Mamă pentru 16 prichindei

„Cînd eram eu în școală notele pe care le aveai erau în funcție de cadourile primite de învățătoare. De aceea, cu toate că toată clasa avea locul I, eu eram singura care lua premiul al II-lea deși aveam aceleași note”, spune Carmen cu vocea unui copil nedreptățit. „Atunci am jurat că eu nu o să fiu așa dacă ar fi să ajung la catedră”. Deși nu credea că va ajunge să predea acum are pe cartea de muncă șase ani de vechime ca educatoare, însă doar doi ani i-a petrecut în mijlocul copiilor. Și-a dat definitivatul imediat ce a terminat liceul pedagogic și a prins un loc la o grădiniță de lîngă Suceava, și cum legea îi permitea să-și continue studiile fără a-și pierde postul nu a renunțat la el nici cînd a venit la facultate în Iași. „Îmi mergea vechimea pe cartea de muncă și am ales să-l păstrez”, îmi împărtășește rușinată fata înaltă și slăbuță.

„Cu șapte milioane pe lună nu te poți descurca mai ales că îți trebuie hărți, cărți de profil și mai trebuie și să trăiești.”

Acum este angajată la o grădiniță particulară cu program prelungit, dar își continuă și studiile. A ales să-și dea doctoratul la Geografie pentru o viitoare carieră de profesor și acum este în anul al II-lea. Cu toate astea dorința de deveni asistent universitar sau dascăl la un liceu s-a stins. Salariile mici și lipsa materialelor didactice au descurajat-o. „Cu șapte milioane pe lună nu te poți descurca mai ales că îți trebuie hărți, cărți de profil și mai trebuie și să trăiești”, spune Carmen aproape șoptit, timid, ca un copil care se scuză pentru o poznă.

I se schimbă însă rapid expresia cînd începe să povestească despre „copii ei”. Ochii pe care pînă atunci și-i ascundea în părul negru și creț devin vii. „Pregătim acum o serbare și toți au roluri egale, să nu simtă că-i diferențiez”. Încearcă să se împartă în mod egal la cei 16 copii pe care îi are în grupă și de aceea, la amiază, nu adoarme nici unul dintre prichindei pînă ce „teacher”, cum îi spun aceștia, nu trece pe la fiecare să-i învelească și să le ureze somn ușor. „Cel mai emoționant moment a fost cînd m-a sunat un părinte să-mi povestească cum, atunci cînd băiatul ei s-a trezit după o operație de polipi și i-a adus mîncarea, a întrebat dacă e trimisă de teacher.” Privirea i se umezește și după ce înghite în sec ca să-și revină îmi povestește despre anul în care a predat într-o comună de lîngă Suceava. Pereții clasei în care trebuia să-și țină orele erau goi, iar scaunele nu ajungeau. „Aveam 26 de copii și erau numai 15 scaune, iar iarna era foarte frig. Doar covorul era nou, dar și acela fusese cumpărat de părinți cu un an înainte”, își amintește Carmen. Îi este dor și de puștii pe care i-a lăsat în satul în care a predat acum un an și-și amintește de fiecare dintre ei, dar acum are alte „suflețele” de care să se îngrijească și așteaptă cu emoție să-i vadă prima dată pe scenă. Urmează prima serbare din viața lor, „Serbarea fulgilor de nea”.