Dragoste de Maramureș, cu rădăcini la Iași

Pe peretele camerei de cămin, un robot pare gata de luptă. Cu armura de metal desenată în nuanțe de al­bas­tru și roșu, acesta sperie inamicii și to­todată bucură copiii. Alexandra, o fe­tiță de cinci anișori, doarme dulce. Deasupra ei, abțibildurile cu zîne și prințese îi veghează somnul. Ni­cho­las, elev în clasa întîi, mă pri­vește de după sticla de la ochelari cu un zîm­bet frumos care denotă istețime.

La cei 32 de ani, Viorica și soțul ei de 37 de ani, sînt studenți în anul doi la licență. Ea studiază la Facultatea de Hidrotehnică, Geodezie şi Ingi­ne­ria Mediului, specializarea Ingineria şi Protecţia Mediului în Agricultură, iar el la Facultatea de Construcţii şi Instalaţii. Familia Vioricăi locuiește în căminul pentru familiști din Tu­dor, unde au o cameră, bucătărie, balcon și baie. Însă dorul de casa din Si­ghe­tu Marmației, din județul Mara­mu­reș, nu îi părăsește nicio clipă. Acum co­piii numesc apartamentul „acasă”, dar vara sînt bucuroși că își petrec vacanța în Sighet, pentru că acolo latră trei căței și miaună două pisici, e aer curat și mai mult spațiu.

Soțul Vioricăi lucrează de 13 ani în construcții „din cauza lui am venit în Iași. Am zis să urmeze Facultatea de Construcții, el a dat primul”. Inițial se gîndeau ca ea să rămînă cu copii acasă în Sighet, iar el să facă o facultate. „El a zis că nu rezistă fără noi și mi-a spus să merg și eu să încerc”, îmi povestește tî­nă­ra mămică.

Ambiții virtuale

Povestea lor de dragoste a în­ce­put pe Internet. Studenta este din Ga­la­ți, iar el lucra pe atunci în Italia. Fra­te­le Vioricăi a fost cel care le-a făcut cunoștință cînd vorbeau pe un chat a unui joc online. „Văzîndu-mă că e­ram pe lîngă fratele meu, am început să vorbim”, îmi spune zîmbind tînăra cu părul negru și ochii căprui ascunși după ochelari. După ce au comunicat șase luni pe rețelele de socializare, Vio­rica a plecat la el în Torino, Ita­lia.

Tinerii au stat un an împreună pe meleagurile italiene, iar mai tîrziu s-au întors în țară și și-au ridicat o ca­să. Au încercat să lucreze în Anglia, dar acolo „românii sînt văzuți foar­te prost. Am rămas cu un gust a­mar pentru că românii subjugă ro­mânii, nu se ține cont că ești confrate sau conațional”, îmi po­ves­teș­te Viorica despre experiența de care a avut parte. Iar cel mai mare „handi­cap”, după cum îl numește tînăra, era să ai copii, dacă englezii vedeau că vii cu cei mici spuneau că vii pentru a beneficia de indemnizații.

Acum, pe lîngă familie, trebuie să-și petreacă zilele în sălile de curs. Șise numără printre cei doi in­te­graliști ai grupei, chiar dacă se tre­zește la șase dimineața pentru a duce copiii la școală, iar pînă la ora unu merge la toate cursurile și labo­ratoarele. „Unii profesori înțeleg si­tuația, alții spun că facultatea e fa­cultativă”, îmi spune Viorica.

Pla­nifică să se întoarcă în An­glia, dar numai după ce dau licența și termină masteratul. Dacă în pri­me­le trei semestre beneficia de bursă, acum familia Opris va trebui să bea mai multă cafea și să petreacă mai multe nopți deasupra conspectelor în perioada sesiunii pentru a-și face vi­sul realitate.