Un preț pe chitara neagră

Acum exact 40 de ani, Neil Young cînta despre cum se stinge timpul. „Time Fades Away” era pri­mul lui album live și, pe-atunci, artistul spunea c-ar fi „cel mai prost ma­terial pe care l-a înregistrat vreoda­tă” dar că e, mai mult decît orice, un documentar al perioadei prin care tre­cea. Poate n-a fost de ajuns. Poate n-au fost nici următoarele patru de­cenii de muzică. Și poate nici măcar „Waging Heavy Peace”, autobio­gra­fia apărută la sfîrșitul anului trecut, nu reușește să închidă în ea tot zbuciumul unui suflet atît de bătrîn în­cît a început să întinerească.

Memoriile lui Young au ceva can­­­did, ceva surprinzător și ceva ne­muritor în scriitură. Întîmplările care i-au umplut paginile i-au înecat, cînd­va, inima cu totul, fie că e vorba de-un deget scrîntit sau de felul în ca­re-au ajuns versuri scrise pe-o bu­ca­tă de ziar să cînte. „Like a Hurricane” – cîntecul pe care nu-l putea fredo­na din cauza unei operații care-i răs­tăl­măcise corzile vocale, a fost scris pe scaunul din spate al unei mașini, între două beții rătăcite prin baruri. „Old black” – chitara Gibsons Les Paul din ’52, l-a însoțit mereu cu tot cu bă­trînețile ei. Autorul afi­șea­ză o tărie con­­struită, o imunitate la lu­cru­rile ca­­re se vremuiesc, dar se des­coase sin­gur de teamă tocmai prin faptul că e atît de conștient de ea.

În spatele decupajelor despre un om cu pasiuni mărunte, dar aprinse, precum colecționarea modelelor de trenuri, Neil Young scrie povești de culise, ca și cum ar ști că despre el a vorbit destul muzica lui. Volumul e dens ca un concert în care chitara lui, cîndva aurie și înnegrită de re­con­diționări și de timp, arde notele cu răbdare, pînă la miez. Printre foto­grafii cu artiștii alături de care și-a tră­it tinerețea, Young își strînge versu­ri­le și le rostește pe limba vieții. Vor­beș­te cu fiecare cititor și are, în sim­plitatea cuvintelor, un fel de-a po­vesti despre trecut și despre oamenii pe ca­re i-a pierdut în care se ghi­ceș­te o strîngere de mînă.

Și-așa, cu palmele abandonate în cele ale autorului, ascultăm o mu­­zi­că prin care Young speră să nu se stin­gă. Și e surprins el însuși de faptul că își scrie amintirile, de faptul că ne spune, altfel decît sub reflectoa­re, alături de cei din trupa Crazy Hor­se, că e încă tînăr, încă „pierdut în spațiu”.