Iașul, pictat în alb-albastru

Iașul a fost întotdeauna unul dintre orașele care au suferit pen­tru și după fotbal. Dar orice s-ar putea spune despre echipă sau ingineriile financiare care s-au fă­cut pentru a o ține în viață, în spe­cial în an electoral, suporterii au fost întotdeauna aproape. Fără a avea demența ultrașilor steliști din Peluza Sud, pasiunea sus­ți­nă­torilor apusei echipe a Ti­mi­șoa­rei, coregrafiile minunate ale ga­leriei dinamoviste sau loialita­tea fanilor rapidiști, suporterii ie­șeni au fost o prezența per­ma­nen­tă pe Stadionul „Emil Ale­xan­drescu”. Fără teribil de multe aș­teptări și fără nicio promisiune ca­re să-i convingă să se întoarcă me­reu, în ciuda jocurilor electo­ra­le care s-au făcut mereu în ju­rul echipei.

Însă așteptarea de ani a su­por­terilor ieșeni s-a încheiat. După ce CSMS, hibridul format du­pă lichidarea Politehnicii, a fost vitregită, cumva pe nedrept, de prezența din play-off, Iașul a re­u­șit să termine pe prima poziție în grupa înfrînșilor și, profitînd de problemele financiare ale lui Di­na­mo, va participa în prelimina­ri­ile Europa League. O victorie de moral, mai puțin pentru echipa fi­nanțată aproape ocult de Pri­mă­rie, într-o secretomanie com­ple­tă, ci pentru acei suporteri care au luat drumul Copoului dumi­ni­că de duminică, indiferent de liga în care a jucat Iașul.

Iar de data aceasta există și spe­ranța ca Iașul să facă o figură fru­moasă în cupele europene. Nu pentru a-i răsplăti pe ju­că­tori, care, cu puține excepții, una dintre ele, notabilă ce-i drept, fi­ind Andrei Cristea, sportiv de o loialitate de excepție, sînt aceeași tru­baduri, veșnic pe drumuri, cîn­tînd la mesele de la care pri­mesc arginți. Figura frumoasă în Europa o merită suporterii, tineri sau bătrîni, bogați sau săraci, deștepți sau nu, votanți sau nu, care au înghițit toate găluștile po­litice, uitîndu-se doar pe teren, nu și la tribuna oficială.

Este mai relevantă această ca­li­ficare cu atît mai mult cu cît um­bra lui Gheorghe Nichita, ca­re a vlăguit și bîntuit această e­chi­pă ani de zile, este suficient de de­parte acum încît fotbalul ie­șean să nu mai fie despre amante și detectivi, ci despre sport și su­por­teri.