Ciuma lui Jean
1001 de chipuri 2 iunie 2010 Niciun comentariu la Ciuma lui Jean 6Și-a programat telefonul să sune. El avea să răspundă, să vorbească de parcă cineva l-ar fi chemat să descurce firele încurcate ale banilor pierduți pe apele sîmbetei. Va vorbi singur, desigur, dar cine l-ar auzi, n-ar putea ghici asta. Apoi, după ce femeia de lîngă el va înceta să-l mai acuze, va închide ușa și va dispărea în întuneric. Ferestrele cazinourilor sînt mereu acoperite cu autocolante. Nu-l va ghici, deși o să-l caute prin oraș. El o să se întoarcă de cîteva ori pe noapte, să mai ia niște bani și va pleca înapoi.
Ea nu știe încă. Vreo zece ani n-a știut nimic. El pierduse aproape tot de cîțiva ani buni. Trăia din „creditări”. Fiindcă „oamenii mă cunoșteau și aveau încredere să-mi dea orice sumă le-aș fi cerut”. Era printre primii 18 oameni de afaceri de după ’89. Avea pămînturi, o societate comercială și un atelier de reparații. Cînd a trebuit să vîndă pînă și apartamentul, ea, împreună cu fetița lor de 13 ani, au plecat. „Ceilalți nu contau. Nimeni nu trebuia să știe de mine. Existam numai eu și mașina.”
Liniștea de după goană
Înainte juca poker cu oamenii înstăriți. „Poate că nu e întîmplător”, îmi spune. „Trebuia să plec dintre oameni, de la care am cîștigat mult și să mă duc spre mașina de poker. Să-i pierd pe toți de unul singur”. Bărbatul de 60 de ani de acum mă privește cu capul plecat. Nu-i sînt la îndemînă cuvintele. De prea mult timp nu le-a folosit. „Recunosc. Spun, chiar dacă mi-e rușine de mine. Prietenii i-am îndepărtat. Și-i mințeam. Pe toți. Și pe părinți. Ei nu erau nimic. Și-i disprețuiam.” Era convins că cei care n-au o patimă sînt oameni morți, care nu știu ce-i aia nici intensitate, nici risc. Credea că nimeni nu-l putea înțelege. „Dacă stai cu unul ca mine, o să te stoarcă așa, ca un păianjen. Nu poți să faci greșeala să ai încredere în unul ca mine”. Iar oamenii n-au făcut greșeala aceasta. Fiecare, pe rînd, s-a trezit. Cînd nu i-a mai rămas nimic, o femeie l-a luat în casa ei, de la țară, să lucreze pămîntul. „Aș fi putut fi salvat. Un suflet să-l las să știe ce-i cu mine. Dar mie nu-mi trebuiau oameni. Credeam numai în voința mea. Dar toată voința unui om nu-i nimic, dacă nu ai brațul dinafară care să te tragă din ciumă.”
Destin, pe franțuzește
Prietenii de-atunci l-au uitat. „Dar de un an, nu mai joc. Vin în oraș așa, cîte-o noapte și joc numai șah cu alții ca mine, în Podu Roș. Șahul e pasiunea mea. Poker-ul era patima.” Acum poartă uneori o seringă cu acid clorhidric la el. Ar vrea să o injecteze în aparatele blestemate. Să se strice. „Să-mi spuneți Jean, așa, pe franțuzește. Jean nu s-a născut pentru destinul ăsta. Dar a fost prost. A crezut că-i mai deștept ca o mașină”, îmi spune în timp ce stinge o țigară la jumătate. Restul, îl păstrează pentru mai tîrziu.
Oana OLARIU
Adaugă un comentariu