Un mileniu de rătăciri

Europa nu este doar un continent. Dincolo de diviziunea geo­gra­fi­că, o ființă milenară locuiește din Bal­cani pînă în ținuturile fiordu­ri­lor și din peninsula Iberică pînă la vă­­­i­le Uralilor. Trupul ei a fost croit du­pă numeroase invazii și prădări, iar spi­ritul său a prins viață din sîngele stră­bunilor noștri care au apărat pă­mîn­tul dîndu-și la schimb nă­vă­li­to­ri­lor zilele.

Ființa asta uriașă a fost în­tunecată la chip timp de un Ev, iar apoi a înflorit în Secolul Lu­mi­ni­lor, cînd au fost ticluite primele charte ale drepturilor oamenilor. Pentru a­cea­s­tă realizare, pentru memoria stră­mo­șilor, dar mai ales pentru bogăția cul­turală europeană care a schimbat lu­mea, în octombrie 2001, cînd A­me­rica încă se afla la reanimare, du­pă atacul terorist de pe 11 septembrie, Oriana Fallaci a publicat articolul „The Rage and the Pride” (n.r.: „Mânia și orgoliul”), sub forma u­nui te­xt structurat pe mai multe ediții.

Cînd a văzut cum cele două turnu­ri au fost spintecate, jurnalista i­ta­­liană stabilită în New York, a știut că trebuie să pună capăt tăcerii de pes­­te zece ani în care nu mai colabo­­rase cu cotidiene și a pus pe hîr­ti­e lu­cruri tulburătoare, adevăruri a­fla­te la îndemîna oricui, dar de care oa­me­nii se feresc să le spună pe nume. Dintr-o suflare, cum și măr­tu­risește, și-a strigat cu patos „Mâ­nia și orgoliul”, denunțîndu-i pe cei ca­re reprezintă o amenințare pentru în­trea­ga lume, dar pe care, sub masca u­nei politici anti-rasism, îi primim în țările noastre, îi găzduim, le asigu­răm un trai decent, în timp ce ei o­moa­ră în numele unui Dumnezeu care le promite cîte 14 virgine în pa­la­tele sale. Simți că autoarea Ori­a­na Fallaci aproape plînge cînd spu­ne că djihad-ul, sau Războiul Sfînt al mu­sulmanilor, înseamnă moartea lu­­mii, moartea Europei și mai ales moartea Italiei, patria sa dragă. Azi, con­tinentul încă respiră. Greu, ca un bol­nav intubat, căruia inima o ia raz­na la cea mai mică adiere de vînt.

Europa este acum o oaie ră­tă­ci­tă, care sîngerează în neștire, fără să o ridice cineva dintre mărăcini. Nu­mai toiagul Orianei, cu care îm­pră­ș­­tie tunete, o scoate din tăcere, îi a­min­tește de pasiunea cu care luptau al­tădată locuitorii săi și o îndeamnă să se trezească, măcar cînd va bate ce­­a­sul al XII -lea.