Doctor în pașii de dans

La ora la care mai toate furnici­le orașului mișună înapoi spre mușu­roa­ie, Emil Păduraru încă nu și-a în­cheiat programul de lucru. „Eu mă re­comand prin oameni, de aceea dan­sul vostru trebuie să iasă perfect”, îi spune cu glasul unui părinte griju­liu unui viitor mire, necăjit de corpul său care nu vrea să se lase purtat de sunetul de vals. Antrenorul însă știe care-i problema. Nu-i ca la co­piii de grădiniță care „au hardul gol” și înainte de a-i învăța cum să-și lase pi­cioarele vrăjite de muzică, în cazul ce­lor mai în vîrstă, Emil Păduraru tre­buie să-i scoată dintr-o carapace cons­truită cu ziduri de griji și angoase. Acesta e și motivul pentru care pre­șe­din­tele clubului de dans sportiv „Unic” din Iași are grijă ca toți cei care-i cal­că pragul sălii să învețe mai întîi plă­cerea dansului, pentru ca per­for­man­ța să vină după aceea.

Legătura antrenorului cu lu­mea dansului o are formată încă din gră­diniță, amintindu-și și acum de pa­șii pe care i-a făcut la Cîntarea Ro­mâ­ni­ei, sub ochii „Tovarășului”. A mai co­che­tat puțin prin liceu, pentru ca mai tîr­ziu, în perioada studenției să se va­dă coborînd Copoul, la opt seara pînă în Tudor, acolo unde era sala. Așa l-a întîlnit mai apoi și pe Corneliu Tă­tă­rau, președinte al clubului de dans „Ele­gance”, menționîndu-mi modest de mai multe ori că acesta din ur­mă i-a fost mentor. După ce „Ele­gan­ce” și-a mutat sediul în Casa de Cul­tură a Studenților, Emil Păduraru era atît de absorbit de pasiunea sa în­cît ajunge să predea acolo, deși de fiecare dată cînd vorbea cu mama sa, aceasta îi spunea în glumă că nu o să ajungă prea departe cu dansul. Băr­batul a continuat însă după mai mul­te competiții unde pierde în fața al­tor băieți mai tineri, realizează că rolul său nu e pe scenă, ci în sala de re­pe­tiții unde îi poate îndruma pe alții că­tre succes. Astfel el, șef de pro­mo­ție la Horticultură împreună cu par­te­ne­ra sa, doctor în stomatologie decid să-și formeze propria sală de dans.

Treptat, după ce reușește să termi­ne și doctoratul la aceeași facultate, antrenorul spune că a renunțat ap­roa­pe complet la viața academică. „Cînd am dat la facultate am zis că voi fa­ce Horticultură toată viața. Acum s-a în­tîmplat să mă ocup de dans ca me­se­rie, iar horticultura e ca un hobby acasă.” Chiar și așa, zîmbind ca un copil care și-a găsit jucăria pre­fe­ra­tă, îmi spune că nu regretă alegerea fă­cută, iar legătura pe care a des­co­pe­rit-o între dans și horticultură es­te că ambele se ocupă de „frumos” și „sănătate”.

Unul din singurele regrete pe ca­­re bărbatul le are, este că dansul spor­tiv nu este unul accesibil oricui, ci „la fel ca și în tenis, doar unei anumi­te categorii. Adică nu ai nevoie doar de talent și un părinte înțelegător, ci și de o situație materială bună”. To­tuși, Emil Păduraru a încercat me­reu să le transmită din entuziasmul și ener­gia sa cursanților, în special co­piilor, glasul doctorandului animîn­du-se de fiecare dată cînd vorbește despre ei. Printre colaborările cu di­ferite grădinițe, antrenorul mai lu­crează și cu niște ștrengari de la Școa­la Specială pentru surdo-muți „Con­s­tantin Păunescu” din Iași, unde a descoperit „o altă experiență de via­ță”. Alături de aceștia a reușit să ia premiul doi la un concurs de dans și recunoaște că un dascăl trebuie să predea cu „foarte multă dragoste, pentru că nu informația e cea mai im­portantă, ci modul cum o trans­miți”.