O luptă fără conflicte

Deși încă este student la Facul­ta­tea de Economie și Admi­nis­tra­rea Afacerilor și are abia 24 de ani, vorbește despre Aikido asemeni unui dascăl iscusit. Iar cînd cuvintele nu-i mai sînt îndeajuns, își mișcă pal­me­le în toate direcțiile, ca și cum ar vrea să reproducă vreo mișcare, cu calmul unei ploi mohorîte. Îmi spune des­pre conceptul acestei forme de arte mar­țiale că nu-i chiar foarte ușor de în­țe­les.

„În momentul în care a fost inventat, ca să fii primit în dojo trebuia să ai minim 30 de ani, deci o maturitate în gîndire, centura neagră în altă artă mar­țială, și scrisoare de recomandare de la dojo-ul central.” În pre­zent, Andu Andrici primește în sala sa pe care și-a deschis-o a­cum două săp­tă­mîni pe oricine, în­cer­cînd să-i facă pe cursanți să nu pri­vească căderea ca fiind un punct în care ai pierdut, ci ca o scăpare dintr-un atac.

Di­fe­rența între Aikido și altă formă de ar­te marțiale este modul în care pri­vești lupta și adversarul, „pentru că de fapt nu există un adversar”.

Cel mai greu de în­țe­les pentru aceștia este că de fapt au de învățat o artă a păcii. „Ai vine de la armonizare, ki de la energie, iar do de la cale. Practic, s-ar tradu­ce «ca­lea armonizării cu energia». Es­te conceput în așa fel încît să nu in­ter­vină un conflict cu adversarul, ci mai mult să intri în armonie cu miș­că­rile lui și să îl conduci într-un punct de dezechilibru”, adaugă Andu. Tî­nă­rul îmi mai explică că nu presu­pu­ne uzul forței, fiind o artă marțială ele­gantă și inteligentă.

Cu gradul de sensei a făcut cu­noș­tință de acum vreo doi ani la Mu­rabashi, dojo-ul la care a crescut în­că din clasa a XII-a. În prezent, aces­ta se mai pregătește pentru centura neagră, este membru în AIESEC, lăudîndu-se că în timpul liber are și „o ușoară viață personală”. Îl întreb dacă nu a simțit vreodată nevoia să-i dea cuiva un pumn în timpul vreunui antrenament. Rîde, și îmi spune că e „im­posibil să nu-ți vină”, însă nu se ajunge niciodată pînă acolo. Iar di­fe­rența între Aikido și altă formă de ar­te marțiale este modul în care pri­vești lupta și adversarul, „pentru că de fapt nu există un adversar. Există cineva care-ți dă o energie. În mo­men­tul în care te-ai pliat pe acea e­nergie, este decizia ta dacă adversarul ajunge jos soft, sau ajunge jos în cap și și-a rupt ceva”.

Andu se mai amuză și de glu­me­le care se mai făceau despre Ai­ki­do, deorece acesta este un sport ca­re nu necesită neapărat o forță fizică, și se practică elegant și colaborativ. „Nu îți cere nimeni să spargi cărămizi cu ca­pul, sau să știi să cazi de la doi me­tri. De asta oricine poate să-l practice, de la cele mai mici vîrste pînă chiar și la 70 de ani, dacă te ține ar­tri­ta. Dar ca să-l înțelegi, ai nevoie de efort și răbdare”. Deodată își dă toată hîrțogăraia plină de proiecte de pe birou la o parte, și-mi arată un clip de pe youtube: Aikido vs. Tan­go. La o primă privire par doi băr­bați care se țin de mînă și se învîrt unul în jurul celuilalt care din cînd în cînd se dezechilibrează și cad pe jos, însă tînărul îmi descrie fiecare miș­care ca un comentator entuziast. Nu par a fi niște profesioniști în ale dan­sului, însă par să se priceapă la fizi­ca gravitației.