Căciuli pentru boieri și boierițe

Cum cobori spre Hala Centrală dinspre Tîrgu Cucu, trei femei cu batic în cap stau lipite de un gard, cu ochii în telefoane. Din cînd în cînd le auzi, pe rînd, cum încearcă să-i atragă pe trecători în a cumpăra țigări. Nu prea au succes, dar sigur le-ar prinde bine niște sfaturi de la domnul Costel, care are cortul plin cu căciuli la cîțiva metri distanță. „Tinere, treci încoace în mall-ul meu și ia-ți o căciulă ca să nu răcești la iarnă”. Fiecare pare cusută cu ma­re grijă, fără să dea impresia că se dezintegrează atunci cînd trag mai tare de ea. Totuși, 100 de lei cea mai ieftină, cînd mai încolo găsesc și la 70? „Păi ce, crezi că eu fac căciuli pentru țărani? Astea-s că­ciuli de boier, ia pune mîna să vezi acolo calitate”. Cît timp îmi exersez boierimea, domnul Costel observă cu coada ochiu­lui un preot cu barbă albă, tîrîit mai degrabă de spate decît de picioare. „Părinte, hai încoa, să-ți dau o căciulă”. Acesta din urmă se oprește din drum și se apropie curios de cort. Însă cînd își dă seama că oferta nu-i pe gratis își vede iarași de ale lui. „Stai așa părinte, nu vezi cum dîrdîi de frig? Ia măcar o cheptirică. Ți-o lăs la jumătate de preț”.

Dezamăgit, domnul Costel își mîngîie mustața și se întoarce către mine și-mi explică cum pentru fiecare dintre căciuli stă măcar o zi jumătate pînă ce e vrednică de căpățî­nile boierilor. Venit la Iași, la tîrg, pentru al optulea an la rînd, bărbatul trecut de 60 de ani recunoaște că nu-i place atît de tare orașul și că tot mai frumos e la el acasă, la Piatra Neamț.

La fiecare cîteva luni, bătrînul își ia traistele după el pe la fel de fel de sărbători și festivaluri și încearcă să-și vîndă marfa. Cînd îl întreb pe unde mai are de mers, sprîncenele stufoase, aproape albe, îi acoperă ochii și își dă seama că trebuie să treacă prin Siret, pentru că acolo n-a fost niciodată și simte că ar putea să facă vînzare bună.

Cît despre spiritul de comerciant, acesta i se trage din tinerețe, cînd făcea „afaceri cu mașini” în Italia și Germania. Însă cum asta n-a mai mers, s-a reprofilat la ce învățase de la tatăl său. De dat tradiția mai departe nici măcar nu se gîndește, spunîndu-mi aproape furios că „în România nu se poate trăi”. De aia a și fost de acord ca fiul său să plece după ce a terminat facultatea în Anglia, recomandîndu-mi și mie să plec „cît mai departe”. Cu fața aproape afundată într-o căciulă îmi spune că regretul lui cel mai mare e că apucă să mai vorbească cu acesta doar de două ori pe lună. Însă chiar și așa, tot e bucuros știind că e bine. Deodată, pe lîngă intrarea din mall domnul Costel observă o bătrînică cu două pungi de pînză după ea. „Ei, păpusă, hai încoace să-ți dau o căciuliță!”.