți­ei (un soi de blocaj al scriitorilor), pare să fie axul în jurul căruia se învîrt zilele celor pa­tru ani ai scriitorului.

Cartea lui Radu Vancu poate să fie o re­ve­lație pentru tine și dacă ești familiarizat cu lumea poeților contemporani români, și dacă le ești total străin. Notițele în care vor­bește sincer, fără menajamente, pentru sine, despre poeții săi preferați, despre mo­men­te­le petrecute alături de ei atît în ca­drul unor ceremonii oficiale, cît și în nopți tîrzii în care stau pur și simplu la taifas, sînt de mare preț pentru viața literară româ­neas­că. Un por­tret al poeziilor realizat pe categorii – în funcție de generații, de stiluri și de niveluri de prietenie – poate fi și el cu ușurință des­prins dintre paginile cărții. Evident subiectiv, acordînd mai mult spa­țiu descriptiv po­eților care-i sînt și prie­­teni, Radu Vancu nu cenzurează deloc în­tîm­plările din viața lui, alături de cei care-l înconjoară; așa a­jungi să dai ochii cu o scur­tă biografie a lui Claudiu Komartin, cu Radu Nițescu și, de­se­ori, cu Teodora Co­man. Dacă nu i-ai citit încă, îți poți construi păreri despre firile și tipurile lor de scri­i­tură din detaliile pe care Radu le oferă și, fără să fii neapărat încurajat să-i adopți părerile, îi poți cunoaște și te poți îndrepta spre lectura poemelor lor.

Paralel cu trecerea prin poezia cuprinsă între anii 2012 și 2015, cartea lui Radu Van­cu este, înainte de toate, o serie de mărturii cuprinse într-un jurnal. Latura culturală este, prin urmare, dublată într-o manieră foar­te aproape de perfecțiune de cea umană, e­mo­țională. Un monolog, sau, mai bine spus, un dialog cu sinele său, seria cro­no­lo­gică de evenimente și sentimente nu îl ri­dică pe autor la rangul înalt de poet, pe ca­re cititorul nu-l poate atinge. Contrar, îl uma­ni­zează și-l coboară pe acesta din carte pe pămînt, îl apropie de tine și-ți arată cît de mică e distanța dintre om și poezie.