Ciuma lui Jean

1001 de chipuri Niciun comentariu la Ciuma lui Jean 6

Și-a programat telefonul să sune. El avea să răspundă, să vorbească de parcă cineva l-ar fi che­mat să descurce firele încurcate ale banilor pierduți pe apele sîmbetei. Va vorbi singur, desi­gur, dar cine l-ar auzi, n-ar putea ghici asta. Apoi, după ce femeia de lîngă el va înceta să-l mai acuze, va închide ușa și va dispărea în întuneric. Fe­res­trele ca­zi­nourilor sînt mereu acoperite cu autocolante. Nu-l va ghici, deși o să-l caute prin oraș. El o să se în­toar­că de cîteva ori pe noapte, să mai ia niște bani și va pleca înapoi.

Ea nu știe încă. Vreo zece ani n-a știut nimic. El pierduse aproape tot de cîțiva ani buni. Trăia din „cre­di­tări”. Fiindcă „oamenii mă cunoș­teau și a­veau încredere să-mi dea orice sumă le-aș fi cerut”. Era prin­tre primii 18 oa­meni de afaceri de după ’89. Avea pă­mînturi, o so­cietate comercială și un a­te­lier de reparații. Cînd a trebuit să vîn­dă pî­nă și apartamentul, ea, împreună cu fetița lor de 13 ani, au plecat. „Cei­lalți nu contau. Nimeni nu trebuia să știe de mine. Existam numai eu și ma­și­na.”

Liniștea de după goană

Înainte juca poker cu oamenii în­stăriți. „Poate că nu e întîm­plă­tor”, îmi spune. „Trebuia să plec din­tre oameni, de la care am cîș­ti­gat mult și să mă duc spre mașina de po­ker. Să-i pierd pe toți de unul sin­gur”. Bărbatul de 60 de ani de acum mă privește cu capul plecat. Nu-i sînt la îndemînă cuvintele. De prea mult timp nu le-a folosit. „Re­cun­osc. Spun, chiar dacă mi-e ru­și­ne de mine. Pri­etenii i-am înde­păr­tat. Și-i min­țeam. Pe toți. Și pe pă­rinți. Ei nu erau nimic. Și-i dispre­țu­iam.” Era convins că cei care n-au o patimă sînt oameni morți, care nu știu ce-i aia nici intensitate, nici risc. Credea că nimeni nu-l pu­tea înțelege. „Dacă stai cu unul ca mi­ne, o să te stoarcă așa, ca un pă­ian­jen. Nu poți să faci greșeala să ai încredere în unul ca mine”. Iar oa­me­nii n-au făcut greșeala aceasta. Fiecare, pe rînd, s-a trezit. Cînd nu i-a mai rămas nimic, o femeie l-a luat în casa ei, de la țară, să lucreze pămîntul. „Aș fi putut fi salvat. Un suflet să-l las să știe ce-i cu mine. Dar mie nu-mi trebuiau oameni. Cre­deam numai în voința mea. Dar toată voința unui om nu-i nimic, dacă nu ai brațul dinafară care să te tragă din ciumă.”

Destin, pe franțuzește

Prietenii de-atunci l-au uitat. „Dar de un an, nu mai joc. Vin în oraș așa, cîte-o noapte și joc numai șah cu alții ca mine, în Podu Roș. Șahul e pasiunea mea. Poker-ul era patima.” Acum poartă uneori o serin­gă cu acid clor­hi­dric la el. Ar vrea să o injecteze în a­pa­ra­tele bles­te­mate. Să se strice. „Să-mi spuneți Jean, așa, pe franțuzește. Jean nu s-a născut pentru destinul ăsta. Dar a fost prost. A crezut că-i mai deș­tept ca o mașină”, îmi spune în timp ce stin­ge o țigară la jumătate. Restul, îl păs­trează pentru mai tîrziu. 

Oana OLARIU

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top