Cu Boris și Arpagic, la neurologie

„Îmi doresc cel mai mult să scriu cărți pentru copii în care să zic și de poveștile cu Boris, motanul meu”, spune bărbatul cu părul grizonat în timp ce își freacă palmele una de cealaltă. Pe Boris l-a avut timp de zece ani, pînă anul trecut, cînd acesta s-a stins din viață. Pisicile au devenit animalele preferate ale medicului Mihai Musteață de cînd era copil, ajungînd pe atunci chiar să se considere, așa cum spune el, un „catman”. Anul trecut, pentru că le-a spus și studenților săi despre visul său de-a devein și scriitor, a primit cadou de la doi absolvenți care lucrează în Marea Britanie trei lucruri: un caiet, un stilou și o carte cu titlul: „How to write a children’s book”, adică, în traducere, „Cum să scrii o carte pentru copii”. Nu numai că a avut un motan care l-a ales pe el pentru că se tot perinda pe la geamul lui, dar din copilărie, Arpagic, numele pisicii pe care-l tot pomenea Ana Blandiana în poeziile ei, a rămas în mintea profesorului, pomenind de el chiar și la cursurile pe care le predă.

Acum, Mihai Musteață este lector la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară din Iași, asta după ce a studiat chiar aici Medicina Veterinară. „Pînă la facultate nu am avut niciun contact cu medicina veterinară”, spune bărbatul rîzînd. A vrut să devină mai întîi învățător, asta pentru că îi plăcea de cadrul didactic pe care-l avea în clasele I-IV. Apoi, după ce s-a mai gîndit, voia să fie profesor de biologie. Știa sigur că vrea să dea la Biologie, dar cînd a primit broșurile și a văzut cîte variante îi pot îndeplini dorințele, bărbatul a ales Medicina Veterinară numai după ce s-a consultat și cu profesoara sa de biologie. Astfel, a făcut primul an de facultate la Timișoara, iar apoi și-a continuat studiile în orașul care l-a cucerit instant, Iașul. S-a specializat pe neurologie, cu toate că primii trei ani de facultate i s-au părut printre cei mai grei. Voia să renunțe, căci, la Medicină Veterinară trebuia să învețe șase ani, ceea ce era cam mult pentru el, avînd în vedere că foștii săi colegi terminau deja studiile universitare după trei ani, cînd el era abia la jumătatea lor. „În primul semestru, cînd eram în anul al IV-lea, am citit o carte de vreo patru sau cinci ori și știam cam toate paragrafele de acolo, iar în anul al V-lea am găsit neurologia și mi-am zis: «Asta trebuie să fac!»”, povestește barbatul zîmbind. De atunci, a încercat tot să lase deoparte celelalte mici subiecte care îl mai atrăgeau și să se axeze doar pe neurologie.

Lucrează în această specializare într-un laborator al universității împreună cu doi doctoranzi și alți cursanți, iar în domeniul său întîlnește, de obicei, cazuri „dramatice”, așa cum le numește chiar el. „Trebuie să luăm o decizie indiferent de imaginea pe care o avem în fața noastră, fie ea o hernie de disc, epilepsie sau chiar tumori”, spune bărbatul căzut ușor pe gînduri. Acum, crede că cel mai important este ca medicului să îi placă ființa cu care lucrează, dar și ceea ce e intern, căci, pînă la urmă, asta face un doctor. Nu se detașează de animalele pe care le întîlnește, dar nici nu se atașează prea mult pentru că ăsta ar fi un principiu pe care bărbatul îl consideră de bază în medicina veterinară.

De cînd locuiește în Iași, adică de prin anul al II-lea de facultate, bărbatul simte că acest oraș este perfect pentru el, numindu-se chiar „ieșean adoptat”. Merge în Vaduri, acolo unde mai are o casă și animale, o pisică, trei cîini și cîteva găini, dar tot cînd revine în Iași simte că a venit acasă. „Ai senzația aia că ai intrat pe hol și gata, ești acasă; asta simt mereu cînd vin din concediile mele din afara Iașului”, spune bărbatul entuziast, gesticulînd din mîini. Locul unde lucrează acum îi dă o stare de liniște, iar Copoul îi dă doza de energie de care are nevoie zilnic și îl face să nu fie „un prizonier al betoanelor”, veșnic înconjurat de animale.

de Diana NECHITA