Patimile unei florarese

Parca are ochii plinsi si parca e prea tinara. Te imbie la o lalea sau un trandafir pe care se si grabeste sa ti-l aleaga. Zambilele jucause din ochi ii joaca feste, iar cearcanele adinci de culoarea  violetelor sint acoperite cu mult fond de ten.

Vinde flori pe strada de doi ani de zile si simte ca s-a cam saturat, dar nu are ce face, unde se duce. Patroana florariei este chiar soacra care mai mult o obliga.

S-a maritat la 16 ani, a fugit de la liceul unde a invatat doar un semestru in clasa a IX-a. Daca ii pare rau, nu stie nici ea. Ridica din umeri si priveste in ploaie. Ploaie, zapada… de amindoua. Acum are 18 ani, un sot care a intrat in somaj si multa convingere. De ea depinde cum se vind florile si cite. La fel si mincarea de pe masa.

In timpul gol in care nu se opreste nimeni in dreptul florilor sau atunci cind omul numai casca gura citeste: Sandra Brown si revista “Povestiri adevarate”. “Acuma sint la un caz in care prietena cea mai buna i-a furat iubitul uneia chiar inaintea nuntii. Si se stiau din copilarie, au invatat impreuna. Iar ala, un prost, s-a lasat dus de git de amanta si a ajuns mai rau, acu i-a facut si lui bucata”. E pornita pe o discutie despre  femeile care distrug casniciile. Le vede ca pe niste scaieti prinsi de blana berbecului.

Acasa la parinti nu a mai fost de cind s-a maritat pentru ca nu vor sa mai stie de ea. De angajat nu s-a putut angaja nicaieri deoarece nu are bacul, nici macar liceul. “Tot aud de criza asta, am un somer in casa si nu pot sta degeaba. Am muri de foame. In alta parte acum nici nu mai gasesc de lucru, nici la spalat trenuri macar ca se dau afara si de acolo”, apoi o incearca un zimbet.

Florile care nu au somn se vind noaptea

Seara o suna soacra, iar daca nu a facut vinzare buna peste zi o pune sa stea si noaptea. In cutia de termopan e frig si umezeala noaptea insa nu a avut niciodata probleme cu boschetarii. Sub scaun are bita de jandarm pe care i-a dat-o sotul in caz de ceva. Uneori vine si el si-i tine de urit insa nu-si condamna niciodata mama pentru asta. Nu-i zice nici “da-te mai incolo”.

Numai cind e soare afara isi da fesul imprumutat de la barbatul ei jos, iar pe umeri ii navaleste parul roscat  ca o limba de foc. Nici  n-am vrut sa-i stiu numele, pentru mine ea ramine florareasa care a renuntat sa mai fie frumoasa, dar care poarta pe buze o promisiune vinduta cu fiecare floare.

Paula SCINTEIANU