Despre cum să nu spui niciodată „nu”

Dintre toți oamenii împrăștiați în­­­tîmplător în fața universității n-ai cum să n-o identifici pe Stavroula. Te ajută tot sufletul ei întins perfect pe fa­­ță și zîmbetul pe care ți-l îndeasă-n brațe direct de la prima formulă de sa­lut. „Poți să-mi spui Stav”, îmi zi­ce, făcîndu-mă să răsuflu ușurată și ne­­lă­sîndu-mă să fac parte dintre cei care-i reinventează numele ori de cî­­te ori trebuie să-l pronunțe. Nu-ți la­­să timp să-ntrebi prea multe și te în­­car­­că automat cu o agitație de ne­des­­cris. În fiecare secundă pare să pre­­­gă­teas­că un plan pentru mai tîr­ziu și te fa­ce să realizezi c-ai și tu ne­vo­ie de unul. Că ar fi cazul să faci ceva pen­tru omenire.

Stav e originară dintr-un sat situat pe insula Lesvos, unde, mă asigură că aș putea găsi cel mai bun ulei de mă­s­line și cel mai bun ouzo din întreaga Grecie, un fel de băutură al­c­o­­­o­lică tradițională a lor. A venit în Ro­­mânia la 17 ani și-acum vorbește de­­spre Iași de parcă ar fi orașul ei na­­­tal. Nu i se strecoară în voce nicio schim­­bare a tonalității atunci cînd îmi vor­bește despre familia ei de-a­ca­să și face trecerea la, așa cum își nu­meș­­te pri­etenii, familia ei din Ro­mâ­nia. Ar fi putut să aleagă oricare altă ța­ră; nu i-ar fi fost deloc greu să mear­­gă să stu­dieze în Germania, i­den­tifi­cîn­du-se cu țara mai ușor. Îmi ex­plică vi­oaie c-a fost educată du­pă un a­mes­tec de principii nem­țești a­mes­tecate cu cele ale grecilor, ma­ma sa fiind năs­cută în Germania și pă­ră­sind ța­ra doar pentru a se că­să­to­ri în Grecia, cu tatăl său.

Nu regretă de­loc, în ciuda tu­turor po­si­bi­li­tă­ți­lor, că a ales Ro­mâ­nia. A avut moti­ve­le ei: promitea un trai mai ieftin, o fa­cultate care-o invita să studieze me­dici­na a­mă­nun­țit și o m­u­l­­­ti­cul­tu­­ra­li­tate care nu i-a în­șelat deloc aș­tep­tă­rile. „Văd Iașul de­venind mai bun de la an la an și sînt mîndră de ora­șul ăsta care nu te lasă să simți frica nici măcar la 4 di­mi­neața”, îmi spu­ne plim­bîndu-și mîi­nile o­pti­mis­tă pe ma­sa de sticlă și apoi pri­vin­du-mă cu sinceritate-n ochi.

„Prima regulă a mea este să nu spun niciodată nu atunci cînd ci­ne­va îmi cere ajutorul” și, din ce-mi po­ves­­­tește, realizez că n-au fost puțini cei ca­re l-au cerut. O privesc uimită și-mi dau seama că-n fața mea e a­șe­­za­tă o fată de 20 de ani, slăbuță, pe fa­ța că­re­ia stau doi ochi mereu în miș­­ca­re, în spatele unor ochelari cu ra­me negre. Anul IV la Universitatea de Me­di­ci­nă și Farmacie la numai 20 de ani nu pare s-o sperie deloc. Ba chiar pa­­re s-o motiveze continuu.

Cînd vorbește de voluntariat, a­proa­­pe că poți să-i vezi pe lentilele o­chelarilor sclipiri mărunte, ca-n de­senele animate. E voluntar peste tot în timpul anului universitar și e vo­lun­tar și-n vacanță. În vară s-a întors acasă și, alături de o asociație nu­­mită „Médecins du Monde Gre­e­ce”, a avut grijă de refugiații ca­re a­jun­­geau în Grecia. Dacă vrei să afli ce vrea să studieze din întreaga me­di­­ci­nă, se uită la tine uimită și-ți spune „totul”.
Vrea să fie chirurg ge­neralist și cînd te privește fix și a­fir­mă că stu­diază din greu pentru că vrea să se alăture Medicilor fără Fron­tiere, te s­perie puțin. Stav îmi zîm­bește. Are dre­ptate, „n-ai nevoie de niciun ban, nu trebuie să în­țe­lea­gă nimeni lim­ba în care vorbești. Ajutorul chiar îți poate fi răsplătit printr-un zîmbet”. Alexandra CREANGĂ