La marginea dintre lumi nu se ghicește

În Sfîntul Andrei, a început să ningă. Ninge și într-o casă cu acoperișul spart. „Apoi cînd erau mici aveau cărți. Eminescu, Goga, de toate. Dar dacă acolo ploua, s-au stricat. Le-am lăsat. Se lipiseră paginile”, îmi spune Aurel. De doi ani au plecat din casa aceea. Acum stau într-o cameră mică, dintr-un cămin din Bularga, toți opt. Elena cu Aurel și cei șase copii ai lor. Au înrămate pe rafturi și pereți cartoane cu imagini renascentiste. Îi plac lui Aurel. „Acum e bine”, îngînă femeia fără să ridice ochii din pămînt.

Vorba șatrei

O întreb de ce nu s-a apucat să facă bani din ghicit, după tradiția țigănească. „Apoi nu m-o învățat nimeni”, și tace privind spre copiii care stau adunați ca păpușile pe pat. Au o muțenie cum numai copiii crescuți între ziduri o au, deși au copilărit printre zarvagii. Abia cînd Aurel continuă gîndul femeii înțelegi.

„N-am apărut în familii de căldărari. Dacă mă duc eu la ei și le zic să mă învețe pe mine, nu vor. Ehe, dacă m-aș fi născut în șatră… Stau toți la un loc. Cînd mănîncă, au un cazan, că zici că-i de făcut baie. Toți la un loc! Acolo nu există pîinea mea, conserva mea. Noi sîntem țiganii nimănui”. Cînd stăteau dincolo, Elena îi închidea în curte, să nu se „înhaite cu ăilalți”. „Că dacă vorbești urît, înjuri, atunci nimeni n-o să vorbească cu tine”, sare Xena repetînd învățăturile părintești, iar vorbele ei șerpuiesc pe buzele tuturor ca un refren.

Graiul tăcerii

Elena nu spune nimic. Îi lasă pe ceilalți s-arate cîte au priceput din ce i-a învățat. Să nu fure. „Că dacă te închid, apoi n-ai libertate și fără aia n-ai nimic”. Iar Xena îmi murmură cum treceau zilele și nu aveau decît pîine muiată în apă. „Atuncea mama ne zicea că la alții îi mai greu și să mulțumim lui Dumnezeu și altădată să nu-i mai cerem bomboane”. Ea vrea să cînte. Plînge de emoție, apoi mă înfioară cu o voce ca de satin. La cei 15 ani, n-a terminat clasa a cincea și-i singura care nu merge la școală.

„Trebuie să am grijă de surorile mele. Trebuie să-mi ajut familia!”. Diana are 16 ani si vrea să se facă frizerița. Iasmina și Mădălina sînt încă mici, în clasele primare, iar Dan face o școală specială. Narcis-Mihai e cel mai mare și-i student la Drept. „Dacă m-ar cunoaște Cordunenii”, îmi spune Xena, „poate m-ar putea folosi”. Dar părinții n-aud asemenea destăinuri. Ca oamenii încercați, nu se plîng de nimic. Doar sănătate și libertate să aibă. Plec. Îmi zic să mai trec pe la ei, „că poate-or fi zile mai bune și-om pune și noi o cafea pe masă, cum se face, omenește”.

Oana OLARIU